Cu Stan Velea
Născut la 29 mai 1933 în comuna Poiana Mare din judeţul Dolj, Stan VELEA studiază polonistica la Universitatea din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1957. În acelaşi an este repartizat la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "George Călinescu", unde lucrează şi în prezent. Aici obţine şi titlul de doctor în Filologie în anul 1968, cu o teză despre Reymont. Cele aproximativ 350 de lucrări îl impun în planul european al comparatisticii şi slavisticii. Printre contribuţiile pe care Stan Velea le pune la temelia polonisticii româneşti amintim: Reymont, 1966; Scriitori polonezi, 1972, Paralelisme şi retrospective literare, 1974; Romanul polonez contemporan, 1984; Istoria literaturii polone, vol. 1 1986, vol. 2 1990, vol. 3- 1995; Mickiewicz, 1995; Universalişti şi comparatişti români contemporani, 1996; Plămada cărţilor, 1997; Sienkiewicz, 1998; Literatura română în Polonia, 2001. Stan Velea a tradus opere reprezentative ale scriitorilor clasici şi contemporani polonezi, de la Sienkiewicz, Prus, Reymont şi Iwaszkiewcz la Milosz, Mysliwski sau Mrozek.
Nicolae Mareş – De formaţie polonist, aţi ridicat în câteva decenii preocupările pentru polonistică la nivele nebănuite în România. Fără a exagera cu nimic, mărturie va stă o p e r a, aţi lărgit la noi interesul faţă de acest domeniu mai mult decât în oricare altă ţară din lume. Cum s-a operat trecerea de la polonistică la comparatistica literară, pentru că şi în această direcţie exegezele dv. sunt mai mult decât pertinente?
Stan Velea – Aproape jenant măgulitoare, aprecierea aportului meu la răspîndirea pe solul spiritualităţii româneşti a uneia dintre cele mai importante literaturi europene, cea polonă, s-ar cuveni restrânsă, în spiritul adevărului şi al unei modestii elementare, la afirmaţia potrivit căreia strădaniile mele în acest sens, alături de ale celorlalţi confraţi întru profesiune, au ajutat neîndoielnic la cunoaşterea mai temeinică de către intelectualii noştri a literaturii reprezentative din ţara Vistulei. Aceasta este măsura dreaptă a lucrurilor, pe de o parte, iar pe de alta, cât am realizat din această firească şi nobilă intenţie, o pot spune fără greş numai cititorii. Evident, în primul rând, specialiştii.
În ceea ce priveşte întrebarea propriu-zisă, cum anume am trecut de la istoria literară la literatura comparată, lucrurile s-au petrecut după cum urmează. La câţiva ani după ce mi-am început, în 1957, prin repartiţie guvernamentală activitatea la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, actualul Institut de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", Academia Română i-a solicitat directorului să trimită propuneri pentru doctorat. Ei bine, contrar tuturor aşteptări-
lor, singurul propus a fost subsemnatul, cu toate că mai erau destui tineri apreciaţi cu state de serviciu mai bogate. G. Călinescu mi-a fixat ca lucrare formularea unui răspuns documentat la întrebarea dacă autorul tetralogiei Ţăranii, polonezul Wladyslaw St. Reymont l-a influenţat pe Liviu Rebreanu când a scris romanele Ion şi Răscoala. Rezultatul cercetărilor întreprinse s-a constituit în monografia Reymont (1966), în care originalitatea scriitorului român era demonstrată la obiect cu argumente comparatiste. Acest prim contact cu metodologia literaturii comparate s-a dezvoltat ulterior în paralel cu cea a istoriei literare, disciplină din care s-a desprins şi cu care se interferează copios.
N. M. – Motivaţia personală creşte, aşadar, dintr-un context favorabil, epoca înregistrând în continuare, pe direcţia iniţiativelor integratoare întreprinse de Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, un interes sporit pentru stimularea comparatismului românesc. Sau totul n-a fost decât o modă trecătoare?
S. V. – Evident, afirmaţia dubitativă, conţinută în ultima parte a întrebării dumneavoastră, este exclusă din start, ca fiind superficială şi acut nedreaptă. Seriozitatea şi durata preocupărilor comparatiste, lucrările individuale sau colective publicate, o demonstrează cu priso-
sinţă. După ctitorirea teoretică de către Tudor Vianu, a urmat momentul Alexandru Dima cu contribuţii incontestabile în definirea temeiurilor metodologice şi organizarea cercetării propriu-zise. În acest răstimp, a luat fiinţă Comitetul Naţional de Literatură Comparată şi au avut loc trei conferinţe naţionale cu rezultate semnificative. Volumele tipărite cu aceste prilejuri, alături de nenumărate altele reprezentând iniţiative personale, se înscriu pe linia pregătirii participării comparatiştilor români la elaborarea unei vaste istorii a literaturii universale, tratat despre care s-a vorbit la Congresul AILCO de la Belgrad din 1967. Datorate îndeosebi acumulărilor anterioare, marea lor majoritate depăşind, se înţelege, constrângerile unor direcţii limitative de felul sursologiei, tematologiei, asociaţionismului şi paralelismelor accidentale sau nu, lipsite de întemeieri comparatiste.
N. M. – Printre studiile ample pe care le-aţi întreprins în domeniu, aţi remarcat, domnule profesor, prezenţa universaliştilor români în alte culturi?
S. V. – Fără doar şi poate! Lectura marilor comparatişti nu numai europeni, oricât de puţin sistematizată, mi-a stârnit, era de aşteptat, curiozitatea de a cunoaşte şi aportul specialiştilor români într-un perimetru de preocupări atât de atrăgător, precum comparatismul. De altminteri, acesta a fost, la drept vorbind, scopul imediat, dar cu bătaie mai lungă, al redactării volumului, Universalişti şi comparatişi români contemporani, abordând comparatist creatori mai mult sau mai puţin reprezentativi din mai toate culturile lumii. Uşor de presupus, se impun în primă atenţie cei aparţinând literaturilor cu largă circulaţie în spaţiul universal, prin urmare, şi la noi, secondată pe de altă parte de scriitorii români. Selecţia acţionând în funcţie de preferinţele şi posibilităţile documentare ale autorului, chiar dacă nu puţini au rămas în afara cărţii, cei aleşi trebuind să fi semnat cel puţin câteva volume axate pe probleme şi cu finalităţi comparatiste, universaliştii incluşi, aşezaţi în raport de cronologia naşterii, cu oricâte absenţe, sugerează expresiv reliefurile importante, liniile de forţă ale apariţiei şi dezvoltării comparatismului românesc.
N.M. – În cuvintele dvs. ca şi în lucrările publicate, se simte, domnule profesor, o satisfacţie intelectuală, admiraţie nedisimulată pentru realizările comparatismului românesc. Credeţi că s-a făcut într-adevăr destul pentru a se evidenţia convingător relaţiile organice dintre termenii ecuaţiei naţional-universal?
S.V. – Considerarea în ansamblu a lucrărilor elaborate de universaliştii români, în temeiul metodologiei comparatiste, fie şi cu unele goluri, întrucât o lectură absolut integrală este cel puţin dificilă, dacă nu imposibilă din varii pricini documentare, învederează reliefuri impunătoare. Numărul cu adevărat impresionant de volume de autor ori studii tipărite prin revistele de profil, profunzimea şi diversitatea lor, indică nu o dată contribuţii care au stârnit admiraţia specialiştilor din alte ţări. S-a scris, despre ele în Polonia (Czlowiek i swiatopoglad, 1976), în Franţa (Le Monde, 1975). Realizările şcolii româneşti de comparatistică nu sunt totuşi îndeajuns cunoscute în măsură cuvenită în străinătate, mijloacele de difuziune, precum periodicile Synthesys ori Revue de Etudes Sud-Est Europeennes neputând decât să semnaleze lucrările de mare amplitudine. Studiile de proporţii şi sintezele cuprinzătoare rămân, natural, în afara lor. Puţine sunt iniţiativele organizatorice ale instituţiilor de profil şi ale Comitetului Naţional de Literatură Comparată – colocvii, conferinţe, congrese –, problemele circulaţiei în aria universală fiind lăsate în seama posibilităţilor restrânse ale fiecărui autor. Situaţie regretabilă, de bună seamă, date fiind împlinirile vrednice de laudă ale specialiştilor români.
N.M. – Acum, la început de mileniu, mai avem oare specialişti care să asigure continuitatea studiilor comparatiste? Nu cumva rigorile intolerante ale economiei de piaţă nu mai lasă să crească nimic pe urmele înaintaşilor?
S.V. – O viziune catastrofică a lucrurilor, ca şi una idilic iluzorie sunt la fel de păgubitoare. Acţionând pe direcţii şi cu mijloace contrare, cea dintâi cu drastice restricţii financiare, a doua cu înşelătoare promisiuni neonorate, amândouă conduc, paradoxal, spre acelaşi rezultat: pierderea tot mai accentuată a speranţei de revenire la normal şi restrângerea perspectivelor cercetării, implicit a eforturilor investite, mai exact spus, închircirea disciplinei în graniţele constrângătore ale unor sponsorizări capricioase, deci nesigure şi întâmplătoare. Plasarea literaturii comparate exclusiv sub semnul hazardului ar însemna practic dispariţia ei, care ar produce breşe primejdioase în zonele de interferenţă cu alte ramuri ale umanioarelor. Este, însă, puţin probabil că se va ajunge în această fundătură fie şi numai pentru că obiectivele comparatismului vor continua să existe şi să se dezvolte mai mult decât promiţător într-o societate în care zidurile despărţitoare se prăbuşesc unul după altul. Prin urmare, amplificate maximal, relaţiile dintre popoare învecinate sau nu vor trebui să acopere spaţiile culturii umaniste. Subţierea ei până la dispariţie ar contrazice cursul istoriei contemporane. Pe de altă parte, utilitatea facultăţilor de limbi şi literaturi străine, niciodată pusă sub semnul întrebării, alimentează cu generozitate comparatistica, an de an, cu specialiştii necesari. Orice "universalist", cunoscător a cel puţin două literaturi străine, reprezintă un comparatist virtual. Iar dintre aceştia. Subiectele numeroaselor lucrări de diplomă din domeniul în discuţie constituie, până la un punct, o garanţie în această privinţă. Ca să nu mai vorbim şi de iniţiativele independente ale multor oameni de cultură, care – atraşi de tentaţiile disciplinei – ajung să îşi cheltuiască eforturile cu predilecţie în această direcţie. Căci nu de puţine ori, mobilul pecuniar, acaparant şi paralizant, este împins în subsidiar de pasiunea şi satisfacţiile cercetării. La aceste argumente solide se mai pot adăuga şi altele care îndreptăţesc optimismul în legătură cu evoluţia comparatismului în deceniile care urmează.
