- Mihail Sadoveanu în 1952 -
Nimic nu poate egala, în regimurile de democraţie populară calchiate după tiparul sovietic, prestigiul de care se bucură clasicul, ortografiat întotdeauna cu majusculă, maestrul către care se îndreaptă generaţii de tineri scriitori în căutarea îndrumării, cel în consistenţa căruia tradiţia se întâlneşte cu încrederea în inevitabilitatea progresului pe care partidul comunist/ bolşevic /muncitoresc îl ipostaziază, pe scena istoriei. Odată avangarda domesticită sau eliminată din scenă, misiunea de a exprima, oracular, geniul naţional îi este încredinţată şi, împreună cu ea, sarcina de a apăra şi ilustra un regim care închide un ciclu istoric şi face să culmineze o aspiraţie seculară către raţiune, egalitate şi lumină.
În acest scenariu, rolurile sunt distribuite cu atenţie şi nimic nu este abandonat întâmplării: actul de naştere al noii literaturi sovietice, realist socialiste, este inseparabil de o efigie, cea a lui Maxim Gorki, după cum intervenţiile sale punctează, encomiastic, o actualitate citită, solar, sub semnul optimismului lipsit de rezerve1. Un întreg capital simbolic este pus în slujba stalinismului şi operaţiunea de seducţie având ca destinatar intelectualitatea occidentală nu se poate dispensa de un creator al cărui prestigiu cauţionează potemkiniada totalitară. Pactul dintre putere şi intelectualul umanist este ilustrat de această relaţie ce furnizează oficialităţii o cale de a-şi asocia vocea cărturarului propriului discurs propagandistic.
Dincolo de colectivizare şi gulag, Gorki celebrează, poematic, naşterea unei utopii moderne, care nu datorează nimic atât de detestatului individualism burghez. Antifascismul şi mai apoi lupta postbelică pentru pace, animată de aceeaşi omniprezentă obsesie a progresului, schimbă polaritatea proiectului politic, descifrând în tiranie apoteoza libertăţii. Democratismul comunist îşi face intrarea pe scena universală, în această secvenţă polemică direcţionată de clasic împotriva şovăielnicilor omologi burghezi. Căci "în Uniunea Sovietică legile se fac de jos în sus, în sânul clasei muncitoare, decurgând din condiţiile sale de existenţă şi de activitate. Puterea sovietică şi partidul nu formulează şi nu consfinţesc o lege decât atunci când ea se maturizează în procesele muncii desfăşurate de muncitori şi ţărani. Partidul este un dictator în măsura în care el este centrul organizator, sistemul nervos central al clasei muncitoare; scopul partidului este să transforme în cel mai scurt timp o cât mai mare cantitate de energie fizică în energie intelectuală, pentru a lăsa să se dezvolte în libertate talentele şi aptitudinile fiecărui om în parte, precum şi ale întregului popor."2
În România de după august 1944, scenariul convertirii la progres este reiterat şi locul maestrului Gorki este asumat de maestrul Sadoveanu. Numitorul comun: legatul tradiţiei, pus în serviciul poporului, fidelitatea faţă de ceea ce este descris, în termeni lipsiţi de echivoc, ca un efort de emancipare al umanităţii. Regimul de democraţie populară autohton îşi anexează un simbol şi reciclează un om politic. În noua lume republicană, creatorul participă nemijlocit la zidire, în calitate de membru al preşedinţiei colegiale. În repetabila scenă a balconului cu care istoria republicii se deschide, artistul este în prim plan, salutând naţiunea eliberată de opresiune.
Fidelă legatului sovietic, puterea imaginează pentru clasic postura de mediator: acomodarea cu realitatea schimbării de curs social se operează prin recursul la onorabilitatea socială a intelectualului. Şi dacă "Lumina vine de la răsărit" devine, aproape instantaneu, o referinţă canonică, un text datând din acelaşi an 1945, "Răspuns unor cetăţeni neliniştiţi" exorcizează demonii îndoielii care bântuie o comunitate încă nepregătită să se deschidă către promisiunile libertăţii sovietice. Un termen revine obsesiv, "progresul", desemnând elementul în jurul căruia se articulează un imaginar politic sadovenian: comunismul potenţează energiile care se cer puse în serviciul ridicării naţiunii. Progresismul actualizează vocabularul unei stângi generoase, ai cărei exponenţi se raliază unei cauze dedicate binelui public.
Progres, libertate, egalitate în drepturi, efort de emancipare culturală: inventarul de clişee de care o tenace propagandă prosovietică se serveşte în anii postbelici este recognoscibil în toate intervenţiile lui Mihail Sadoveanu. Entuziasmul nu pare să cunoască limite şi deschiderea către lumea nouă implică o preocupare de a tălmăci cititorului şi cetăţeanului autohton semnificaţia actului legal în care democratismul stalinist îşi află expresia ultimă: constituţia de la 1936, obiect de export, ce concentrează în sine toate virtuţile unui sistem din care exploatarea economică, violenţa şi inegalitatea sunt evacuate. Lectura clasicului Sadoveanu este un ecou îndepărtat al lecturii pe care Iosif Vissarionici Stalin o propunea, în urmă cu aproape un deceniu, atunci când popoarele lumii de la răsărit se pregăteau, într-o atmosferă de sărbătoare, să întoarcă definitiv o pagină din istoria umanităţii. În 1945, editura partidului comunist român oferea românilor, în tiraj de masă, lucrarea fundamentală a generalissimului, "Problemele leninismului", în al cărei sumar expunerea asupra proiectului constituţional de la 1936 figura la loc de cinste. Intelectualului român, partidul îi deschidea o cale către mântuire, după rătăcirea din labirintul interbelic şi carnagiul războiului mondial.
Egalităţii formale, lecţia sovietică îi contrapune o terapie a egalităţii autentice, în ecuaţia căreia monopartidismul este un ingredient central. De beneficiile libertăţii nu se pot bucura decât cei care au întrevăzut lumina adevărului interpretat de bolşevici. Sub semnul revelaţiei paulinice este plasat şi elogiul imaginat de Sadoveanu la 1945. Rândurile au o tonalitate profetică. Căci "o societate care funcţionează după asemenea norme e departe de a tinde la o nivelare cenuşie. Din contră. Deci exploatarea omului de către om e nimicită, ura dintre popoare pe cale de a fi strânsă; alegerea valorilor nestânjenită. Ce şi-ar mai putea dori un cărturar al zilei de mâne?"3
Republica Populară Română corespunde, dialectic, visului sadovenian de la 1945. Şi, dacă primul ei act fundamental de la 1948 sancţionează juridic un regim de tranziţie, în care vestigiile vechii lumi pot avea iluzia supravieţuirii, cel de la 1952 are calitatea, sesizată în epocă, de a fi fidel, în cel mai înalt grad, referinţei canonice, documentul sovietic de la 1936. Căci, de la preambulul ce încadrează un discurs asupra genezei până la consfinţirea rolului conducător al partidului muncitoresc român, setul de soluţii şi frazarea evocă celor iniţiaţi decupajul stalinist. În această eră a entuziasmului, actorul care intră definitiv în scenă, pentru a o nu mai părăsi niciodată, este poporul regrupând oamenii muncii, fie ei muncitori, ţărani cooperatori sau intelectuali progresişti. Nimic nu se sustrage autorităţii etatice şi dreptul la muncă îşi are corelativul său natural, dreptul la odihnă.
În Arcadia pe care Mihail Sadoveanu o vede născându-se sub ochii săi, cultura este socialistă în conţinut, naţională în formă. Pe ruinele intelighenţiei devotate burgheziei, se ridică, graţie unor forme prescurtate de învăţamânt, acea intelectualitate posedând certificatul de nobleţe al originii sănătoase. Un articol constituţional, 80, sancţionează normativ existenţa învăţământului de stat şi precizează angajamentul statului democrat popular în "dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei".
În acord cu exigenţele democratismului sovietic, proiectul de constituţie este supus dezbaterii cetăţenilor: cărturarului-demnitar Sadoveanu, partidul îi încredinţează misiunea de a participa, cu condeiul, în lupta dată pentru întronarea definitivă a libertăţii. "Însemnările pe marginea articolului 80", editate ca volum în 1952, închid un cerc şi, după elogiul constituţiei sovietice de la 1936, intelectualul revine pentru a celebra actul fundamental ce se revendică de la acelaşi izvor doctrinar. Cei şapte ani care separă "Lumina vine de la răsărit" de "Însemnările …" sunt cei ai facerii lumii.
Cronică a anilor întunecaţi şi manifest electoral, textul de la 1952 mobilizează memoria în vederea unei cimentări a solidarităţii în ură: în România populară, compasiunea nu poate fi rezervată celor care aspiră, infernal, să înlăture eşafodajul unui regim care este, constituţional şi politic, al muncitorilor şi ţăranilor. Clemenţa este un păcat capital, expus ca atare. Duşmanul este identificat, prin expunerea unei genealogii şi denunţarea vinovăţiilor sale istorice. Căci "astăzi foştii exploatatori ai ţării române ponegresc şi duşmănesc eliberarea poporului şi înălţarea statului crimă şi mai oribilă."4 Tuturor celor neiniţiaţi în arcanele universului guvernat de burghezie şi moşierime, clasicul li se propune ca un Vergiliu ce cartografiază bolgiile infernului. Uitarea rămâne la fel de culpabilă ca şi asocierea cu Duşmanul, cu acel duşman omniprezent pe care actul fundamental de la 1952 ambiţionează, raţional, să îl extermine sau să îl neutralizeze, prin acţiunea instituţiilor sale dedicate apărării binelui public. Evocarea "urgiei unor timpuri vitrege sub care era ameninţat să piară acest popor" delegitimează orice tentativă de a colora nostalgic o epocă căreia îi sunt rezervate tonurile cele mai întunecate. Mecanismul antitetic marchează imaginarul realist socialist şi, de la Cezar Petrescu la Camil Petrescu, fresca istorică este instrumentalizată în acord cu canonul rollerian.
Indiferent de decorul concret, de mutaţiile vestimentare sau de rafinarea strategiilor, cei o sută de ani care despart momentul apoteozei actuale de îndepărtatul an 1856, anul divanelor ad-hoc, sunt marcaţi de o malefică continuitate, care invalidează orice efort de emancipare al plugarilor reduşi la condiţia unei captivităţi babiloniene în propria lor ţară, "orfani fără apărare, cărora nu le-au rămas decât ochii cu care să plângă". Între Sadoveanu şi mai tinerii săi contemporani, diferenţele de viziune sunt absente şi corectitudinea politică a tonului este certificatul însuşi de progresism al autorului. În centrul infernului este plasat, în acord cu vulgata partinică, latifundiarul lipsit de omenie: stereotipul se impune şi, o dată cu el, sunt exorcizaţi demonii sămănătorişti care au bântuit generaţii. Interpelarea boierului expune un strat de rapacitate seculară, imposibil de domesticit prin civilizaţie. Aristocratul autohton este, pe linia best seller-ului semnat de Zaharia Stancu, proprietarul de sclavi în a cărui ecuaţie contează doar eficacitatea exploatării "şeptelului uman": "Mie îmi trebuiesc braţe de muncă, nu profesori şi doctori Auzi dumneata Şcoală ţăranilor Alintare şi bătaie de cap Fugiţi din faţa mea"5
Itinerariul în istoria recentă este luminat de partid, care îi pune la dispoziţie scriitorului o grilă de lectură infailibilă. Acolo unde precursorii cauţionau ipoteze explicative "diversioniste", Sadoveanu rămâne fidel unui materialism dialectic care tranşează, o dată pentru totdeauna, chestiunea relaţiei dintre structură şi suprastructură. Apariţia capitalului apusean, alianţa dintre burghezie şi moşierime, rolul monarhiei străine, rămăşiţele feudale sunt tot atâtea realităţi a căror identificare probează o familiarizare cu exigenţele lecturii partinice al unui trecut care devine transparent în ochii iniţiaţilor. Din manualul de istorie, evenimentul trece în cronica clasicului şi imaginea mişcării ţărăneşti de la 1888, punctată de arestarea muncitorilor instigatori şi schingiuirea "foştilor soldaţi care luptaseră în războiul ruso-româno-turc pentru independenţa patriei lor", sub supravegherea unuia dintre nenumăraţii Lahovary, "exponent al moşierimiii", "biruitor pe câmpul de luptă", anunţă, veterotestamentar, anul 1907, cel al ridicării mulţimilor fără nume. Căci ieşirea din labirint este imaginabilă doar prin actualizarea unui potenţial revoluţionar al păturii rurale, trezit la viaţă de emisarii muncitorimii, "acei oameni drepţi, care nu se simţeau aliaţi cu cei care obijduiau norodul". Ceea ce prezentul confirmă ca imperativ politic, deceniile revizitate oferă ca anticipaţie profetică.
Manifest închinat noii libertăţi regăsite, textul lui Sadoveanu deconstruieşte miturile pe care se întemeiază lumea veche, a cărei dispariţie definitivă proiectul constituţional de la 1952 o consfinţeşte, dincolo de orice ambiguitate. Iluziile timpului sunt raportate la claritatea crezului comunist. Modernizării deceptive îi corespunde un tipar educaţional care profită "copiilor chiaburilor şi funcţionarilor de la sate", singurii care au acces la şcolile superioare. Critica junimistă este recontextualizată partinic şi anatomia României vechiului regim ca o ţară devorată de racila "birocratismului" este un topos cât se poate de des întâlnit în intervenţiile epocii. Educaţia burgheză proiectează o lecţie a inutilităţii cunoaşterii: multiplicarea postulanţilor plasează asupra statului o imensă presiune fiscală, în vreme ce fiii satelor sunt menţinuţi de conspiraţia "clubiştilor" şi de rotativa guvernamentală în întunericul ignoranţei.
României mari, clasicul îi dedică o inscripţie pe piatra tombală, rezumând o privire din care nostalgia a fost definitiv evacuată: "Lung răstimp de nedreptate organizată şi dezvoltare strâmbă în toate domeniile."6 Prinsă în reţeaua de interese a capitalului internaţional, lumea postbelică este, previzibil, paradisul speculei politice, care exilează, pe oameni de rând şi artişti deopotrivă, în mizeria lipsită de speranţă. Venind din partea unui autor care trăia exclusiv din scris, verdictul este marcat de sinceritate maximă: propriul succes relevă limitele sistemului capitalist, generator de beneficii doar în aparenţă.
Interval populat de siluetele politicienilor veroşi, tranzacţionând voturi şi menţinând o stare de retardare semifeudală, România mare este contemplată, retrospectiv, doar pentru a extrage din fauna teratologică un exemplar ilustrativ în cel mai înalt grad. Maestrul îşi probează, pentru a câta oară?, capacitatea de a incorpora în discursul său mitologemele democrat-populare. Uciderea în efigie este corolarul exterminării. Fizice. Detaşarea ironică cu care este descrisă truda donchişotescă a "fostului învăţător de sat, personagiul ridicol din guvernarea Maniu", se traduce într-un pasaj antologabil în orice florilegiu al abjecţiei intelectuale autohtone. În acest punct, clasicul se intersectează cu tânărul corifeu al noii literaturi, Petru Dumitriu, cel din "Drum fără pulbere". Mandarinatul cedează unui cinism cauţionând crima politică: acel nenumit ministru sadovenian, Ion Mihalache, avea să dispară în închisoarea de la Râmnicul Sărat, după un deceniu şi jumătate de detenţie:
"Un ministru al agriculturii, fost învăţător şi personalitate proeminentă în partidul naţional ţărănesc al lui Iuliu Maniu, a recurs la un mijloc ciudat pentru ridicarea tehnică a agriculturii ţăranilor. Nu putea trimite poporului agricultori calificaţi, nu-i putea da pământ îndestulător, nici unelte ieftine, nici preţuri bune pentru puţinele lui produse. A adresat plugarilor de pretutindeni şase scrisori prin gazetele timpului, socotind că şi-a făcut astfel datoria. Acest personagiu ridicol ştia însă că poporul sărman e lipsit de instrucţie elementară şi că ţărănimea nu citeşte gazetele. Nu ştia însă că, dacă plugărimea i-ar fi cetit scrisorile, şi-ar fi făcut cea mai proastă impresie despre cunoştinţele în materie agricolă ale fostului învăţător."7
Lunga călătorie în inima întunericului ajunge la capătul ei şi întreaga ţară se trezeşte la o nouă viaţă. Dublul textual imaginat de Mihail Sadoveanu este, abstracţie făcând de o realitate documentabilă, fascinant: scriitorul îşi redobândeşte demnitatea refuzată de burghezie, tirajele cărţilor, impresionante, sunt destinate să aducă în cât mai multe cămine "în ediţii numeroase şi ieftine, operele vechilor noştri autori clasici, traduceri din literatura rusă veche şi nouă", şcolile se deschid copiilor de ţărani şi muncitori, originea sănătoasă devine cuvântul de ordine.
Lecţia sovietică a decupajului statistic este decelabilă fără dificultate şi enumerările au darul de a servi drept antidot scepticilor. Reforma învăţământului public dă şansa "muncitorului de a intra în realităţile unei vieţi care, înălţându-l, face în acelaşi timp din el un om nou, un luptător pentru progresul şi întărirea statului."8 Compoziţia intelectualităţii este pe cale de a se modifica şi cunoaşterea este, în sfârşit, una care emancipează din starea de servitute. Vitrina regimului de democraţie populară este decorată seducător, în anul votării noii constituţii, şi campania împotriva analfabetismului reprezintă replica autohtonă a marelui salt înainte, de la răsărit. Stilul scriitorului se adaptează poziţiei de demnitate publică şi dimensiunile edenice ale României populare sunt validate la nivel cantitativ. Rămân ascunse, în nota de subsol, suferinţa umană, teroarea, violenţa etatică. Dar totul este lipsit de semnificaţie dacă se raportează la proiectul grandios de ridicare către lumină al naţiunii muncitoare:
"Deci, în şapte ani, cât statul nou, subt îndrumările comitetului central al partidului muncitoresc român, a lucrat pentru ridicarea culturală a poporului, două milioane de neştiutori de carte trecuseră la ştiinţa de carte şi se îndrumau, în mare parte, către învăţământul special, spre a răspunde nevoilor ce se creaseră în toate sectoarele de activitate ale ţării înnoite."9
Satul sadovenian, ca şi cel al lui Cezar Petrescu, din "Vino şi vezi", are aparenţa unui construct de sinteză în care butaforia se aglomerează, sufocând peisajul şi fragilizând arhitectura comunităţii tradiţionale. Agitaţia dă dimensiunea acestui efort de naştere al umanităţii rurale informe: "mai mult de douăsprezece mii de cămine culturale, cu biblioteci, cu sute de mii de colective culturale şi artistice, coruri, dansuri, lecturi, colţuri roşii, adunări ale partizanilor păcii au devenit un instrument puternic al schimbărilor dorite, al pregătirii omului nou"10. Juxtapunerea dezvăluie, prin ricoşeu, amploarea ofensivei iluministe purtate de partid. "Superstiţiile se sting, îndărătnicia veche cedează." Destinul individual al deportării/ detenţiei este identificabil, arheologic, printre rânduri. În elogiul clasicului se întrevede viitoarea energie a noii revoluţii agrare şi ridicarea blocurilor de locuinţe, pe ruinele satelor sistematizate, după un plan raţional, imaginat de urmaşii ţăranilor înşişi.
Coborârea scriitorului în lume se petrece în acest spaţiu decorat sărbătoresc. Scenariul de viitor de la 1945 a căpătat substanţa cotidianului şi fericirea sovietică, invidiată cândva, este acum accesibilă tuturor. "Lumina duhului, lumina reînnnoirii străbate în satele ţării." Cronicarul "vechimii" cântă prezentul încărcat de promisiuni constituţionale. Călătoria prin ţară a vânătorului împătimit se transformă în ocazia unei revelaţii. Sătenii obidiţi de altădată sunt motivaţi acum de setea învăţăturii. Pedagogia partinică pare să dea rezultate şi notaţiile scriitorului sunt o invitaţie pentru mai tinerii săi prieteni, votanţi potenţiali, de a da câştig de cauză luminii şi progresului. Cărturarului intrat după 23 august 1944 în luptă, peisajul Republicii populare îi este suprema confirmare a opţiunii sale. Decalajul dintre vis şi realitate este redus, an după an. Constituţia de la 1952 este una din trepte, etapă dintr-un parcurs la al cărui capăt se situează silueta omului nou însuşi:
"O delegaţie îmi face cunoscut că sunt poftit la examenul şcolii de analfabeţi din localitate. Nu la dispensariu, nu la maternitate, nu la alte alcătuiri ale republicii. Ca un cărturar ce mă aflam, eram poftit să văd şcolarii vârstnici care se aşezau în rând cu copiii lor, absolvenţi mai vechi ai învăţământului elementar. Bărbaţi cu bărbi cărunte, neveste care nu mai aveau tinereţă decât în priviri, se supuneau rânduielii timpului nou, deveneau cititori ai bibliotecii căminului cultural, dădeau primăverii de la Pietrile un spor de strălucire spirituală care mi-a făcut mai scumpă misiunea periodică a anotimpului."11
