Cunoscut în întreaga lume mai ales pentru romanele sale, dintre care Luni de fiere (ecranizat de Roman Polanski) a devenit o adevărată cartecult a secolului XX, Pascal Bruckner îşi încheie apoteotic, prin această colecţie de eseuri apărută în original în 2009, sejurul literar în vastele apartamente ale iubirii. Aşa cum a mărturisit autorul într- unul dintre numeroasele interviuri pe care le-a acordat cu câteva zile în urmă, cu ocazia vizitei în România pentru lansarea Paradoxului iubirii, aceasta este ultima carte pe care o scrie având ca temă dragostea: nu din pricina faptului că a epuizat tot ce avea de spus despre o astfel de temă fără început şi fără sfârşit, ci de teamă să nu epuizeze răbdarea cititorilor săi. Dacă e să credem această afirmaţie, cum finis coronat opus, era normal ca Paradoxul iubirii să arate aşa cum arată: un fel de catwalk pe care par să defileze toate nebuniile sufletului oamenilor (mai ales cei din Occident, dar nu numai) la început de secol XXI, evoluând în lumina crudă şi artificială a reflectoarelor fără ca autorul noii colecţii vestimentare să le judece în vreun fel prestaţia.
Pornind de fapt de la un fel de răfuială personală cu ruptura în istoria contemporană franceză pe care generaţia lui a trăit-o pe viu odată cu evenimentele din mai 1968, cu importante consecinţe asupra schimbării mentalităţilor în numeroase domenii, inclusiv în viaţa amoroasă, Pascal Bruckner propune, în acelaşi timp, o viziune solară, optimistă asupra iubirii: „A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi înseamnă a iubi în el acea parte de eternitate pe care o împărtăşim împreună şi care este semnul comunei şi posibilei noastre mântuiri” (p. 78) şi o analiză extrem de lucidă, aproape demistificatoare şi provocatoare de pierdere a inocenţei, a contradicţiilor care decurg din noua libertate dobândită pe tărâmul amoros: „Libertatea noastră în iubire, cu greu cucerită, are un preţ ce trebuie bine circumscris. (Într-o zi, va trebui să se scrie cartea neagră a anilor ’60.) Libertatea nu este relaxare, ci un surplus de responsabilităţi. (...) [N]iciodată constrângeri mai numeroase nu au împovărat umerii fiecăruia dintre noi. Această povară explică în parte o anumită duritate a poveştilor de dragoste contemporane” (p. 15).
Fin observator al progreselor în viziunea contemporanilor asupra iubirii, afecţiunii, dorinţei, multe dintre ele deviind spre tot atâtea anomalii ce marchează viaţa sentimentală din ziua de astăzi, Pascal Bruckner vorbeşte despre un Occident (din câte se pare, teoria e valabilă şi la noi) ca o „imensă încăpere cu ecouri unde stau, unele lângă altele, practicile cele mai obişnuite şi cele mai ciudate”, adică un imens spaţiu, am spune, postmodern, dominat nu de succesiuni, ci de suprapuneri şi alăturări, nu de perimare, ci de reciclare, reevaluare şi recapitulare etc. În acest univers cu linii de forţă proaspăt reordonate, puterea cuplului stă chiar în imperfecţiunea lui, în vulnerabilitatea lui, pentru că, aşa vulnerabil şi imperfect cum e, poate fi reformat la nesfârşit. Tot aici, o afecţiune generalizată şi aproape nediferenţiată invadează sfera publică, mai ales printr- o retorică pe cât de dulceagă şi dezinhibantă, pe atât de dăunătoare. În fine, tot aici, castitatea actuală intervine ca o reacţie la orgasmul (adică succesul în viaţa sentimentală şi sexuală, performanţa pe piaţa liberă a iubirii etc.) impus prin toate mijloacele – o nouă virginitate bazată pe revoltă, pe disidenţă, născută din convingere, nu din obligaţie.
Iată şi câteva puncte sensibile în care morala cititorilor români s-ar putea simţi lezată la lectura Paradoxului iubirii. Autorul pare să apere o anumită duplicitate presupus benefică în cuplu – discreţia, confidenţa vagă este preferabilă crudei sincerităţi, în virtutea faptului că „este aproape supraomenesc să ceri de la un bărbat sau de la o femeie o perseverenţă fără cusur”; mai mult, micile aranjamente între parteneri ar constitui dovada unui adevărat rafinament (vezi eşanjismul, schimbarea partenerilor în interiorul a două cupluri, foarte la modă, pare-se, la Paris). Autorul propune şi două experimente: primul – deschiderea unor bordeluri în care să lucreze bărbaţii pentru femei (subiect exploatat de altfel în romanul Iubirea faţă de aproapele), cu rezultatul probabil că, în ciuda emancipării lor recente, tot femeile ar fi acuzate de necuviinţă şi moravuri uşoare; al doilea – apărarea unui nou hedonism şi a circulaţiei libere a corpurilor prin îndemnul ca tinerii… dotaţi pentru dragoste să devină nişte fiinţe publice în cel mai bun sens al cuvântului, inclusiv în materie de sexualitate. Un scurt eseu vorbeşte despre cuplurile ajunse la bătrâneţe, unele perfect fericite, alte foarte triste, pentru că nu mai au energia de a se înfrunta (de ce am presupune că e nevoie mereu de înfruntări?). În legătură cu originea iubirii şi a practicilor ei, autorul susţine la un moment dat ideea că în cele mai radicale acte ale universului nostru profan (de exemplu pornografia) s-ar putea găsi experienţa religioasă care e sursă a culturii occidentale; şi, altundeva, ideea că formele actuale de procreare fără contact ar fi o reîntoarcere la izvoarele textului evanghelic, creştinismul fiind, în această privinţă, „un roman familial uluitor”. În sfârşit, se pare că, aşa cum femeile de altădată nu erau atât de cinstite pe cât păreau, cele de astăzi, aşa dezbrăcate cum sunt, nu sunt atât de depravate pe cât s-ar crede!
În încheiere, paradoxul care ar caracteriza cel mai bine, în viziunea lui Pascal Bruckner, iubirea în societatea occidentală la început de secol XXI: „E la fel de greu să fii complet fidel ca şi să fii complet infidel, pentru că ar trebui să rămâi fidel acestei infidelităţi.”

M.I.