"Una peste alta, viaţa e un lucru extraordinar."
Cioran, Caiete, 18 nov. 1959
(fragment)

Cu Cioran la doctor
"... omul occidental, omul civilizat [...] dă buzna la doctor, la farmacist...", observa, cu o anume dezaprobare, Ciorann, într-un interviu din 1982. El însuşi a fost un om civilizat şi, aşa cum lua trenul, se ducea şi la doctor: nu numai în Sibiu, la laboratorul de analize al doctorului Albert Zink, pentru a controla dacă este sau nu contaminat cu "Treponema pallidum" presupus dătătoare de geniu, ci şi în Paris sau în Dieppe. Bîntuit de simptome algice precum o casă veche de stafii, filosoful a făcut repetate tentative să probeze, în faţa instanţei supreme, adică a doctorilor, că ele sînt semne cuantificabile ale unor maladii reale, care au nume şi - spera el - şi tratament. Marea sa problemă a fost, "dintotdeauna", "Cum să nu mai sufăr?"

Caietele şi scrisorile lui Cioran (mai ales acelea către fratele său) înregistrează, adesea în treacăt, diverse cure terapeutice, urmate, cel mai probabil, la indicaţia unor medici. După cum îl chestiona casieriţa de la clinica de pe strada Assas , dacă "acum" lucrează sau e şomer, rezultă că filosoful era pacient vechi la această clinică, unde se duce la un moment dat să-şi desfunde o ureche. La fel, el a făcut repetate cure de apă sulfuroasă la Enghien, pentru a-şi trata, ca odinioară la Ocna Sibiului şi la Techirghiol, misteriosul său reumatism. Apatrid şi nicidecum bogat ("Boala a venit să dea savoare caliciei mele, să-mi condimenteze sărăcia", nota Cioran în iarna anului 1957), lipsit de "relaţii" care să-i netezească accesul în lumea medicală, Cioran face coadă, ca orice muritor de rînd, la ghişee:

"Cochin. M-am dus pentru o consultaţie. Vreme de o jumătate de oră am fost trimis de la un ghişeu la altul".

La fel, "copleşit de nelinişte", îşi face veacul în faţa unor cabinete medicale:

"Trei ore petrecute în sala de aşteptare a unei clinici".

Cu frecventele sale infecţii respiratorii, cu o boală reumatismală ori o artrită, cu hipertensiune, gastrită, insomnie, hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, oboseală cronică (iar în final, cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern şi etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul. Mersul la doctor îl consuma enorm, ca dovadă diagnosticul de "emotivitate" pe care i l-au pus doctorii - fireşte, "incompetenţi". În secret, adică în Caiete, acest pacient emotiv şi-a permis să recunoască exactitatea diagnosticului:

""Emotivitate" - acest cuvînt oribil de care se slujesc medicii incompetenţi - exprimă totuşi cu exactitate starea în care mă aflu de obicei".

Părerea lui despre doctori e, bineînţeles, rezervată, ba chiar proastă de-a binelea: un gastroenterolog are un "aer satisfăcut, vreau să spun neghiob"; un "mare cardiolog" pe care-l întîlneşte la un cocktail este de-o ignoranţă totală în faţa vieţii:

"Ai fi zis că-i un notar de provincie sau un băcan din Paris",

îl insultă, cu satisfacţie şi în secret, Cioran. Filosoful încearcă să-şi ia revanşa asupra tagmei medicale: îi vorbeşte marelui cardiolog "ignorant" toată seara (ne putem imagina ce!), stupefiindu-l:

"Se minuna de tot ce-i povesteam".

Cioran nu pare deloc conştient de efectul cel mai probabil ambiguu pe care i l-a produs "marelui medic, fost profesor la facultatea de medicină", căci creatorii nu-şi pot, totuşi, conştientiza şi măsura enorma stranietate intrinsecă pe care o au în comparaţie cu normalitatea caldă şi sănătoasă a celorlalţi oameni.

Uneori, pacientul, sătul de incursiunile în lumea doctorilor şi de rezultatul echivoc al tratamentelor lor, intră în grevă: decide să nu mai meargă la doctor:

"Nu vreau să ştiu ce am, am rupt-o cu doctorii",

notează el în noaptea - "cumplită", cu "Dureri neîntrerupte de picioare" - de 30 mai 1963. Peste cîteva zile însă îl găsim la Clinica Cochin, aşteptînd cu ceasurile o consultaţie, neliniştit la culme, ba chiar mizantrop de atîta durere. Peste două veri, scenariul se repetă:

"Am hotărît să nu mă mai îngrijesc: fie ce-o fi. [...] Durerile de care sufăr vin de departe: să nu-i mai deranjăm pe medici",

notează pacientul în vara anului 1965. Şi, imediat, o altă însemnare ne spune că

"Azi dimineaţă, la Cochin, m-a văzut un mare specialist în reumatologie".

Ca pacient de rînd, filosoful aşteaptă cuminte "două ore", apoi, şi mai semnificativ, e examinat de faţă cu studenţii, ca un adevărat material didactic, adică aşa cum în sistemul sanitar francez sînt utilizaţi numai pacienţii cu asigurare medicală de tip social:

"Specialistul mă examinează rapid şi se întoarce către elevii săi: "E ceva subiectiv"".

Iar Cioran, care sperase să scape de "furnicăturile permanente pe care le am în picioare de treizeci de ani", înghite şi situaţia şi explicaţia, ba e chiar mulţumit. Mai mult, deşi de data asta îşi dă limpede seama că "marele specialist" l-a socotit "ţîcnit", nu e furios, ci doar bucuros - "spre marea mea uşurare" - că nu are o boală gravă.

El a continuat să facă, prin policlinici sau spitale, "experienţa sordidă" a propriului corp, lăsîndu-se examinat şi tratat ba pentru una, ba pentru alta; pentru tensiune (iar tratamentul "s-a dovedit catastrofal" pentru stomacul său bolnav de gastrită), apoi pentru prostată ("M-au consultat astăzi trei medici. Hipertrofia prostatei. Boală de bătrîn. Hipertensiune arterială, hipertrofia ficatului etc., etc."), pentru ochi ("Doctorul mi-a zis să mă duc iar la control peste şase luni sau un an"), pentru alte şi alte afecţiuni. Atitudinea sa faţă de medici oscilează între "imbecilii de doctori" (care diagnostichează greşit boala Simonei) şi "Aici sînt mari specialişti", "un renumit oftalmolog...".

În a doua jumătate a anilor '70, Cioran , cu o situaţie materială mai bună ("Situaţia mea materială s-a îmbunătăţit o dată cu vîrsta"), cu o notorietate consolidată, are mai uşor acces la cabinete şi clinici bune. El îşi permite să consulte "doi sau trei" specialişti şi să facă analize vreme de şase săptămîni, plătind sume importante - "m-a costat trei mii de franci" - pentru investigarea stării sale de sănătate.

Iar la începutul anilor '80, de la "imbecilii de doctori" Cioran ajunge la prietenia cu doctorii ("Am prieteni doctori aici...") şi la îmblînzirea relaţiilor sale nu cu trupul său, ci cu sistemul sanitar în care acesta putea fi îngrijit.

Întotdeauna, în ciuda furiei lui contra medicilor, Cioran le-a luat în serios indicaţiile şi le-a aplicat cu sfinţenie. Din vara anului 1958, el începe lupta cu "stimulentele" care-i condiţionau scrisul, dar care-i fuseseră brusc "interzise": tutunul, cafeaua, alcoolul. Se lasă de fumat şi de cafea - dar, în momentele de disperare absolută, că nu poate scrie "decît intoxicat de tutun", se reapucă să fumeze -, iar ca să se autoîncurajeze, îşi repetă că "stomacul, gîtul, totul este şubrezit din cauza tutunului". La fel, el ţine regim alimentar, eliminînd pe rînd din alimentaţie grăsimile, sarea şi tot ce i-ar putea afecta "arterele"; mai mult, duce "o viaţă regulată", dar constată că, de cînd e aşa de "raţional", "tot ce face iese prost", în sensul că nu mai poate scrie: "Mintea mea funcţionează doar ajutată de dezordine şi de stimulente", recunoaşte el cu amărăciune. Din cînd în cînd, se lasă tentat sau corupt de deliciile unui "chief", cum e în noaptea de 1 spre 2 iulie 1966, cînd cinează cu E şEugen Ionescu?. Rezultatul e pe măsură: se întoarce acasă la 3 după miezul nopţii, "beat criţă", iar dimineaţa suportă consecinţele: "mahmureală, vomă, o ţîfnă morbidă".

Înspăimîntat de "arterioscleroza noastră de familie" şi de ceaţa din propriul creier, respectă interdicţia de sare şi de grăsimi şi e satisfăcut că "După patruzeci de zile de regim, fără sare fireşte - starea sănătăţii mele s-a ameliorat", tensiunea fiind "acum la limita normală". Pentru că uleiul "E dăunător pentru artere, pentru inimă, pentru tot, ca şi untul de altminteri", şi pentru că el are probleme atît cu arterele, cît şi cu stomacul ("credincioasa mea gastrită"), Cioran respectă "un régime terrible", mîncînd "des légumes cruits a la vapeur, des céréales completes". Vizitatorii ocazionali ai celebrei sale mansarde erau primiţi în aroma tizanelor cu care se "îmbăta" Cioran: "în încăperea care mirosea întotdeauna plăcut, din cauza ceaiurilor de plante şi a legumelor proaspete pe care le fierbe chiar el pe aburi", notează Sanda Stolojan.

El respectă dietele prescrise de doctori, ba, mai mult, cu spiritul lui excesiv, le duce mai departe; Simone Boué observa, cu afectuoasă ironie postumă, că partenerul ei de viaţă "c'etait un grand, grand adepte de La Vie Claire", făcînd cumpărăturile la magazinele cu hrană ecologică şi mîncînd numai lucruri proaspete. Dacă pleca la Dieppe, în cuibul lui de pasăre, arunca tot conţinutul frigiderului din Paris, iar la destinaţie Simone cumpăra totul proaspăt, şi tot aşa la întoarcerea în Paris. Sandei Stolojan i-a spus, satisfăcut, că a trăit aşa de mult datorită hranei lui sănătoase, preparate uneori de el însuşi, alteori de Simone, care-l răsfăţa cu tartă cu căpşuni şi infuzie de busuioc. În plus, încolţit de multele lui suferinţe, recunoaşte că "chimioterapia a devenit o realitate". Dar, descurajat de efectele secundare ale unor medicamente care-i irită stomacul, caută leacuri naturiste şi homeopatice, ajungînd, după trei luni de autotratament cu "frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru", plus "întregul arsenal al homeopatiei", "literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative". Tot aşa, caută să-şi prevină extenuantele lui gripe, care-l imobilizau mai multe luni pe an: îşi face anual "un vaccin homeopatic"; dar cînd se îmbolnăveşte totuşi de gripă, află, exasperat, că acesta "nu protejează decît două luni pe an", şi-şi dă seama că n-a luat singurul leac "cu adevărat eficace", adică vaccinul de la Institutul Pasteur. Cînd gripa îl pocneşte din senin, iar el se doftoriceşte cu "leacuri băbeşti" din plante, e constrîns să recunoască că ele nu sînt bune de nimic şi, dezgustat, trece la antibiotice. Tot pe linia unei vieţi sănătoase, pentru a-şi trata astenia şi anemia, Cioran umblă cu bicicleta şi apoi pe jos, străbătînd, ca un drumeţ din secolul al XVIII-lea, cîte 30 de km pe zi. Sau, mai grozav, filosoful - care se visa pădurar sau grădinar - lucrează cu voluptate grădinile prietenilor: grădina lui Tacou, de la Varengeville ori cea din Nantes, a unui anume Nemo. Grădinăritul îl însănătoşeşte în mod miraculos, îi "face bine în chip absolut", astfel încît la sfîrşitul unei dimineţi de grădinar uită de orice boală şi are, minune, o "senzaţie de bucurie, de fericire chiar".

Preceptul său fiind că "Bolnavii se cunosc mai bine pe ei înşişi decît o pot face medicii", Cioran îşi administrează şi alte tratamente, de la tablete de vitamina C (dimineaţa, pentru prevenirea gripei) la ora de somn de după-amiază. A fost, cum spune Simone Boué, teoreticianul şi practicianul siestei, care "îmi pune mintea în funcţiune". "Cura supremă" este să stea în pat, pe întuneric, să somnoleze sau să chiar doarmă, pentru că "Tot ce diminuează activitatea conştiinţei e salutar". "În afară de somn, nimic nu mă ajută", spune Cioran cel veşnic angoasat de "eclipsele" şi ceţurile creierului său. De fapt, nici "abisul matern" al somnului de după-amiaza nu îl ajuta întotdeauna, al deşteptîndu-se uneori "cu o senzaţie de apăsare şi cu dureri peste tot".

Asaltat de trupul său şubred pînă la limita la care exclamă: "Ah, părinţii ăştia care n-au putut să se abţină!", pacientul Cioran are ca problemă eternă cum să facă să nu mai sufere şi, apoi, cum să facă "să lucreze", adică să scrie. Deoarece bolile (care în tinereţe i-au declanşat creativitatea, dar acum i-o distrug cu desăvîrşire), dieta şi medicaţia i-au "stins" mintea şi l-au adus într-o sterilitate scriitoricească înnebunitoare, cînd reuşeşte să scrie, constată, fericit, că scrisul însuşi este o vindecare, chiar dacă numai a dezordinilor psihice; de pildă, scriind despre sinucidere, recunoaşte cinstit că "obsesia pe care o aveam s-a dezumflat considerabil. Ceea ce dovedeşte că nu e chiar atît de rău să fii scriitor".

Cu mintea lui deterministă, el a scormonit continuu după cauzele răului fizic ce l-a măcinat, dobîndind certitudinea că mama "mi-a transmis toate infirmităţile ei". Pe lîngă cauza ereditară, pe care o invocă la tot pasul, Cioran mai numeşte "excesul" în care a trăit în tinereţe, în primul rînd cel de somnifere şi de tutun. La aceste cauze majore se adaugă schimbările de anotimp şi de vreme, precum şi soarele. Mai ales primăvara îl "dizolvă", cu creier cu tot, producîndu-i depresii şi angoase. Vara însă îl înnebuneşte prin lumină, prin soare, căci "Soarele e duşmanul omului", al creierului, al vieţii... Precum Caragiale, care respira liniştit numai sub cerul acoperit, şi Cioran se visează sub un plafon veşnic de nori care cern lumina solară: "Am o nevoie fizică de nori".

Orice schimbare, de vreme sau de anotimp, îl înnebuneşte: "Fiecare anotimp mă strînge ca o menghină". În Paris, se consideră persecutat de vremea umedă, în Ibiza (la Talamanca), e exasperat de lumina necruţătoare:

"Băi de mare, vînt, căldură - totul îmi stîrneşte bolile, mi le-ntărîtă, mă face conştient de ele".

În general, schimbarea de anotimp îl tulbură profund:

"Fiecare anotimp face din mine un alt om; primăvara îmi dă idei suicidare, vara la fel. Variaţiile de temperatură fiind prea bruşte în Nord, a trăi acolo e pentru mine un chin ce sporeşte cu vîrsta".

Tot de aceea, o călătorie cu trenul în tovărăşia lui Cioran era o aventură, deoarece pacientul schimba de cîteva ori locul, în căutarea unui colţ fără curent şi fără variaţii de temperatură.

Uneori, mintea lui, în neodihnă perpetuă ca marea, fantasmează climatul ideal: au aer stătător, o ţară "cu minimum de climat".

Dar, în realitate, în această lume cu anotimpuri, pe care el n-a dorit-o, în care a căzut pentru că părinţii "nu au putut să se abţină", pe care o iubeşte însă cu patimă, el este un străin: o apariţie care îşi conservă condiţia sa, ontic diferită de a celorlalţi muritori, de expulzat din paradisul pre-naşterii.

Meseria de bolnav
Cu atîtea simptome şi boli, cu atîţia doctori şi atîtea tratamente, cu atîtea nostalgii după Dincolo şi cu atîtea angoase, Cioran a fost, ca orice bolnav, un om foarte ocupat. A recunoscut, de altfel, cu sarcasm surd şi autoironie, că bolitul îi consumă tot timpul şi toată energia, încît nu poate nici scrie, nici compătimi pe altcineva.

"Beteşugurile mele îmi iau atîta timp, că nu le mai pot suporta şi pe ale altora. Nu am spaţiu de cedat unor suferinţe străine; sînt copleşit de ale mele, am capitulat în faţa lor".

Alteori observă înrăirea, închistarea bolnavilor în propriul lor egoism; iar la un moment dat realizează, pe proprie piele, că:

"Bolnavii sînt oameni foarte ocupaţi: sînt prea solicitaţi de suferinţa lor pentru a avea timp să se sinucidă".

Diverşi comentatori ai lui Cioran, inclusiv iubita sa, Friedgard Thoma, s-au întrebat de ce nu s-a sinucis la timp Cioran. Principal răspuns este că pentru Cioran sinuciderea nu a fost un ţel, ci o supapă psihică, o ieşire de rezervă, cum e scara de incendiu pentru clădiri sau ca un cont la bancă, de care te atingi numai dacă n-ai încotro; una ce-i permitea să trăiască, să suporte viaţa aşa cum e, cu gîndul că, dacă nu mai poate, deschide uşa de rezervă. Iar un al doilea răspuns este chiar starea de permanentă boală în care s-a aflat Cioran. Adică, un pacient cu bolile lui Cioran este atît de tulburat de duşmanul din corpul său, cu care luptă clipă de clipă, încît nu găseşte niciodată limpezimea mentală care să-i permită să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă n-ar fi mai bine să se sinucidă şi dacă nu cumva a chiar venit momentul s-o facă. Putem să presupunem că, atunci cînd Cioran scrie că bolnavii sînt prea ocupaţi cu suferirea ca să mai aibă timp să se sinucidă, aşa ceva avea în vedere.

Căutînd neîncetat o alinare pentru durerile sale trupeşti ("Pentru mine, cuvîntul trupesc are sensul său plin", ricana filosoful, care, într-adevăr, şi-a trăit ideile cu trupul şi le-a scos din trup ca dintr-o fîntînă), Cioran nu are consideraţie filosofică şi literară decît pentru cei din tagma lui: pentru Pascal, Dostoievski, Nietzsche, Baudelaire, care au suferit, şi ei, prea mult. Deşi la maturitate bolile au încetat de a-l mai inspira, ca-n tinereţe, la scris, el le-a fost în continuare recunoscător pentru ceea ce i-au dat ele, pentru ce-au făcut din el. "Fatalitatea meschină şi lamentabilă" a trupului i-a apărut pentru totdeauna drept un mister; iar boala - "cea mai mare invenţie a vieţii", cu care "nu se poate discuta", cu care te lupţi muţeşte precum Iacob cu îngerul, dar fără de care omul e nimic; căci numai ea îi dă omului "oarece "profunzime". Un ins sănătos, geniu să aibă şi tot e, fatalmente, superficial".

Doctorul Cioran
Tot convieţuind cu boala şi în boală, tot lăsîndu-se tratat şi tratîndu-se, Cioran a ajuns să facă, ca bolnav, "o figură destul de onorabilă". Şi, ca orice bolnav care se respectă, a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii.

Principalul său pacient a fost fratele lui, Aurel, căruia la început i-a fost simplu furnizor de medicamente. Dar, pe măsură ce-i trimite cutiile cu pastile, Cioran începe să-l dăscălească, atrăgîndu-i atenţia asupra efectelor negative:

"Terramycine (un antibiotic) e foarte puternic şi deci primejdios, căci distruge flora intestinală. Se ia numai în caz de infecţie... Trebuie luat cu mult iaurt după fiecare pastilă. A nu se întrebuinţa fără avizul unui specialist".

Pe parcurs, pe măsură ce el însuşi e mai experimentat cu bolile şi cu medicamentele, capătă curaj. În 1969, îi prescrie - şi-i trimite pachet - din proprie iniţiativă, fratelui său mai mic "Influenzinum 7. Sînt nişte granule homeopatice pentru prevenirea răcelii şi chiar a gripei", explicîndu-i amănunţit cum să le ia, cu "o jumătate de oră înainte de micul dejun, apoi seara, cu două ore după cină". Fiindcă una din marile probleme ale lui Cioran a fost gripa, filosoful din mansardă şi-a tratat anual fratele de gripă. În 1970 i-a trimis, tot pentru gripă, "Survitine", în 1971, un vaccin antigripal "Biothérapique", "produs homeopatic", dîndu-i amănunţite indicaţii de administrare.

Regula de aur a doctorului Cioran este următoarea: boala de care suferă el însuşi, pe care i-o tratează doctorii parizieni şi pe care şi-o autotratează, este şi boala pe care i-o tratează el fratelui său. Deoarece el însuşi nu suporta marea şi soarele, îi recomanda lui Relu: "Nu te duce la mare vara asta. Nimic nu le face mai rău celor depresivi, ca noi, decît marea". Pentru că el are probleme reumatice, îşi sfătuieşte fratele să-şi "îngrijească reumatismul", iar cînd Cioran se tratează cu apă sulfuroasă la Enghien, recomandarea pentru sibianul Relu urmează ca fulgerul:

"Ar trebui să faci şi tu la fel la Ocna Sibiului, pentru reumatismele tale".

Iar ca să fie un doctor convingător, se transformă şi-n farmacist, trimiţîndu-i prin poştă patru cutii cu sulf, cu indicaţia: "Ia cîte o pilulă (înghite-o) înainte de cele trei mese principale. E o cură de sulf, nu un tratament", şi-i prescrie, pentru a treia oară, o cură balneară: de data asta, la Govora.

Pentru ca filosoful îşi trata bolile digestive cu rozmarin, Relu beneficiază şi el de tratament: primeşte un medicament pentru ficat - Chofitol - şi sfaturi. "Ar trebui să ţii un regim sever, cu mai puţine grăsimi. Dacă găseşti pe acolo rozmarin, caută să-l bei sub formă de infuzie". Deoarece drumeţul Cioran, pentru a-şi combate astenia şi nervii zdruncinaţi, făcea Franţa şi Spania pe jos, Relu e sfătuit:

"Nu poţi combate astenia de care te vaieţi decît mergînd pe jos".

Şi apoi îi indică, foarte semnificativ pentru dorul lui Cioran însuşi după paradisul din care căzuse, traseul vindecător:

"Ar trebui să faci cel puţin zece km pe zi - distanţa de la Sibiu la Răşinari".

Cînd pacientul Cioran face hipertensiune şi mănîncă desodat, doctorul Cioran îi prescrie pacientului Aurel Cioran: "Te sfătuiesc să mănînci foarte puţină sare şi să bei multe ceaiuri (tei etc.)". Medicul Cioran trebuie să fi avut niscaiva succese cu pacientul Aurel Cioran, pentru că acesta îi cere cu încredere nu numai medicamente, ci şi sfaturi:

"O să mă informez despre tromboză",

promite Emil de la Paris, şi, în cîteva zile, îi scrie lui Relu:

"Am discutat mult cu un farmacist despre tromboză"

etc., etc., promiţîndu-i medicamentele, dar cerîndu-i o reţetă din România, pentru că medicamentele nu se eliberează "fără reţetă".

Scenariul acesta, al consultaţiilor şi tratamentelor prin poştă, a funcţionat perfect. "Am o răceală foarte urîtă" îi scrie Emil lui Relu în 14 decembrie 1973, şi conchide: "Fii atent cu gripa". Instrucţiunile medicale cioraniene nu se limitează la leacuri homeopatice sau la vitamina C (aceasta, obiectul unui serial epistolar), nici la recomandări balneare (dar numai după ce Relu va trece pe la cardiolog pentru tensiune), ci, uneori, îi pasează lui Relu propriile sale medicamente, pe care el nu le poate lua din cauză că-i fac rău:

"Îţi trimit nişte medicamente ce mi s-au prescris, dar pe care nu pot să le iau din cauza gastritei".

În 1979-1980, cînd Relu a făcut o depresie severă, Cioran s-a transformat, cu o delicateţe extraordinară, în psihoterapeut; prin transfer, a socotit că tot ce-i face lui rău - insomniile şi soarele, de pildă - îl afectează şi pe Relu, iar tot ce-i face lui bine - ceaiul de tei sau bicicleta - îl va ajuta şi pe Relu. Scrisorile, prin urmare, sînt pline de recomandări maniacale:

"am uitat să-ţi spun că trebuie să ai mereu capul acoperit cînd stai la soare... Soarele e duşmanul creierului"; "Nu înţeleg de ce ai neglijat insomniile"; "Trebuie să bei multe infuzii, trei sau patru pe zi, de preferinţă calmante (ceai de tei etc.)"; "excesul de medicamente e foarte periculos. Trebuie să-ţi menajezi stomacul, ficatul, rinichii şi inima - ele sînt victimele chimioterapiei"; "magneziul [...] provoacă o diaree (uşoară)"; "trebuie să ai grijă cu somnul... Ar trebui să-ţi faci obiceiul să dormi puţin peste zi... Creierul trebuie menajat; şi încă o dată-ţi spun, trebuie ferit de soare".

Pentru depresia lui Relu, îi trimite antidepresive obţinute printr-un "prieten doctor", îl încurajează să-i ceară orice, pentru că el are acum şi bani, şi "doctori prieteni", dar îl avertizează asupra varietăţii antidepresivelor şi asupra efectelor lor secundare. Şi, după ce ani de zile îl bătuse la cap să facă mişcare, acum îl dăscăleşte ca pe un copil cum anume să meargă cu bicicleta:

"Cînd drumul urcă, daţi-vă jos"; "Bicicleta nu este indicată pentru inimă, numai pe drum drept. Nu e bine să urci la deal".

Şi, recunoscînd că "chimioterapia a devenit o realitate", doctorul Cioran preferă să-şi doftoricească fratele mai mic prin plimbări înainte de culcare, regim alimentar fără grăsimi şi fără sare, prin infuzii de tei şi cure de usturoi.

La ocazie, Cioran îşi "tratează" şi alte neamuri - părinţii, cărora le trimite leacuri pentru "artrită" şi "reumatism", pe cumnatul său Nuţu, pe cumnata sa Ica. Sau îşi persuadează prietenii (pe Arşavir, care avea o dietă necorespunzătoare; pe Ionescu, care era internat la Lucerna: "îl implor să nu mai bea"), cum să facă faţă unor situaţii de boală. Friedgard Thoma, ultima mare iubire a lui Cioran, a fost uimită la început, cînd l-a cunoscut, de îngrijorările şi sfaturile lui Cioran privitoare la sănătate:

"Mereu mă prevenea să duc o viaţă mai sănătoasă şi să mă conserv mai bine".

Era o grijă aproape "profesională", pe care, cum a observat cu timpul dna Friedgard Thoma, Cioran "o avea faţă de toţi oamenii".