Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Despre comportamentul literaturii de Marius Chivu


Mulţi, foarte mulţi absolvenţi al Literelor bucureştene, din mai toate generaţiile, dar în special cei din generaţia mea, îi datorează enorm Antoanetei Tănăsescu. Indiferent ce au ales să facă după terminarea studiilor - unii au rămas chiar în facultate, alţii au intrat în învăţământ, au plecat cu burse, au devenit scriitori, jurnalişti sau copy-right-eri - Antoaneta Tănăsescu a rămas pentru toţi un reper intelectual. Din fericire, în ultimii ani, Antoaneta Tănăsescu a publicat susţinut şi s-au adunat până acum patru cărţi dintre care cel puţin una de referinţă, singulară, o "delicatesă" pentru rafinaţii literaturii, a cărei importanţă însă transcende genul. Unde sunt manierele de altădată? (Gramar, 2002) este un fel de antologie, sistematizată şi comentată îndeaproape, cu îndreptarele, epistolele, ghidurile, codurile de comportament, de conversaţie şi de bune maniere sau sfaturi de a reuşi în viaţă, apărute la noi între 1840-1940.

Cu această ocazie, mă voi opri însă asupra altor două cărţi, cele mai recente, legate în bună măsură între ele. Strategii ale comportamentului european (recenzată la apariţie chiar în "România literară"), construită după modelul universitar (repere bibliografice, microantologie ilustrativă, studiu de caz), este un foarte util punct de pornire pentru cei interesaţi de retorica comportamentului în paralel cu schimbările pe parcursul a secole din cadrul literaturii. Odată baza stabilită cu ideile unor Aristotel, Zumthor, Huizinga sau Hazard, urmează câteva aplicaţii în care Antoaneta Tănăsescu reia problema codurilor şi a culegerilor de sfaturi comportamentale d'antan. Analiza unui volum de genul Codul conversaţiunei polite sau arta de a reuşi în lume, cuprinzând legile, regulamentele, uzurile şi aplicaţiunea langagiului elegant şi polit (1869) poate fi semnificativă pentru reconstituirea "fizionomiei unei colectivităţi", precum şi pentru intuirea obişnuinţelor şi a manifestărilor literar-culturale ale epocii. Dandysmul ("vagul stăpânit de rigoare"), Omul Nou ("morala înlocuită cu ideologia") sau cosmetica şi gastronomia sunt alte câteva pretexte pentru consideraţii pe marginea retoricii (şi/sau) comportamentului.

În Sinteze de teorie literară, cea mai recentă apariţie, Antoaneta Tănăsescu ne propune două subiecte. Harta genurilor şi a speciilor literare este o primă incursiune în textele clasice de teorie a literaturii, de la Platon, prin Boileau, Brunetičre şi Croce, până la Frye, Todorov şi Krieger, pe urmele definirii genurilor şi a speciilor literare. Clasicele întrebări revin pe parcursul întregului demers. E posibilă studierea literaturii de către ştiinţe? Poate teoria literară să fie o cale de acces spre esenţa literaturii? Concluzia e conţinută în nuanţele demonstraţiei: "Dincolo de inovaţii şi ezitări, teoria genurilor este constant marcată de impactul dintre categorial şi istorie, dintre tipologie şi particular, dintre clasa integratoare şi lumea individuală a faptului literar." Definirea romanului, mimetismul, speciile liricului şi epicizarea teatrului sunt chestiuni urmărite cu aceeaşi acribie. Odată încheiată expunerea teoretică, urmează drept studiu de caz Anatomia dramaticului, unde Antoaneta Tănăsescu discută pe larg alte două interesante chestiuni: teatrul ca spectacol între a arăta, a ascunde şi a sugera şi teatrul ca literatură sau formă artistică distinctă ce interacţionează cu matematica, oratoria şi... sportul.

Lumea curentului literar urmează acelaşi scenariu. Curent, perioadă, epocă literară, şcoală, grupare, devin elementele cheie ale privirii teoretice retrospective. La un moment dat, Antoaneta Tănăsescu formulează o idee extrem de interesantă, problema receptării în epocă a manifestelor şi a programelor literare, asupra căreia însă nu insistă, deşi cred că ar fi dus la concluzii surprinzătoare şi foarte utile: aceste texte "înving timpul dincolo de confidenţialitatea ecoului imediat. Câţi cititori vor fi citit Introducţia la Dacia literară sau chiar Arta poetică a lui Boileau în momentul tipăririi lor? La fel, manifestele avangardei europene, deci şi române?". Chiar aşa, câţi şi, mai ales, cu ce efect? Nu cumva avem o imagine eronată, proiectând interesul nostru actual peste contextul respectiv, foarte relaxat atunci şi adeseori total indiferent.

Capitolele supraintitulate Retorica avandardei se constituie în studiul de caz al problematizării curentului literar. Încă de la început, Antoaneta Tănăsescu identifică două strategii comportamentale în retorica avangardei: expresia iniţiativelor unui grup VS. expresia unei voci solitare. "Avangarda ca noi are aplomb, impulsivitate, prezenţă zgomotoasă, voit zgomotoasă, prea voit, uneori, zgomotoasă. Avangarda ca eu e retractilă, reticentă, tăcută, voit tăcută, uneori, prea voit tăcută. Cea dintâi priveşte spre prezent, cea de-a doua gândeşte la viitor. De altfel, greşesc numărând pentru că, în realitate, este vorba despre unul şi acelaşi fenomen, despre unul şi acelaşi poet care ascultă şi cadenţa însufleţitoare a lui noi şi cântecul de sirenă al lui eu. Avangarda ca noi înseamnă a umple entuziast paginile unor reviste efemere. Avangarda ca eu se teme, parcă, a trece între copertele definitive ale unui volum. Să fie, oare, un simplu, întâmplător joc pronominal?". A doua chestiune importantă ridicată este Inovaţia tradiţiei, adică tipul de relaţie stabilit (manifest sau nu) între avangardişti şi precedenţă, durata avangardelor, precum şi efectele pe termen lung ale provocărilor lor şi ale schimbărilor de accent şi chiar de cod literar. Incursiunea în fenomenul avangardelor ajunge la concluzii complexe prin paradoxurile lor: "Cunoscută prin sistemul de instrucţie şi educaţie, prin asimilare sau prin pură intuiţie, implicată logic oricărei creaţii omeneşti, tradiţia este, desigur, şi o lecţie în sensul major al cuvântului, dar este, mai ales, un element indispensabil în definirea noului şi originalităţii. Toate creaţiile se regăsesc în tradiţie, dar o depăşesc perpetuu, pentru a deveni ele însele, în lumina rece a timpului, tradiţie. Aceasta este seducţia şi drama noului, de a fi mereu înaintea tradiţiei, care îl va acapara însă..." Urmează trei cazuri româneşti: Ion Vinea, al cărui traseu de la simbolism la avangardism este pus sub semnul unui "modernism bine temperat", Geo Bogza, cel care şi-a "revizitat" şi rescris în permanenţă avangardismul, şi în fine Urmuz, exemplu perfect pentru teoria "operei deschise" şi pentru definiţiile imaginii artistice date de plasticienii suprarealişti: "ŤMăştileť lui Urmuz sunt contemporane, fără să ştie, cu noile tehnici picturale, de la Ťpapiers collésť (primul tablou astfel conceput de Braque datează din 1912), la fotomontajele lui Max Ernst, Raoul Hausmann, la Ťobiecteleť lui Picabia,

Duchamp, Kurt Schwitters sau la jocul suprarealist Ťle cadavre exquisť, pe care Breton, Prévert, Queneau îl practicau, ca divertisment, pe la 1925, iar Victor Brauner îl va relua prin 1935, într-un cuvânt, cu tot ce a însemnat imixtiunea concretului şi a realului în ficţiunea artei plastice".

Antoaneta Tănăsescu are două uriaşe atuuri. În primul rând, a citit mai tot, e tobă de carte, pare să ştie toate operele, toţi autorii, are la îndemână referinţele complete şi citatele perfecte. De aici o extrem de densă ţesătură asociativă care se întinde nu doar în timp, dar şi în spaţiu (a se citi limbi şi culturi diferite), precum şi o fascinaţie asociativă, a punerii în relaţie, dar mai ales în descendenţă. Antoaneta Tănăsescu câştigă instantaneu încrederea cititorului pentru că tot ce spune spune în perfectă cunoştinţă de cauză. În al doilea rând, experienţa din amfiteatrul facultăţii îi conferă discursului un anume stil al familiarităţii. Eseurile de faţă pot fi comparate uşor cu conferinţele lui Borges. Antoaneta Tănăsescu câştigă, de data aceasta, simpatia cititorului pentru că felul în care spune ce spune ţine de colocvialul unei discuţii ce nu are nimic din morga academică. Sigur, dată find şi geneza lor, textele acestor volume nu-şi propun cu orice preţ originalitate în interpretări, ci mai degrabă să stabilească nişte solide preliminarii (bibliografiile care însoţesc textele sunt mină de aur), care să stimuleze interesul şi, bineînţeles, de la care să pornească fertile dezvoltări. De aceea văd, înainte de orice, în aceste cărţi ale Antoanetei Tănăsescu un minunat gest de împărtăşire a experienţei de-o viaţă a unui profesionist al teoriei literaturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara