Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre citit de Alex. Ştefănescu


Se vor împlini în curând cincizeci de ani de când citesc. Cincizeci de ani! Sună straniu. Parcă ar fi vorba de o perioadă istorică, nu biografică. şi totuşi, acesta este adevărul aritmetic. A trecut o jumătate de veac de când parcurg cu privirea, de la stânga la dreapta, rând după rând, texte tipărite, scrise de mână, dactilografiate sau desenate de fascicolul de electroni pe monitorul computerului. Şi aceasta zilnic. Poate au existat şi zile când, bolnav fiind, n-am citit nimic, dar nu mi le amintesc.

În schimb, am clară în minte emoţia pe care am trăit-o într-o zi din toamna lui 1954, într-o clasă cu ferestre mari a unei şcoli din Suceava, când am descoperit că pronunţând repede, fără pauză între ele, sunetele o şi i, rostesc de fapt cuvântul oi. Descoperirea am făcut-o sub îndrumarea învăţătoarei, care folosea o metodă pedagogică străveche, dar eficace, de pe vremea cărţilor de citire ale lui Ion Creangă. Mi s-a părut, atunci, că am primit în dar o jucărie ingenioasă, iar în săptămânile care au urmat n-am făcut decât să mă joc cu ea cu nesaţ, descompunând eu însumi diverse cuvinte în sunetele componente (nu le spuneam pe atunci foneme!) şi recompunându-le plin de încântare.

Acasă am fost sărbătorit ca un erou de mama şi de tata (spre gelozia fraţilor mei mai mici, care nu erau în măsură să înţeleagă ce ispravă făcusem). Înainte, tata avea obiceiul să-mi citească poveşti, cu glas tare, din cărţi de Creangă şi Ispirescu, de Andersen şi fraţii Grimm. În săptămânile care au urmat după revelaţia cu o şi i am luat eu însumi acele cărţi şi m-am aventurat în cuprinsul lor ca într-o junglă de semne cu care nu eram încă deplin familiarizat, dar prin ale căror hăţişuri am reuşit totuşi să-mi fac drum. Foarte repede am ajuns să nu mai silabisesc, să citesc fiecare cuvânt dintr-odată, ca o siglă uşor de recunoscut. Ulterior m-am obişnuit să iau instantaneul unor fraze întregi.

Aşa a început cariera mea de cititor. Am citit, de atunci, timp de aproximativ optsprezece mii de zile, în cele mai diferite situaţii. Ca să le evoc pe toate, ar trebui să-mi reconstitui viaţa integral (ceea ce ar fi plictisitor). Dar pot să enumăr categoriile de situaţii. Am citit la masa de lucru, aplecat asupra cărţii, astfel aşezat încât lumina să-mi cadă din stânga, urmând un sfat de demult al mamei, dar şi aşezat la întâmplare, cu propria mea umbră proiectată asupra paginilor. Am citit în pat (în copilărie, uneori, noaptea, la lumina lanternei, sub plapumă, pentru că trebuia să dau impresia că dorm demult). Am citit întins pe spate, în iarbă, ignorând chemarea imperativă a vieţii – soarele strălucitor, trilurile păsărilor, zborul graţios-stângaci al fluturilor – şi lăsându-mă absorbit de lumea imaginară a literaturii. Am citit în tren, în avion, în maşină (când nu eram eu la volan). Am citit în săli de aşteptare, în camere de hotel, pe bănci din parc, în dormitoarele cazone din unităţile militare unde am făcut stagiul militar şi apoi diverse concentrări. Am citit pe patul de spital. Am citit mâncând, am citit stând lungit în cada de baie, am citit şi în momente despre care nu se vorbeşte în public. Am citit în săli de clasă şi amfiteatre studenţeşti, am citit în redacţii (nu numai tipărituri, ci şi mii de manuscrise), am citit în biblioteci.

În casa părintească a existat întotdeauna o bibliotecă, datorită împrejurării că tata avea un cult pentru cărţi. Apoi, trecând anii şi aşezându-mă la casa mea, mi-am alcătuit o bibliotecă proprie, aflată de la început şi până în prezent în continuă expansiune. Cu greu îi ţin sub control tendinţa de a se extinde în toate ungherele locuinţei.

Am ajuns la o adevărată dexteritate în manevrarea cărţii ca obiect. Când stau în pat, ţin volumul în mâna stânga şi dau foaie după foaie cu aceeaşi mână, fără să mai apelez la dreapta, pe care îmi sprijin capul . Cărţile care se dezmembrează le repar cu îndemânare, prin coasere sau lipire, iar pentru reconstituirea filelor rupte folosesc bandă adezivă transparentă. Mă înţeleg foarte bine şi cu textul care se derulează pe ecranul calculatorului, nu fac deloc o dramă din concurenţa dintre carte şi computer. Textul rămâne text, chiar şi scris pe nisip.

Am citit, aproape tot ce-am citit, în limba română, dar am parcurs şi cărţi scrise în franceză (una, de André Frossard, am şi tradus-o), engleză, italiană, rusă. M-a interesat înainte de toate literatura (cu toate genurile ei: poezie, proză, teatru, critică şi istorie literară), ceea ce nu înseamnă că n-am deschis (uneori pentru a le studia cu atenţie) şi lucrări de filosofie, istorie, paleontologie, geografie, astronomie, fizică, matematică, chimie, botanică, biologie, medicină, economie, politologie etc.

Faţă de literatura propriu-zisă, am avut de-a lungul timpului două atitudini. Prima a fost aceea a unui cititor ingenuu şi pasionat, care se lăsa transportat în lumea fictivă a literaturii. În adolescenţă am citit astfel sute de cărţi, cu o atât de mare intensitate a trăirii, încât la sfârşitul lecturii mă smulgeam parcă dintre-un vis frumos şi arătam celor din din jur o faţă răvăşită şi confuză, de om inaderent la realitate. Realitatea mi se părea mai ştearsă şi mai inconsistentă decât realitatea din cărţi. Am simţit chiar la un moment dat că îmi pierd minţile, că nu mai pot să stabilesc dacă trăiesc în spaţiul cărţilor lui Jack London şi Jules Verne şi iau cunoştinţă, dintr-o carte proastă, de proza vieţii de fiecare zi din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau dacă, dimpotrivă, trăiesc în această ţară, iar Colţ Alb şi căpitanul Nemo sunt numai nişte ficţiuni. O confuzie asemănătoare de planuri făceam între pădurile din jurul Sucevei („fiind băiet, păduri cutreieram...”) şi cele din poeziile lui Eminescu. Noroc că tot în acea perioadă am citit povestea lui don Quijote, personaj pe care Cervantes îl ridiculizează, nu îl idealizează, cum au făcut comentatorii de mai târziu, şi m-am trezit brusc, înspăimântat la gândul că aş putea deveni şi eu un caraghios. Teama de ridicol – ca tratament psihiatric!

Cam zece ani din cei cincizeci am citit în acest mod naiv. Am trecut apoi la alt tip de lectură – constând în examinarea mecanismului prin care autorul îl emoţionează – sau încearcă să-l emoţioneze – pe cititor. Împrejurările în care am făcut primul pas în această direcţie mi le amintesc, de asemenea, cu claritate. Eram elev de liceu şi mi-a căzut în mână o carte cu studii critice de Ibrăileanu, cele mai multe despre poezia lui Eminescu. Poezia lui Eminescu o cunoşteam bine, fiindcă o trăisem, mă lăsasem adeseori transportat de ea; făcea parte nu numai din reveriile mele, ci şi din identitatea mea. Totuşi, niciodată nu o analizasem. Mă aflam în situaţia celui care se droghează, dar nu cunoaşte formula chimică a drogului şi nici modul cum acesta îşi exercită efectul asupra vieţii lui psihice. În mod spectaculos, Ibrăileanu explica metodele subtile folosite de Eminescu pentru seducerea cititorului. Le explica didactic, scriind pe o tablă imaginară citate şi analizându-le cu o uimitoare (pentru mine, atunci) sagacitate.

Această descoperire nu a însemnat din punctul meu de vedere o demitizare a literaturii şi nu a reprezentat o pierdere. Lectura unui text în cunoştinţă de cauză m-a pasionat la fel de mult ca şi lectura ingenuă. La facultate (la Bucureşti, între 1965-1970) Nicolae Manolescu, cu modul său decis de a distinge valoarea estetică de alte valori ale unui text, m-a învăţat să citesc literatura ca literatură, ceea ce venea în continuarea lecţiei primite de la Ibrăileanu. Apoi, după ce am început să scriu critică literară, modul meu de a citi s-a profesionalizat.

În prezent, ca să fiu sincer, citesc simultan în două moduri: naiv şi lucid, liber şi constrâns de disciplina profesiei, entuziast şi sceptic. Îmi închipui foarte bine cum sună poezia lui Nichita Stănescu pentru un neiniţiat chiar în timp ce o citesc ca un iniţiat.

Acuitatea vederii mi-a scăzut considerabil, nu mai văd să citesc fără ochelari. Dar nu regret că am citit mii de mii de pagini. O singură greşeală am făcut, cred, de-a lungul timpului. Am citit disproporţionat de multă literatură scrisă de autori români contemporani. M-am scufundat până peste cap în maculatura epocii ca să caut texte valoroase, când texte valoroase deja selectate, din toată literatura lumii (inclusiv din literatura română), aveam la îndemână chiar în biblioteca mea. Nu trebuia decât să întind mâna şi să iau din raft o capodoperă, dar eu preferam să parcurg cu creionul în mână manuscrise sosite prin poştă de la necunoscuţi sau cărţi mediocre pe care urma să le recenzez. Mă consolez cu gândul că şi în această literatură predominant proastă s-a reflectat ceva din splendoarea marii literaturi (aşa cum în gara pierdută undeva în stepă din romanul O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov trenurile pline de ostaşi cu steaguri sau de răniţi aduc un eşantion din istoria lumii).

Dacă ar fi să o iau de la început, dacă timpul s-ar întoarce şi am fi din nou în 1954, opţiunea mea ar fi tot cititul. Aş citi însă mai multe cărţi bune. Şi aş avea grijă ca lumina să-mi cadă întotdeauna cum trebuie pe paginile cărţii, ca să-mi menajez vederea şi să pot citi până la adânci bătrâneţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara