Numărul curent: 52

Capitală europeană cu pretenţii, Bucureştiul a dus pînă de curînd lipsa unei librării de carte franceză, dar s-a salvat parţial prin anticariate şi tarabele buchiniştilor, adăpost pentru nenumărate volume demne de tot interesul în limba cîndva cunoscută de orice român cultivat. Din spectacolul miilor de titluri, nu este greu să reconstitui cu nostalgie portretul unei pături rafinate a societăţii, pentru care lumina venea de la Paris; o elită stînd alături de un public mediu de bun nivel.

De regulă moderate, preţurile sunt uneori ridicole pentru bugetul unor occidentali. Cu nu foarte mulţi bani, un pasionat poate construi o bibliotecă, mergînd de la Chrétien de Troyes la Patrick Modiano. Volumele de secol XVII s-au împuţinat, în rest întîlneşti însă aproape orice, în literatură, istorie şi filosofie: nume uriaşe, în ediţii pretenţioase ori accesibile, rarităţi bibliofile, titluri pentru cunoscători, stimabili şi plicticoşi autori de plan secund, dar şi marginali care pot fascina, figuri sulfuroase (Sade tipărit în România, în anii comunismului), critici mai vechi şi mai noi, romane populare, scriitori care nu mai au nici pe departe cota de altădată, traduceri din diverse limbi. Nu e ceva rar să descoperi opurile unor oameni cvasiuitaţi, care au avut parte de tiraje mari şi uneori de fotoliile Academiei: Paul Bourget, Henry Bordeaux, Marcel Prévost, fraţii Tharaud. De neuitat, parfumul cărţilor de acum cîteva decenii din colecţia Le Livre de poche.

De cele mai multe ori, marii cititori care frecventează anticariatele nu sunt unii şi aceiaşi cu pasionaţii de ediţii rare. Cei dintîi sunt însufleţiţi de un lucru tot mai neobişnuit astăzi, sensibilitatea pentru trecut, în timp ce dorinţa de a umple un gol îi conduce de regulă pe amatorii înstăriţi, dispuşi să bage mîna adînc în buzunar nu numai pentru adevărate monumente de bibliofilie, dar şi pentru cărţi fără sare şi piper, teoretic înnobilate de gravuri sau de coperţi somptuoase.

Sunt cunoscute poveştile unor oameni care s-au despărţit în împrejurări dramatice de biblioteca lor. Trebuie să le reamintim celor foarte tineri: vîndute de oameni la ananghie sau confiscate de Securitate, cărţile, nu o dată puse la index, ajungeau mai tîrziu pe rafturile anticariatelor, stîrnind surpriza şi entuziasmul cititorilor împătimiţi.

Chiar atunci cînd nu ai motive să bănuieşti un trecut spectaculos al cărţii, e pasionant să afli ori să încerci să ghiceşti cine a fost vechiul proprietar. Pe pagina de gardă vezi uneori că a fost vorba de o personalitate culturală, un medic sau un avocat celebru dintre cele două războaie. Altădată întîlneşti numai un prenume sau iniţiale enigmatice, urmate de o dată. Un obişnuit al anticariatelor, Alexandru George, nota: "Poate că trecerea unei cărţi dintr-o mînă în alta creează o legătură subtilă şi secretă între doi oameni care nici nu s-au cunoscut".

Zona anticariatelor are astăzi luminile şi umbrele sale, mă tem că ultimele mai numeroase. Cei din breaslă sunt extrem de diferiţi: subalterni stresaţi de şefi, singuratici ursuzi, inşi care nu stăpînesc abc-ul meseriei, oameni fără chef şi incapabili de o politeţe elementară, indivizi cenuşii pentru care munca lor este doar un comerţ ca oricare altul, dar şi persoane comunicative şi competente, pasionaţi ce respiră dragostea de carte.

Schimbările din ultima vreme nu au fost chiar mici. Anii trecuţi, lanţul de anticariate Ex Libris oferea spectacolul unei înfiorătoare dezordini, cu o politică de preţuri care stîrnea zîmbete. Un volum de Julien Green, cu dedicaţia autorului către Modest Morariu, traducătorul său, nu costa mai mult decît mărunţişuri gen Shogun. Pentru sume derizorii, puteai achiziţiona volume în stare bună, apărute în fascinanta Belle Époque. Exemple: La Cathédrale a lui Huysmans, Aphrodite a lui Pierre Lou˙s, o ediţie din corespondenţa lui Heine, cu 10.000 de lei vechi. Frapează declinul anticariatului de la Librăria Noi, după schimbarea proprietarului. Au rămas titluri remarcabile, dar lîngă ele tronează reviste auto, maculatură despre zîna Andreea Marin sau creşterea pisicilor, plus infama, stupida Istorie a literaturii engleze a sovieticului Anikst.

Poate impresiona peisajul oferit de buchiniştii din preajma Universităţii. Să rezişti zilnic în stradă - să fie aceasta o formă de eroism modest, prost recompensat? Totuşi, perimetrul de aici conţine nu puţine personaje dubioase. Cîndva, un domn vorbea solemn despre datoria educării cititorilor. Nobil proiect, dezminţit de un foarte balcanic simţ al comerţului şi de o profitabilă duplicitate: la el, cărţile aveau un preţ pentru români şi altul mult mai mare pentru străini. Destui negustori cumpără din alte locuri un volum la o sumă infimă, ca să-l revîndă de zece ori mai scump.

Dezavantajat de un spaţiu mult prea strîmt, anticariatul de pe strada Academiei, nr. 7, rămîne de o bună bucată de vreme cel mai interesant. De destinele acestui loc se ocupă doamna Monica Isac, o persoană selectivă şi avizată, care nu face concesii prostului gust. Cele mai căutate sunt ediţiile vechi din autori români, ne mărturiseşte domnia sa, dar cartea franceză are în continuare publicul ei. Deloc surprinzător, toate titlurile apărute în colecţia Pléiade se bucură de succes, deşi Malherbe este fireşte mai greu de vîndut decît Stendhal. Acum cîţiva ani, cei mai ceruţi scriitori de secol XX erau Proust, Sartre, Camus şi - neaşteptat - tenebrosul Drieu La Rochelle. De negăsit este Julien Gracq, de vină fiind tirajele mici. Prima ediţie din Bucarest al lui Paul Morand dispare aproape imediat; opera de ficţiune a aceluiaşi nu are din cale afară de mulţi amatori. Poeţi moderni cu o cotă remarcabilă sunt Pierre Reverdy şi René Char. Previzibil, criza se face şi aici simţită, chiar dacă nu la dimensiuni spectaculoase.

Încerc să aflu de la doamna Isac cîtă lume s-a interesat în ultimii ani de modeştii Charles Monselet şi Félicien Champsaur, pomeniţi de prestigioşi comentatori ai lui Mateiu Caragiale. Din păcate, nimeni nu a întrebat de ei, cum nu a întrebat nici de oameni infinit mai interesanţi, ca excentricii Jean Lorrain sau Maurice Sachs.

Cei convinşi că provincia are farmecul ei, ar putea crede că incursiunile în alte mari oraşe ar aduce noi nuanţe. Pînă atunci, imaginea comerţului cu carte fran­ceză veche în Bucureşti nu este defel strălucită: circ, incompetenţă, grosolănie, rea-credinţă, şmecherie, dar şi insule de normalitate; un tablou nici mai bun, nici mai rău decît al societăţii româneşti în ansamblul ei.