Cartea simţurilor, Dan C.
Mihăilescu (editor), Epilog de Lidia
Bodea, Editura Humanitas, Bucureşti,
2015, 291 pag.
Se publică, de ceva vreme,
volume colective pe
diferite teme de viaţă
cotidiană. Îmi vine în
minte titlul lui R. Rorty,
Contingenţă, ironie şi
solidaritate. Nu-i vorba
de o legătură directă cu pragmatismul
filosofic american,
dar astfel de culegeri creează
iluzia democratizării discursului
ori a solidarităţii între elite şi
mase.
De pildă, editurile ART, Polirom,
Humanitas au încercat să atragă în
mrejele lecturii un public mai larg,
momindu-l cu poveştile unor personalităţi
(scriitori, eseişti, regizori, critici literari
etc.) despre primii blugi, primul sărut,
despre bunici, case, stagiu militar,
muzici, mâncăruri, copilăria în
comunism şi altele asemenea. Prima
parte a unui titlu precum Şi eu am
trăit (în comunism) este semnificativă
pentru paradigma de construcţie a
volumelor.
Cartea simţurilor, „un jam session
dedicat alchimiei senzoriale”, este
coordonată de Dan C. Mihăilescu.
Deloc firoscos, mai degrabă un hedonist
al culturii, editorul nu şi-a propus
o dezbatere filosofică de tipul empirism
vs. raţionalism. În Scrisoarea-invitaţie
(devenită Prefaţă), Dan C. Mihăilescu
lansează câteva întrebări orientativstimulative.
Textele primite (nu toate
inedite) vor fi grupate în trei secţiuni:
Arcanele aducerii-aminte, Senzorium
fabulatoriu, Între „aroma lumii” şi
„simţirea minţii”. În prima secţiune
predomină les petites histoires,
biografismul, perspectiva subiectivă,
proustianismul rememorărilor. Gabriel
Liiceanu, Mihai Mănuţiu, Dan C.
Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia-
Roman Patapievici, Tania Radu,
Antoaneta Ralian şi Cătălin Ştefănescu
scriu despre propria ierarhie a simţurilor,
despre „madlenele” copilăriei sau
despre (ne)plăcerile senzoriale. Nu
lipsesc însă reflecţiile, fie şi succinte,
de ordin general, pentru o mai dreaptă
cinstire a simţurilor. De exemplu,
Gabriel Liiceanu ne trimite la Phaidros,
dialogul despre frumuseţe al lui Platon:
după Cădere, Dumnezeu „nu ne-a
trântit în veci porţile Paradisului în
nas. Ne-a lăsat simţurile, raze de
splendoare pe care să ne putem căţăra.
Când, în viaţa noastră sublunară,
întâlnim strălucirea frumuseţii,
amintirea lumii din care am căzut se
trezeşte în noi. E o boare, o adiere,
e o ameţeală, alteori e un rapt. Simţurile,
aceleaşi care ne pun în contact cu
lumea trecătorului şi a părelniciei,
tot ele, când descoperim frumosul,
ne transportă înapoi. Ele ne aduc
în minte, sub forma unor tresăriri
fulgurante, spectacolul Fiinţei pure”.
Dan C. Mihăilescu distinge între
„acuitatea senzorială” şi „beţia
simţurilor”, prima putând duce la
„revelaţie în carnalitate”. În dezacord
cu „ostracizarea şi diabolizarea
simţurilor în istoria literaturii religioase”,
el vede în „hora simţurilor” un „dulce
filtru pentru degustarea bucuriilor
dăruite de Dumnezeu în egală măsură
trupului, ca şi inimii, sufletului şi
minţii”. Tot Dan C. Mihăilescu aminteşte,
ca un fel de concluzie, despre „nevoia
de cultură” şi despre „educaţia
senzorială ca temelie a gustului
estetic”. Din păcate, în Cartea simţurilor
nu există şi o abordare antropologică.
Antropologia simţurilor (pe care, în
spaţiul autohton, Nicolae Panea o redefineş
te ca o „antropologie a subtilităţii”)
tocmai despre asta vorbeşte: simţurile
„nu sunt doar realităţi fiziologice,
ci şi realităţi culturale, constructe
sociale, cu o devenire modulată de
educaţie”.
Cel mai proustian text al volumului
îi aparţine lui Angelo Mitchievici, o
meditaţie despre timp, plecând de
la amintirea senzorială. Fragmentele
sale, prin expresivitatea stilului, sunt,
pur şi simplu, literatură: „Eforie Sud
este camera secretă pe care o deschide
madlena mea, întotdeauna aceeaşi,
mirosul sulfuros de nămol al băilor
reci, miros care nu mai invocă diavoli
cutumiari, ci umbrele unor cucoane
pahidermice cu ceva borţos în mişcări,
unse cu noroi. Femei tremurând piftios
care-şi întorceau tuberculii coapselor
de pe o parte pe alta în soarele fierbinte
al amiezii, noroiul crăpându-le pe
piele şi sudoarea ieşind mâzgos de
acolo, ca din răni supurânde. Lacul
nemişcat în faţa turmei de animale
greoaie învelite în pansamentul călduţ
al mâlului. Eram cu mama în slipul
ei caraghios, slip demodat chiar şi
atunci. (…) Bureţii sutienului depozitau
apa precum cocoaşele unor cămile
în deşert. Pe partea dreaptă se aflau
nudiştii bărbaţi, cu puţele unse şi ele
cu noroi, atârnând fleşcăit ca nişte
bucăţi de furtun, cu coaiele spânzurând
precum contragreutăţile unor pendule,
unul mai sus, altul mai jos. (…)
Toţi unşi parcă cu păcură, de unde
un aspect bizar de ciori cotonogite,
păşind crăcănat, cu un fel de vehemenţă
obraznică, pe nisipul ce le ardea
tălpile”. Cătălin Ştefănescu descrie,
cu mare poftă, inclusiv literaturizantă,
două produse gastronomice savurate
în copilăria sa, Varenichi şi pampuşte:
„pampuşca e rumenă, ca o rusoaică
nurlie, care nu-şi vede niciodată
vârfurile degetelor de la picioare, din
cauza sânilor”.
A doua secţiune, Senzorium
fabulatoriu, conţine bucăţi de proză
semnate de Ana Barton, Adriana
Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu,
Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu
şi Ioana Pârvulescu. Scrisul lui Mircea
Cărtărescu are, se ştie, o extraordinară
bogăţie senzorială. Fragmentul Din
Floreasca este o incursiune anamnetică
în copilăria mică, din care persistă
spăimos „mirosul de mucegai al
penicilinei” injectabile. În Ieşirea
Anei Blandiana, un fost deţinut
redescoperă gustul libertăţii prin
percepţia senzorială a lumii din afara
închisorii. Un nas şi o gură de Radu
Paraschivescu ne introduce în universul
parfumurilor şi al cofeturilor, prin
intermediul unor surdo-muţi. Lista
aromelor şi meniul dulciurilor sunt
îmbietoare până la leşin. Învăţăturile
maestrului Corbin ar putea funcţiona
ca sloganuri publicitare pentru o
drogherie. Transcriu una dintre ele:
„Sufletul femeii se veştejeşte fără
parfum”. Dincolo de cele cinci simţuri
anatomice, se pot inventaria multe
altele, inefabile ori datorate devierilor
semantice ale termenului simţ (despre
care glosează Antoaneta Ralian în
Jocul de-a simţurile). Astfel, povestirea
Adrianei Bittel, Concordanţa timpurilor,
ne prezintă un personaj redactor care
are simţul limbii, iar A doua umbră
a Ioanei Nicolaie narează despre
clarviziunea onirică sau simţul divinaţiei
viitorului. Ultima secţiune a Cărţii
simţurilor, Între „aroma lumii” şi
„simţirea minţii”, mi s-a părut cea
mai inegală. Viziunea teologică asupra
simţurilor, căreia i se subsumează
majoritar intervenţiile de aici, efasează
(simbolic) nu doar simţurile, ci şi
simţul analitic sau literar. Se reţin
însă textele lui Andrei Pleşu (un
fragment din celebrul studiu Despre
îngeri) şi Victor Ieronim Stoichiţă (O
adiere, în care criticul de artă analizează
pânza lui Vittore Carpaccio, Viziunea
Sfântului Augustin, îmbinând
hermeneutica textului epistolar cu
cea a imaginii picturale).
În cea mai mare parte a ei, Cartea
simţurilor este o carte a evocării
bucuriilor simple, cum ar zice Noica.
În spatele senzorium-ului fiinţei
stă un întreg cortegiu de emoţii
care defineşte umanul. De aceea,
volumul reprezintă şi un elogiu
implicit al simţurilor. Lipsa ori
avarierea unora dintre ele este o
experienţă traumatizantă (un
„naufragiu”, cum spune Lidia Bodea
în Epilog). Cartea oferă o lectură
plăcută, senzuală, tocmai bună
pentru o zi de vară.
