Povestea fraţilor Grimm, Frau
Holle, despre bătrâna misterioasă
care are în grija ei ninsoarea de
pe pământ, îmbracă înfăţişări
diferite şi nume potrivite misiunii
ei meteorogice, odata cu trecerea
în alte limbi şi în alte culturi prin
intermediul traducerii. După cum au
căzut de acord „grimmologii”, dintre
care o parte s-au întâlnit recent la
Universitatea din Nantes, într-un
colocviu consacrat bătrânei doamne,
numele ei din poveste se deschide
către simbolistici variate şi chiar opuse.
Numele Holle evocă totodată infernul,
peştera, o lume ascunsă, dar şi fiinţa
luminoasă şi protectoare. Basmul
în care Doamna Iarnă sau Doamna
Zăpada, cum i s-a mai spus, apare
ca figură centrală urmează schema
poveştii celor două fete, cea bună,
harnică şi frumoasă şi cea rea, leneşă
şi urâtă.
Traducerea, în forme mai libere
sau mai apropiate de textul original,
îi adaugă sau îi suprimă textului
conotaţii şi nuanţe, în timp ce rescrierile
merg departe în imaginarul poetic,
parodic, ludic ori de alt fel al autorului
şi al epocii lui. Să amintim pe scurt
povestea, destul de eliptică şi abruptă,
cum sunt adesea textele îndelung
lucrate ale celor doi fraţi pe parcursul
celor şapte ediţii antume, texte care
se ţin la o parte de fiorituri şi digresiuni,
deşi unii traducători tocmai la astfel
de tehnici şi de figuri recurg în
transpunerea faimoaselor Basme
pentru copii şi de spus la gura sobei
(Viorica S. Constantinescu, 1998,
2007: 10)1.
Fără nici o formula introductivă,
povestea începe direct cu prezentarea
văduvei şi a celor două fete, opuse la
fire şi înfăţişare, dintre care cea bună
şi harnică, fiind fiică vitregă, e pusă
la treabă ca o cenuşăreasă (cuvântul
e folosit ca atare de povestitori). Între
altele, fata cea harnică are de tors
lână şi toarce până îi dă sângele din
degete, scapă fusul însângerat în
fântână. Certată fără milă de maşteră,
pleacă să-l caute şi se aruncă după
el în adâncul fântânii. În cădere îşi
pierde cunoştinţa, iar când îşi revine
în simţiri se află pe o pajişte însorită
şi plină de flori. O apucă pe cărare
şi răspunde cuviincios rugăminţii
cuptorului, scoţând pâinile gata să se
ardă din el, şi apoi cererii mărului,
scuturând fructele coapte.
Ajunge la o căsuţă de unde o
priveşte o bătrână cu dinţii atât de
mari, încât fata se sperie şi vrea să
fugă. Bătrâna îi vorbeşte însă cu
blândeţe şi o invită să rămână la
ea, urmând să se ocupe de treburile
casei, dintre care aceea de a face
patul. Fata trebuie să scuture atât
de bine pernele încât să sară fulgii
din ele, iar asta va face ca pe pământ
să ningă, după cum îi spune bătrâna
care se prezintă ca Frau Holle. Iar
aici, în toate ediţiile textului original
există o notă, pierdută de regulă în
traducere, care lămureşte că în ţinutul
Hesse, când ninge, se spune că
Frau Holle îşi face patul. Fata cea
harnică îşi face bine treaba, Holle e
mulţumită, îi dă mâncare bună, iar
când, împinsă de dor, fata vrea să
se întoarcă acasă, o conduce pâna
la poarta spre lumea oamenilor, unde
îi înapoiază fusul şi face să cadă pe
fată o ploaie de aur. Maştera, lacomă
de avuţii, o trimite şi pe leneşă în
fântână, dar aceasta nu trece cu bine
nici proba cuptorului, nici cea a mărului,
neacordându-le ajutorul cerut. Nu se
străduieşte nici să scuture bine patul
şi e trimisă înapoi de către bătrână.
Ca răsplată pentru munca prost facută,
când trece pragul porţii, cade pe ea
o căldare cu smoală. Ajunge acasă,
iar cocoşul, care anunţase anterior
că s-a întors fata de aur, anunţă acum
că a sosit fata cea murdară. Ultimul
rând din poveste ne spune doar, fără
nici un comentariu, moral sau afectiv,
că smoala a rămas lipită de ea toată
viaţa. Acest final oarecum abrupt este
desigur în spiritul une poetici narative
a fraţilor povestitori care opteaza
sistematic pentru o morală implicită
a poveştilor şi în cursul numeroaselor
remanieri curăţau textele de explicitări
inutile.
Pentru cititorul italian, păţania
celor două fete trimite la nişte poveşti
de Basile, pentru cel francez la Zânele
lui Perrault, pentru cel român la Fata
moşului cea cuminte de Ispirescu,
sau la Fata babei şi fata moşneagului
de Creangă, iar pentru mulţi alţi cititori
la motivul fetelor văzute în oglindă,
una bună, una rea, mult răspândit
în
povestea populară. Probele la care
sunt supuse fetele, diferă de la o
poveste la alta, de la o tradiţie culturală
la alta. La Perrault, fata, plecată după
apă la izvor, dă de băut, unei bătrâne
la cererea acesteia; ea se arată politicoasă,
atentă, generoasă şi alege apa din
locul cel mai bun al izvorului. La
Creangă probele sunt mai numeroase
şi mai elaborate. Fata care va trece
cu bine probele, îngrijeşte o căţeluşă
bolnavă, curăţă un păr de omizi şi
uscături, râneşte de mâl o fântână,
lipeşte un cuptor prăbuşit şi, mai ales,
îmbăiază şi hrăneşte cu pricepere
şi dragoste toate jivinele Sfântei
Duminici. Răsplata variază şi ea.
De exemplu, pentru fata săritoare o
stea de aur în frunte la Basile,
perle, trandafiri şi diamante care-i
însoţesc vorbele la Perrault, o ladă
plină cu herghelii de cai şi cu cirezi
de vite la Creangă, feerica ploaie de
aur la Grimm.
În povestea celor doi fraţi, personajul
care face diferenţa faţă de
povestea tip, catalogată cu numărul
480 de Aarne şi Thomson, are, la
prima vedere, un aspect monstruos
prin dinţii prea mari care o fac înfricoşă
toare, fapt exploatat adesea
de iconografia internaţională care
întregeşte cariera bicentenară a
basmului grimmian. Acest aspect nu
mai pare relevant când fata cea bună
constată că la bătrâna Holle o duce
de o mie de ori mai bine decât acasă:
aici ea are un trai bun, mânâncă în
fiecare zi supă şi friptură, iar bătrâna
îi vorbeşte întotdeauna frumos şi-i
înţelege chiar dorul de casă. Trebuie
adăugat la aceasta accesul pe care
îl are fata la declanşarea ninsorii,
socotită, cum se ştie, o protecţie
benefică a pământului împotriva
îngheţului, altfel spus accesul la o
putere şi la o rânduială cosmice.
Misiunea bătrânei de a asigura
ninsoarea pe pamânt printr-o activitate
domestică simplă şi curentă se situează,
desigur, sub semnul analogiei între
puf şi fulgi de zăpadă, între ordinea
din cămin şi cea din lume, între tărâmul
subpământean şi cel pământean,
fiindcă ordinea/dezordinea dintr-unul
reverberează în celălalt. Ramâne totuşi
misterioasă această misiune, fiindcă
nu ştim dacă e o iniţiere a fetei de
către bătrână în scopul de a-şi asigura
o succesoare, sau o probă decisivă
pentru oricine îi acceptă ospitalitatea,
tocmai fiindcă asigură legătura între
viaţa domestică şi cea cosmică şi cine
nesocoteşte pe una, perturbă şi
nesocoteşte pe cealaltă.
Cum era de aşteptat, prin alegerile
lor, unii traducători români au asociat-
o pe doamna Holle cu Baba Dochia,
care şi ea are o enigmatică legătură
cu iarna şi cu zăpada, legătură centrată
însă pe sfârşitul anotimpului şi al
frigului şi, prin urmare, pe topirea
zăpezii. Simplificând, am putea spune
că cele două bătrâne, având legături
bănuite cu o lume secretă, au o misiune
meteorologică, doamna Holle declanşează
ninsoarea, asigurând astfel începutul şi desfăşurarea iernii, în timp ce Baba
Dochia patronează sfârşitul iernii şi
lupta ei cu primăvara, scoţându-şi,
unul câte unul, cojoacele, pe măsură
ce vremea se încălzeşte şi anotimpul
nou se instalează.
Această soluţie, de adaptare
aclimatizantă, cum spun traductologii,
de a o prezenta pe Frau Holle drept
Baba Dochia pare a fi preferată de
primii traducători, când adaptarea
era strategia cea mai frecvent folosită,
dar o găsim şi în versiuni recente; ea
sacrifică, macăr parţial, acel specific,
care poate să vină de la un detaliu,
de la o nuanţă, de la un nume, în cazul
de faţă, dar care dă o identitate diferită,
unui basm tip, la care armătura e
aceeaşi, dar textura mereu alta. Se
observă însă, în ultimii ani soluţia
mai nouă, de traducere etică şi nu
etnocentrică, cum ar spune Berman
(1994)2, de păstrare a aluziei culturale
originare prin transportul/reportul
numelui Holle, ca atare, în textul
românesc care se îmbibă astfel de o
minunată culoare culturală. Pentru
cititorul român al poveştilor fraţilor
Grimm, nota privitoare la dictonul
din Hesse despre ninsoare şi bătrâna
care îşi scutură patul, nu are relevanţă
dacă personajul îi este prezentat ca
Baba Dochia. În schimb, nota întăreşte
şi iluminează numele de Holle în
dimensiunea lui culturală, atunci când
el este păstrat ca într-o traducere
recentă (Diana Sălăjanu; Ligia Paula
Sălăgeanu, 2014)3, în care, foarte
inspirat, nota de subsol din original
este integrată în text.
Un fenomen uimitor pentru
multitudinea de lecturi şi nuanţe date
de către traducători se observă în
transpunerea în limba română a
apelativului Frau, aparent un cuvânt
neutru, în textul iniţial, diversitate
de soluţii pe care, după ştiinţa noastră,
nu le găsim în versiunile în limbile
franceză, italiană, spaniolă, sau engleză,
de exemplu. În limbile pomenite,
cel mai frecvent, bătrâna doamnă se
numeşte Dame Hiver, Dame Neige,
sau Dame Holle, respectiv, Madama
Holle, Madre Nieve, Mother Hulda.
Iată câteva dintre soluţiile propuse
de-a lungul timpului de către traducă
torii în limba română: Baba Dochia
(Lia Hârsu, Dan Faur, Viorica S. Constantinescu,
Ioana Patrichi); Mătuşica
Holle (Liana Ciuche); Băbuţa Holle
(Eugen Hadai); Jupâneasa Holle (Theo
Acab); Mama Holle (Liviu Mateescu);
Bătrâna Holle (Laura Mihăileasa,
Simona Ionescu); Măicuţa Holle (Diana
Sălăjanu; Ligia Paula Sălăgeanu).
După cum vedem, de la un traducător
la altul, de la o epocă la alta, chipurile
şi numele româneşti ale lui Frau Holle,
stăpâna pe ninsoare în ţinutul Hesse
la vremea fraţilor Grimm, se schimbă.
Ea începe prin a fi asimilată cu
Baba Dochia, pentru a primi apoi
conotaţii afective prin apelative precum
Băbuţa, Mătuşica, materne prin cuvinte
precum Mama Holle, Măicuţa Holle.
Alteori vocabulele alese de traducător
induc ideea de respect şi autoritate:
Jupâneasa Holle, Bătrâna Holle.
Lipsesc, după cercetările noastre,
soluţiile mai la îndemână cum ar fi
Mama/Baba/Doamna Iarna/Zăpada.
Surpriza vine de la traducerea publicată,
fără numele traducătorului de Editura
Girasol (2015)4 sub titlul Fântâna
fermecată în care bătrână cu dinţi
înfricoşători, care îi „ies printre buze”
se prezintă drept „bătrâna Mamă
Promoroacă”. Iată că traducătorul
(din păcate anonim) a găsit o soluţie
care, deşi ne îndepărtează puţin de
original şi de feeria unei ninsori bogate
ce cade peste lume, are o anumită
prospeţime, iar imaginea pe care o
sugerează e şi ea feerică, dar presupune
ceva mai mult frig.
Este cunoscut faptul că de la 1812
când au publicat prima ediţie a poveş-
tilor până la ultima ediţie antumă din
1857, Fraţii Grimm au lucrat mult pe
text, mergând, în general, pe ideea
de claritate, lizibilitate, precizie.
Modificările merg de la restructurarea
frazelor, a paragrafelor, la înlocuirea
şi la eliminarea de cuvinte, sau chiar
la schimbarea punctuaţiei. Lucrul lor
îndelung şi minuţios pe text arată,
după cum demonstrează Cyrille François
(2012: 67)5, că poveştile celor doi fraţi
evoluează de la un proiect filologic,
adresat specialiştilor, la unul de familie,
cu poveşti de ascultat/citit la gura
sobei.
La efortul acesta de limpezime
şi simplitate al autorilor, concentrat
pe câteva decenii şi ediţii, traducătorii
au răspuns în timp mai îndelungat,
cu un efort de nuanţare şi căutare a
soluţiei juste, dând versiuni ingenioase
şi diverse, care asigură noi existenţe
poveştii despre bătrâna „zăpădoasă”,
ca să folosesc un cuvânt pe care l-am
întâlnit la traducătorul Negruzzi.
Probabil că unii dintre ei nu cunosc
(toate) versiunile anterioare sau
contemporane, dar Doamna Holle
i-a inspirat şi istoria traducerii ei în
limba română arată că rezerva de
conotaţii şi vocabule a limbii (perna
cu pene şi fulgi) a fost explorată
(scuturată) cu folos. Ne putem aştepta
aşadar la o ninsoare ca-n poveşti.
__________________
1 Poveştile Fraţilor Grimm, traducere
Viorica S. Constantinescu, ilustraţii Ludwig
Richter, Polirom, Iaşi, 1998, 2000, 2007.
2 Antoine Berman, L’épreuve de
l’étranger, Gallimard, Paris, 1984.
3 Grimm (Fraţii), Poveşti, Cele mai
frumoase poveşti, Editura Univers enciclopedic
&Triade, Bucureşti, 2014, traducere
Diana Sălăjanu, Ligia Paula Sălăgeanu,
ilustraţii Daniela Drescher.
4 Cele mai frumoase 50 de poveşti -
Charles Perrault, Hans Christian Andersen,
Fraţii Grimm. Editura GIRASOL; 2015.
5 Cyrille François, „C’est la plume qui
fait le conte: Die sechs Schwäne des frères
Grimm et De vilde Svaner de Hans Christian
Andersen”, Fééries, n°9, 2012: „Le
Dialogisme intertextuel des contes des
Grimm”.
