Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Despre „generaţia amînată” de Gheorghe Grigurcu


Mi-l amintesc pe Lucian Valea de la întîlnirile scriitoriceşti ale anilor ’70-’80: ins scurt şi îndesat, deloc bătrîn (mă surprinde figura de Moş Crăciun de pe coperta cărţii pe care intenţionăm a o comenta aci!), sociabil, volubil, se arăta gata în orice clipă a demonstra, a susţine ceva, cu o îndîrjire temperamentală, însă nu în chip dizgraţios, ci cu o jovialitate, cu o căldură ce insufla convingerilor sale, statornice ori numai de moment, un fior de viaţă seducător. Părea un ghem de energie, însă nu egotică, ci dispusă a se comunica în cheie amabilă, a se dărui.

Aflu acum din materialul bibliografic al volumului său apărut postum, Generaţia amînată, că viaţa nu i-a fost deloc surîzătoare. Fiu al ţinuturilor bistriţene (născut în 1924), a debutat în 1939 cu o poezie publicată în revista Tribuna din Cluj, condusă de Ion Agârbiceanu, primul său volum de poezie, Mătănii pentru Fata Ardeleană, apărînd în 1941, la Buzău, în colecţia „Zarathustra”, patronată de Ion Caraion. Aidoma lui Ştefan Baciu, era socotit un fel de copil minune al versului românesc. În perioada războiului lucrează ca redactor la Gazeta Transilvaniei din Braşov, colaborînd în paralel şi la publicaţii precum Gândirea, Revista Fundaţiilor Regale, Universul literar, Cuvîntul literar, Luceafărul, Ardealul. În anii 1945-1946 predă la Şcoala Normală din Năsăud. Dar, în deceniile postbelice, traseul i s-a frînt. De la Năsăud, Braşov şi Bucureşti (unde şi-a făcut studiile universitare) a ajuns în detenţie politică pentru patru ani (ca fost membru al PNŢ e trimis la muncă silnică, pe şantierul-penitenciar Oneşti Baraj), apoi e proiectat în comuna Poieni din judeţul Cluj, la Timişoara, Bacău, Darabani, Suceava, Botoşani, pentru a reveni la Bistriţa (Ithaca sa) abia în 1986, oraş unde şi-a încheiat periplul pămîntesc în 1992. A publicat greu, cu mari intermitenţe. Monografia sa, fundamentală, închinată copămînteanului Coşbuc n-a fost încă tipărită. Studiul vast pe care-l avem acum în faţă, Generaţia amînată (ediţie îngrijită cu devotament de Oana Valea şi Mircea Măluţ), care-i integrează personalitatea (titlul pare un ecou... ameliorat al celebrei sintagme a Gertrudei Stein: The Lost Generation), are un indubitabil aer de mărturie şi testament.

Să precizăm din capul locului că e vorba de o scriere cu un puternic subtext afectiv. Implicaţia auctorială nu e doar factual autobiografică, ci şi de răsfrîngere a unui destin nedrept, căci „amînarea” unei activităţi create a făcut ca zorii săi să se reverse de-a dreptul într-un crepuscul elegiac. Începutul a devenit, prin intervenţia hiatului dramatic impus de istorie, doar o prefaţă a sfîrşitului. „Mijlocul” creator a fost grav prejudiciat, dacă nu anulat. Ceea ce face să apreciem cercetarea în cauză ca pe o operă cu precădere cvasimemorialistică, posedînd îndreptăţirea unei pledoarii pro domo, dar în plus ea înfăţişează şi o substanţă bogat informativă ca şi o remarcabilă tensiune dialectică. Apreciere ce-o facem în pofida faptului că ne disociem, în planul strict al opiniilor literare, de o sumă de afirmaţii ale lui Lucian Valea. Acest scriitor adînc vitregit de soartă adoptă postura cabrată a unui patriotism ardelean care, în condiţiile cedării Ardealului de Nord, ca şi a vicisitudinilor ce-au urmat evenimentului, a sfîrşit prin a-i ocupa prim-planul conştiinţei. Pe nervura unor Coşbuc, Goga, Aron Cotruş, autorul Generaţiei amînate dă glas tînguios ori patetic unui „ardelenism” neîndoios desuet în perspectivă estetică, chiar în momentul ’40, însă resuscitat, din motive lesne de înţeles, în contextualizare epocală. Desigur, cărţii i se cuvin recunoscute meritele unei minuţioase restituiri istorice, ale unei profuziuni de date, precizări, rectificări, completări, îndreptări etc. legate de viaţa literară în speţă a deceniului cinci, foarte utile şi pe care nu le-am putea expedia de plano la rubrica „istoriei literare mărunte”, aşa cum consideră un comentator. E doar un zbor la mică altitudine, necesar pentru a se înregistra toate particularităţile terenului. Dar cercetarea se bizuie pe cîteva idei generale şi atitudini pe care nu le-am putea releva fără simţămîntul că nu mai corespund mentalităţii noastre. Astfel Lucian Valea atribuie „spulberarea” generaţiei războiului faptului că i-ar fi lipsit un critic de autoritate: „Dacă acest critic, aşa cum a arătat F. Păcurariu, a lipsit de la Cluj, în condiţiile ocupaţiei horthyste, lucrul nu poate surprinde. Dacă el a lipsit – de la datorie – atunci în România supravieţuindă cataclismelor din 1940, pare de-a dreptul absurd. Criticii noştri reprezentativi, porecliţi şi estetizanţi, refuză colaborarea cu regimul şi se postează pe poziţiile intransigente ale esteticului, neacceptînd literatura angajată, indiferent în slujba cui: a regimului antonescian sau a luptei pentru idealurile de întregire naţională. Refuzul disocierii duce la jigniri morale care se vor prelungi de-a lungul anilor”. Ceea ce e, să recunoaştem, o explicaţie puţin convingătoare. Pe de o parte e greu disociabilă „angajarea” naţională de cea oficial-antonesciană, pe de altă parte e mustrată critica estetică, în frunte cu autoritatea lui E. Lovinescu, patriotică, zicem noi, prin însăşi esenţa sa, capabilă doar ea a valida creaţiile exponenţiale pentru poporul ce le-a produs. Iar sub comunism „jignirile morale” s-au prelungit şi adîncit preponderent din motive de ordin extraliterar... Curios, Lucian Valea nutreşte idealul retrospectiv al unei literaturi patriotarde, neosămănătoriste, care s-ar fi cuvenit a fi girată de criticii ce, defel antipatrioţi, mai bine-zis patrioţi în fondul axiologic al lucrurilor şi nu la nivelul unui limbaj esteticeşte delegitimat, au ignorat-o pe drept cuvînt: „E mai mult decît firesc să ne întrebăm ce-ar fi trebuit să devină Curentul literar după instalarea în fruntea redacţiei a unui critic de talia lui Şerban Cioculescu, în vara lui 1941. (...) În ciuda unei apariţii foarte neregulate şi Kalendele de sub conducerea lui Vladimir Streinu s-ar fi putut transforma într-o publicaţie mai puţin exotică şi mai aproape de cumpăna istorică prin care trecea ţara. Însuşi Pompiliu Constantinescu ar fi putut face loc între preocupările cronicilor sale de la Vremea unor idei şi idealuri care să combată direct deruta intelectuală ce se întinsese la un moment dat ca o pecingine. Lovinescu era bolnav, Călinescu redus la tăcere după scandalul dezlănţuit de apariţia Istoriei sale în 1941”. Fără ca obiecţiile de acest gen să se oprească aci...

Din nefericire, Lucian Valea e puţin comprehensiv şi faţă de un fenomen cu o nobilă infrastructură intelectuală şi cu o foarte largă deschidere spre creaţie precum Cercul Literar de la Sibiu, pe care-l comentează mereu pieziş: „La Sibiu cerchiştii beneficiază de o îndrumare exemplară, activităţile cenaclului lor fiind aproape exclusiv absorbite de Universitate, accentul căzînd pe studiu, pe formaţia intelectuală. Cînd vor să depăşească însă arealul universitar, ei fac apel tot la un critic; mai întîi îşi asociază pe publicistul cunoscut şi nu pe universitarul anonim Victor Iancu şi disociind între profesorul şi îndrumătorul de la catedră şi seminar şi criticul, activist public, îşi mărturisesc crezurile lui E. Lovinescu”. Ca şi cum ar fi păcate, ducînd la un soi de chiul civic! Sau foarte tranşant: „Polemicile cerchiste n-au rezolvat nimic. Au înveninat însă atmosfera în viaţa literară a Transilvaniei care se găsea atunci într-o etapă de cumplite incertitudini istorice şi sigur au dăunat tinerei mişcări sibiene, care ar fi avut altceva mai bun de făcut decît să se bage de bună voie în ciorba tulbure a unei şi mai tulbure actualităţi”. Văzuţi sub semnul „subversiunii”, atît cerchiştii cît şi membrii „grupului publicistic-literar de la Timpul şi Ecoul ” apar receptaţi deopotrivă ca „adversari” ai ardelenilor sacrificaţi de istorie, cu osebire a celor ce se găseau antrenaţi în mişcarea militantă determinată de refugiul din 1940. O poziţie „autentic românească” ar fi avut în schimb Gabriel Ţepelea! Confuzia continuă prin invocarea unor precedente din istoria literar-politică: „Paşoptiştii şi-au făcut, în acest sens, exemplar datoria (...). Exemplar şi-au făcut-o şi cei din generaţia Unirii. Cazul lui Lovinescu e edificator” (ultimul fiind lăudat pentru „prezenţa luptătoare” ocazională din răstimpul primului război mondial). Pe cînd asupra contemporanilor adolescenţei autorului se îndreaptă necontenit blamul: „Cei de la ’40 n-au avut cu privire la angajare un punct de vedere unitar”. Ceea ce omite Lucian Valea este menţionarea diferenţei de nivel epocal, a axiologiei schimbate în angrenarea sa de ansamblu, astfel încît factorul naţional nu mai apare exterior celui estetic, ci înglobat acestuia ca valoare specifică. Angajamentul în sine nu e relevant, atîta vreme cît se exercită pe un palier creator minor, ceea ce face ca opţiunile politic-morale salutare să se piardă împreună cu cele ideologice, fireşte reprobabile, în flăcările aceluiaşi Purgatoriu al deficitului de creaţie. Un Blaga, un Doinaş, un Negoiţescu, un Balotă sînt mult mai relevanţi în spaţiul transilvan decît autorii „trandiţionali”, lacrimogeni şi „mobilizatori”, ale căror texte erau prăfuite încă de la naştere...

Din fericire, Lucian Valea se contrazice chiar sub raportul consideraţiilor sale generale, în alte propoziţii, remarcabile prin luciditate şi fermitate, riscante în anii elaborării cărţii, începută în 1979 şi terminată în 1983, aşadar o piesă a literaturii de sertar. Astfel înţelege limpede că însuşi conceptul de generaţie nu mai poate funcţiona azi în sfera literaturii decît sub unghiul imanenţei estetice, că istoria îl poate deforma în chipul cel mai păgubitor, scriind în felul următor despre generaţia ’60 „zisă a lui Nichita Stănescu”: „Îi lipseşte însă spaţiul indispensabil de manevră pentru declararea opţiunilor şi idealurilor estetice, îi lipseşte mai ales posibilitatea unui dialog cu epoca prin propriile ei reviste şi publicaţii şi alcătuirea de grupări după afinităţi spirituale. Astfel de generaţii sînt obligate să ia forma vasului pe care li-l oferă istoria”. După cum se vădeşte de acord cu o aserţiune a Ilenei Vrancea, potrivit căreia „delimitările şi opţiunile ideologice (citeşte: imixtiunile administrative în cultură) sparg unitatea grupurilor legate (virtual, n. ns.) prin afinităţi de generaţie, determinînd afinităţi şi regrupări în funcţie de aceste opţiuni”, şi contrasemnînd cu suficient curaj punctul de vedere al lui Dan Culcer conform căruia „în condiţiile noastre tinereţea şi generaţia ni se par a fi ruloanele unui tăvălug uniformizant”. Cu alte cuvinte, e de părere că atît în momentul ’40 cît şi în „epoca de aur” istoria prezenta riscul de-a perturba percepţia creaţiei literare ca valoare autonomă, evident cu deosebirea capitală dintre relativa spontaneitate a sentimentului etnic şi un program impus de forurile ideologice totalitare. Să menţionăm circumstanţa lăudabilă că Lucian Valea, deşi insuflat de sentimentul de patrie, nu s-a înrolat în carnavalul sumbru al „patriotismului” ceauşist, sesizînd impostura orientării în climatul lipsei de democraţie... Concluzia? O trage însuşi autorul în astfel de termeni pertinenţi: „Povestirea destinului unei generaţii poate fi şi prilej de bucurie şi prilej de întristare. De bucurie atunci cînd, pînă la urmă, cărţile ei, singurele care contează în faţa posterităţii, devin marile realizări ale literaturii. Marile realizări ale ei. De întristare, cînd, de la o pagină la alta, biografia se încarcă de sentimentul tragic, atît de pregnant exprimat de Octavian Goga: «Nu cîte-au fost îmi vin în minte/ Ci cîte-ar fi putut să fie»”. În ciuda tuturor aspectelor sale controversabile, Generaţia amînată rămîne o realizare literară care contează sub specia atît a restaurării în microclimat a unei epoci zbuciumate, cît şi sub cea a fixării unei existenţe de scriitor, o existenţă tipică pentru calvarul îndurat de intelectualii oneşti ce nu s-au înclinat în faţa regimului opresiv comunist, cu dreptul imprescriptibil la o diferenţiere a atitudinii susţinute de buna-credinţă. Iar buna-credinţă a greu încercatului Lucian Valea e în afara discuţiei

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara