Fiinţa umană a simţit din
timpuri imemoriale că
lumea este o construcţie
şi că, în consecinţă, se
structurează în jurul unei
axe cosmice. În măsura
în care cosmosul (ca
univers ordonat) se opune
haosului (adică dezordinii
iniţiale), conceptele de axă sau
de centru au încolţit în mintea
omului ca o evidenţă naturală. Iar dacă mi-a fost dat mie să
identific şi să localizez cu
certitudine această axă,
credeţi-mă că totul se datorează
unei pure întîmplări.
Într-o primă fază ideea de axă
(latinii i-au spus axis mundi) s-a
proiectat în diverse expresii metaforice.
Oamenii au fantasmat, de exemplu,
pe existenţa unui punct în care cerul
se întîlneşte cu pămîntul. Mai tîrziu
unii au căutat intersecţia punctelor
cardinale, acolo unde estul, vestul,
sudul şi nordul se întîlnesc în timp
ce busola tace…
O altă metaforă a acestei axis
mundi a fost copacul infinit (care
devine la sculptorul Constantin Brâncuşi,
„Coloana infinitului”). Ca formă de
energie vegetală, copacul uneşte
străfundurile pămîntului (unde îşi are
rădăcinile), cu suprafaţa terestră
(întrucît trunchiul copacului se dezvoltă
în aer liber) şi apoi cu întreaga
boltă cerească (întrucît ramurile ţintesc
spre infinit şi se pot multiplica la
nesfîrşit cu muguri şi cu frunze).
Despre Buda se spune că şi-a trăit
momentul iluminării la poalele
unui smochin, de unde intrarea în
mitologie a acestuia ca arbore al trezirii.
O altă metaforă legată de existenţa
unui punct sintetic în univers este
buricul lumii, care ar fi şi punctul
de unde începe lumea. Uneori acest
buric al lumii mai este pus în legătură
cu existenţa unui cordon ombilical al
universului. Altfel spus, universul,
după ce s-a desprins de buric, ar fi
rămas suspendat de un fel de axă, de
fostul cordon ombilical de fapt, iar
unii astronomi ai antichităţii credeau
că văd pe cer urmele acestui cordon
ombilical sub forma unei linii difuze,
un fel de coadă de cometă etalată la
infinit. Grecii antici considerau că
templul de la Delfi, unde se afla şi
celebrul oracol, marca buricul lumii.
Iar în ce-i priveşte pe locuitorii de pe
Insula Paştelui, pierdută în Oceanul
Pacific, ei se autolocalizau în buricul
Pămîntului şi deci în centrul lumii.
Şirul de reprezentări, în diferite
culturi şi spaţii geografice, legat de
axa lumii este însă extrem de lung,
iar unele viziuni surprind şi astăzi
prin simplitatea sau subtilitatea lor.
În zonele vulcanice axa lumii era
identificată pur şi simplu cu coloana
de fum care se ridica din craterul
situat la cea mai mare înălţime… Nu
întîmplător pentru japonezi Muntele
Fuji este sfînt, fiind locul prin care
trece marea axă, firul invizibil în jurul
căruia s-a structurat lumea. Mai sunt
şi alţi munţi cărora li s-a atribuit
această funcţie, precum Ararat, acolo
unde ar fi debarcat Arca lui Noe, sau
Muntele Olimp, sălaşul zeilor în
mitologia greacă.
În megalomania sa, omul a încercat
însă, la un moment dat, să construiască
el o axă, altfel spus să unească pămîntul
cu cerul, iar legenda Turnului Babel
s-a născut dintr-o astfel de tentativă.
Primul care s-a îndepărtat însă
de explicaţiile mitologice şi a încercat
să demonstreze „ştiinţific” că există
o axă a lumii a fost Aristotel. În
tratatul său intitulat Anomaliile el
abordează noţiunea de echilibru
cosmic şi spune că totul se roteşte
în jurul unei axe unice. El indică
Steaua Polară ca fiind unul din punctele
prin care trece axa lumii, un altul
fiind chiar Templul lui Hefaistos din
Atena (probabil pentru că Hefaistos
a fost zeul metalurgiei). Linia imaginară
trasată de Aristotel unea în felul
acesta un punct cosmic cu un simbol
divin, ceea ce marelui filozof nu i se
părea deloc contradictoriu.
O mie opt sute de ani mai tîrziu,
în plină epocă a Renaşterii, un astrolog
şi alchimist celebru, Nostradamus,
s-a ocupat şi el de axa lumii şi chiar
i-a avertizat pe semenii săi de pe
Pămînt că au datoria să o găsească,
şi încă repede, întrucît, în caz contrar,
lumea se va prăbuşi în neant. În
scrierile sale esoterice, Nostradamus
vorbeşte despre un misterios geamăn
al omului care iese o dată la o mie
de ani din ocean ca să vadă ce mai
face omul. Între acest geamăn al
omului şi om trece axa de simetrie
a vieţii, afirmă Nostradamus în lucrarea
sa Profeţiile apărută în 1555. Ca
multe dintre teoriile sale, şi aceasta
este însă excesiv de obscură...
Pentru a reînnoda cu spiritul ştiinţific
trebuie să facem însă un salt peste
încă un secol şi să ajungem la Newton.
La el găsim primele indicii mai concrete
legate de axa lumii. Newton este omul
care a inventat primul telescop cu
oglinzi, iar în cîteva dintre paginile
sale disparate el vorbeşte despre o
anumită linie vagă pe care ar fi
identificat-o pe boltă. Newton nu
ne furnizează mai multe amănunte,
dar conceptul de linie vagă este preluat
de Einstein şi teoretizat (oarecum
în fugă) într-un articol din tinereţe
intitulat Despre electrodinamica
corpurilor în mişcare şi punctul lor
critic. Fără să fi aprofundat subiectul,
Einstein consideră că există un punct
critic al universului prin care trece
unda vagă a tuturor emanaţiilor
energetice. Greu de sintetizat aici o
teorie atît de complicată, merită doar
reţinut că Einstein, înainte de a relativiza
totul, a preluat concepte mai vechi
dintre care cîteva în directa prelungire
a vechilor obsesii legate de axa lumii.
Secolul al XX-lea a fost însă mai
degrabă obsedat de deconstrucţie
decît de identificarea unor eventuale
repere care să confirme concepţia
anticilor, şi anume că trăim într-o
lume armonioasă, care are un centru.
Teoriile legate de expansiunea universului
sunt de fapt haotizante, ele ne spun
că totul nu este decît explozie şi
călătorie spre neant. Toate punctele
din univers n-ar fi, în virtutea acestui
model, decît nişte călătorii în sens
unic, ca şi cum gara din care am fi
luat trenul n-ar fi fost capabilă să
inventeze bilete dus-întors.
Şi dacă tot tot am ajuns la cuvîntul
magic tren şi la cuvîntul magic gară,
trebuie să vă povestesc un episod
precis din tinereţea mea, mai precis
momentul cînd am avut pentru prima
dată intuiţia că axa de simetrie a lumii
trece prin oraşul meu natal, Rădăuţi,
şi că această axă este tangentă cu
calea ferată care taie acest oraş în
două. În felul acesta îi aduc un omagiu
şi lui Nelly, iubita mea din liceu, fără
de care n-aş fi descoperit acest lucru.
Acum, după aproape 50 de ani de
la respectivele evenimente, şi cînd
întreaga comunitate internaţională,
inclusv ONU şi revista „Nature”, au recunoscut că axa de simetrie a
universului trece prin Rădăuţi, pot să
mărturisesc cu toată sinceritatea:
dacă n-aş fi fost îndrăgostit de
Nelly nu aş fi simţit vibraţiile speciale
ale căii ferate din oraşul meu. La acea
oră, cînd aveam amîndoi 17 ani şi
eram elevi de liceu, oraşul mi se părea
un cadran rotund de ceas. În fiecare
după-amiază, la ora şase fix, eu
porneam dinspre punctul de nord
al cadranului (unde locuiam într-o
casă cu curte) spre punctul sudic unde
locuia Nelly (la bloc). Jocul nostru
consta în a alege una dintre cele două
şine şi de a ne îndrepta unul spre altul
mergînd în echilibru pe axa de fier.
Dacă ne întîlneam pe aceeaşi şină,
ceea ce se întîmpla cam întotdeauna
în dreptul unei biserici pravoslavnice
în stil vechi, atunci cădeam unul în
braţele celuilalt şi ne sărutam cu o
sete comparabilă cu forţa Big-Bangului
aflat la originea universului. Dacă
ne aflam pe şine diferite, convenţia
noastră era de a ne ignora total şi
de a ne continua drumul, în ciuda
doliului care ni se furişa în suflet…
Sigur, eu şi Nelly am fost nişte
îndrăgostiţi banali, ceea ce nu ne-a
privat de o dimensiune cosmică în
materie de emoţii. Presimţeam, de la
acea oră, că viaţa nu ne va lăsa să
rămînem împreună şi probabil că nici
nu voiam, în adîncul nostru, acest
lucru. Am decis să ne asociem acele
prime emoţii cu ideea de hazard, să
le punem de fapt în ecuaţie cu galaxia
probabilităţilor. Ne interesa să vedem
cît de clemente erau cu noi toate
forţele necunoscute care se învolburau
în jurul nostru.
Ritualul nostru zilnic avea ceva
dintr-un supliciu şi din intensitatea
jocurilor de noroc. Nici eu, nici
Nelly nu am încercat însă niciodată
să trişăm. Ni s-a întîmplat de mai
multe ori să ne ratăm trei zile la rînd.
Deveneam bolnavi atunci şi unul şi
altul, ne vedeam pe coridoarele liceului
extenuaţi de aşteptare în speranţa că
următoarea tentativă va fi cea bună.
Erau perioade cînd ne întîlneam însă
pe aceeaşi şină timp de zece zile la
rînd. Atunci ni se părea că aveam
în sfîrşit semnul cosmic mult aşteptat,
energiile ascunse ţineau cu noi.
De fiecare dată cînd întîlnirea se
producea, ne luam de mînă şi ne
plimbam de-a lungul căii ferate care
traversa, de asemenea, şi cimitirul.
Acolo de fapt era locul unde ne puteam
săruta liniştiţi. Morţii nu aveau absolut
nimic împotriva bucuriei noastre de
a ne strînge cît mai tare în braţe,
de a ne strivi buzele unele de altele
şi de a ne şopti tot felul de cuvinte
şi fraze tandre la ureche. Aş spune
chiar că morţii ne-au protejat. Cimitirul
avea energii bune, era un veritabil
labirint de flori şi de verdeaţă şi ne
oferea zeci şi zeci de ascunzători
naturale. După ce ne sărutam suficient
pentru a face provizii de tandreţe pînă
a doua zi, discutam şi despre ceea ce
resimţeam în timp ce ne apropiam
unul de altul pe calea ferată.
„Cînd nu eşti pe şina mea, simt”,
spunea Nelly. „Ce simţi?” „Simt că
nu ne vom întîlni.” „Şi de ce nu schimbi
şina, de ce nu trişezi?” „Nu pot să
trişez la un astfel de joc.”
Nu, nici unul dintre noi nu avea
cum să trişeze, jocul era mult prea
intens, mult prea frumos, mult
prea excitant. Convenţia noastră era
de a merge cu privirile concentrate
asupra propriilor noştri paşi. Ceea ce
ne permitea să nu ne vedem decît
în momentul în care ne trezeam unul
în faţa celuilalt sau în momentul cînd
treceam unul pe lîngă celălalt. Dar
noi simţeam cu mult înainte de a
ne întîlni dacă mergeam sau nu pe
aceeaşi şină, ceea ce ne umplea fie
de amărăciune, fie de o imensă bucurie.
Să se fi întîmplat atunci, ceva, în
acel loc banal din univers, pe acel
tronson de cale ferată, un fel de reacţie
fizică sau chimică, o intersecţie de
emoţii umane cu alte tipuri de energii?
Să fi intrat noi în rezonanţă cu legi
gravitaţionale necunoscute? Să fi
atras, noi, prin emoţiile resimţite
zilnic, axa de simetrie a universului
spre acel modest punct terestru?
Să fi avut vreun impact şi poemele
pe care le scriam zilnic pentru Nelly
şi pe care i le citeam numai atunci
cînd întîlnirea noastră se producea
pe aceeaşi şină? Imposibil de găsit
un răspuns, dar atunci i-am spus
pentru prima dată iubitei mele:
– Să ştii că pe aici trece centrul
universului.
La ora aceea fraza părea improvizată,
chiar stupidă, pentru că un centru
este, de obicei, un punct fix, el nici
nu trece şi nici nu se mişcă. La
scara universului, însă, centrul este,
poate, ceva relativ şi mobil, un fel de
nod al echilibrelor, un fel de intersecţie
a diverselor tipuri de energii şi eventual
al vibraţiilor emoţionale trimise din
toate spaţiile unde se află viaţă.
Chiar şi după ce viaţa ne-a despărţit
(eu am plecat să studiez filozofia la
Bucureşti, iar Nelly a făcut medicina
la Iaşi) calea ferată de la Rădăuţi a
rămas pentru mine o obsesie, o axă
magnetică. Mă întorceam de două
sau de trei ori pe an în oraşul meu
natal şi de fiecare dată acea axă
emoţională a oraşului mă atrăgea cu
o forţă egală. Mă plimbam din nou,
singur, de-a lungul ei, şi încercam
să-i ascult povestea. Să fi fost eu oare
singurul locuitor al oraşului capabil
să înţeleagă ceea ce îmi povesteau
acele şine şi traverse de lemn, macazurile
plantate din loc în loc şi semnele
feroviare istalate la intersecţia cu
drumurile care o traversau? De fapt,
totul era atît de simplu: acolo se
afla acumulată memoria oraşului.
Calea ferată împreună cu gara formau
un fel de arteră vitală: pe acea axă
circulau încă mii de voci, de emoţii,
de fantome, de cuvinte, de fraze,
de momente de aşteptare şi de speranţă,
de strigăte de durere… Trenul fusese,
pentru micul meu oraş natal, sinonim
cu deschiderea spre lume, cu evadarea,
cu libertatea. Acolo, pe peronul gării,
mii de oameni îşi spuseseră cuvinte
de adio sau de despărţire, mii de
oameni se aşteptaseră unii pe alţii,
fuseseră redirecţionate sute de mii
de destine…
Mă opresc însă aici cu divagaţiile
pentru a trece la esenţial: faptul că
toate căile ferate şi toate gările din
lume povestesc cam aceleaşi poveşti
nu m-a făcut să renunţ o clipă la
convingerea că la Rădăuţi lucrurile
erau totuşi diferite… Iată motivul
pentru care în toate poemele, romanele
şi piesele mele am insistat timp de
patruzeci de ani pe ideea că acolo, în
această urbe pierdută, din calea ferată
(acum năpădită de bălării întrucît
globalizarea a ucis trenurile regionale)
emană ceva unic, magic şi important
pentru umanitate.
Mărturisesc însă că nu m-am
aşteptat ca telescopul spaţial Hubble
să-mi dea dreptate în anul de graţie
2015 şi nici să primesc Premiul Nobel
pentru fizică în anul următor. De altfel
toţi astronomii şi fizicienii care ne
furnizează din cînd în cînd scenarii
legate de destinul universului au fost
cu totul şocaţi de fotografiile făcute
de această bijuterie tehnologică numită
Hubble. Trimis să se învîrtă în jurul
planetei albastre la 600 de kilometri
deasupra capetelor noastre, acest as
al fotografiei cosmice de înaltă precizie
a reuşit să capteze nici mai mult şi
nici mai puţin decît linia vagă evocată
de Aristotel şi apoi de Newton şi de
Einstein. Sigur, ele sunt încă stranii,
aceste imagini în care apare un fel
de linie discontinuă, ca şi cum ar fi
formată din puncte. Unii au şi numito
falie, alţii consideră că este vorba
de axa de asimetrie a universului,
concept absurd, deci demn de luat în
consideraţie.
Un lucru este sigur, însă, linia
identificată de Hubble atinge Pămîntul
într-un unic punct precis, iar acesta
se află incontestabil în oraşul meu
natal, Rădăuţi, şi acompaniază calea
ferată pe o distanţă de doi kilometri,
adică pe porţiunea unde taie în două
centrul oraşului şi cimitirul…
De cînd a fost desemnat oraşul
Rădăuţi ca unic centru al universului,
unanim recunoscut pe planetă, locuitorii
urbei au început să aibă şi ei revelaţia
potenţialului poetic pe care îl reprezenta
calea lor ferată. Ceva începe să-i atragă
acolo şi din ce în ce mai des, singuri
sau în grup, se plimbă de-a lungul ei.
Bălăriile sunt, pe alocuri, mai vizibile
decît şinele, ca să nu mai spun că
mulţi cîini vagabonzi îşi aleg acea
lungă fîşie (a nimănui, de fapt) ca
spaţiu vital şi-l marchează ca atare
cu jeturi de urină. După fiecare plimbare
făcută însă de-a lungul acestui no
man’s land rădăuţenii se întorc acasă
într-o stare euforică. Indiferent pe ce
tip de vreme (pe soare, pe ploaie,
pe vînt, pe zăpadă) parcurgerea acelui
traseu de doi kilometri, eventual dus
şi întors, le dă o senzaţie de încredere,
de mulţumire sufletească. În mod
natural, toţi cei care revin acolo pentru
a se încărca cu energia poetică a
căii ferate încep apoi să se salute între
ei şi chiar să-şi recite versurile scrise
în gînd în timpul plimbării.
(fragment
dintr-un roman în lucru)
