Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Despre alegerile bune de Simona Vasilache


Există, printre reprezentările posibile ale cărturarului, în cultura noastră, una care mă face să mă gîndesc, toute proportion gardée, la Comenius, la Didactica magna, la pansophia şi, poate, la greul alegerii între a-ţi construi un "sistem" şi a face şcoală. Mă refer la modelul enciclopedic, adică la en kyklos paideia: mai multe cercuri care, în interior, lucrează toate, deşi noi, la suprafaţă, nu vedem decît unul. La Petru Creţia, vizibilă este eticheta, asumată "testamentar", de eminescolog sau, în orice caz, de om de litere. Aşa înţeleasă, opera lui este aceea a unui istoric literar nu suficient de detaşat şi a unui comparatist degajat. Spun "degajat", pentru că este greu să găseşti, în Catedrala de lumini, vreo schemă exterioară, străină conţinutului cărţii, care să siluiască în vreun fel fireasca aşezare împreună a unor autori doar cronologic depărtaţi. Creţia nu foloseşte - sau cel puţin nu-l lasă să se vadă - un cofraj în care încap doar anumite lucruri. În sens larg, dovadă este propria-i formaţie, întregită de preocuparea pentru filozofie, pe care volumul Studii filozofice apărut anul acesta la Humanitas, care cuprinde textele din Epos şi logos (1981) şi din Luminile şi umbrele sufletului (1995), împreună cu studiul introductiv la Banchetul, Despre iubire, ne-o readuce în atenţie. În sens restrîns, stă mărturie o anume libertate în alegerea subiectelor, o plăcere de a le lăsa să se întrepătrundă în voie, fără alt plan şi fără altă ordine decît "tropismul" lor unul pentru altul.

Printr-o seamă de reorientări, se ajunge, într-o succesiune care poate fi sau poate nu fi întîmplătoare, de la etica stoică la morala din Banchetul. Le apropie, dînd unitate cărţii, două idei pe care se construiesc studiile lui Petru Creţia: şcoala şi frumosul. "Să joci frumos rolul primit", atît poţi face, spune Epictet în Encheiridion. La capătul celălalt al ocolului, exegetul Banchetului notează: " Banchetul nu este ultimul cuvînt al lui Platon despre iubire. Peste mulţi ani avea să scrie Phaidros, în care multe dintre nedumeririle pe care le poate deştepta Banchetul capătă alt răspuns. (") Nici o înţelegere mai adîncă a Banchetului nu se poate dispensa de cunoaşterea şi înţelegerea acestui tîrziu dialog." Aşadar, cititorul este îndemnat să revadă dialogul despre frumos, despre frumosul care-i urmează iubirii. În studiile lui Petru Creţia, frumosul este şi parte a kalokagathiei, dar şi ceva mai mult, cu mai subtilă şi mai întinsă influenţă decît binele şi adevărul. Se poate ca filologul să "poetizeze" filozofia şi în esenţă, nu numai în stil. Nu poţi să nu remarci că fraza este mai întîi frumoasă, abia apoi semnificativă: "Şi apoi, fiecare să se lumineze după puterea minţii, a sufletului şi a credinţei sale. Nu căutîndu-şi neapărat pacea: doar lumina, ştiind că este lumina unei taine. Nu mi se cade să vă călăuzesc mai departe, fiind, cu întreaga mea inimă, doar unul dintre voi." Frumosul înseamnă cumpătare, alegere a locului potrivit, între libertate şi necesitate. Altfel spus, structura pe care Creţia o construieşte se încheagă în jurul unui ideal de armonie, al unui clasicism uşor melancolic. Astăzi, i s-ar putea reproşa acestei cărţi "de ieri" inactualitatea. Este, poate, datată ca stil, scriere a unui autor prea implicat în discursul lui dar, altfel, o consistentă (şi valabilă!) pledoarie pentru umbratilis vita, pentru cărţile şi modelele la umbra cărora viaţa se trăieşte frumos.

Mă întorc la ceea ce consideram a fi prima idee unificatoare a cărţii: şcoala. N-aş identifica-o, în accepţia pe care i-o dă Petru Creţia, cu vreo realitate care a fost: şcoala lui Epictet, la care voia să-i înveţe stoicismul pe tineri sau Şcoala din Atena. O apropii, mai degrabă, de visul lui Socrate, în care a văzut o pasăre luîndu-şi zborul de pe genunchii lui. Interpretarea lui Petru Creţia aplicată unor secvenţe din istoria filozofiei seamănă, în felul ei, cu o literatură parenetică "de modă nouă", urmînd, aşadar, calea discipolului, de la supunerea faţă de norme la deplina libertate. Chiar dacă există în lume şi "un bine neales", libertatea rămîne o problemă de alegere. În ea se amestecă vorbirea despre bine şi despre rău, credinţa, bucuria lucrului bine făcut, tristeţea oricărei pierderi şi, mai ales, "legile drepte şi cu dreptate puse în faptă." Pedagogia neostentativă, recompusă discret din mici eseuri despre lumini şi umbre, aici vrea, de fapt, să ajungă: sîntem datori să fim generoşi dar, înainte de toate, sîntem datori să fim drepţi. Şcoala prin exemple pe care Creţia ne-o propune, chiar dacă nu prezintă adevărul îndeajuns de nuanţat, nu încurajează intoleranţa, nu exclude, ci adună, îngăduind diversitatea. "Zi-le oameni şi dă-le pace", ar fi spus Caragiale, dar indiferenţa, pentru Creţia, nu este norma de urmat. Cel care ştie bine ce ştie trebuie să convingă cu puterea argumentelor lui, fără calomnii, fără părtiniri. Graniţele "şcolii" sînt suficient de deschise pentru a-i încăpea, "fără vrajbe zadarnice", pe toţi cei care "ştiu şi au puterea să se bucure, răspîndind în jurul lor, ca un har, bucuria." Cartea, mai mult de învăţătură decît de analiză riguroasă a unor texte filozofice, le vorbeşte, deopotrivă celor foarte tineri şi celor ajunşi la vîrsta inevitabilelor tristeţi, despre admiraţia fără idolatrie şi despre curajul fără ferocitate. Oamenii capabili să admire sînt cei în stare să se bucure şi să aştepte, cu "sufletul bogat, cuprinzător şi cald", un semn care să le arate locul lor rînduit în viaţă. "Fuga iluzorie spre altceva" este, de fapt, căutarea rostului, în care, "coeurs legers, semblables aux ballons", asemeni drumeţilor lui Baudelaire, pornesc cei care evită rutina primejdioasă a cărărilor cu urme. Tînărul nu poate fi îndrumat înainte de a-şi fi ales singur drumul sau, "cînd discipolul e pregătit, magistrul îl aşteaptă la uşă."

Nu are, volumul acesta de studii, nimic din sobrietatea definitivă a unui testament literar. Totuşi, sînt tentată să aşez, în prelungirea unei cărţi despre şcoală, nenumită aşa, şi despre frumuseţe, versurile pe care autorul ei le cita undeva către sfîrşitul Testamentului unui eminescolog:



" Şi de-or trece pe-aste şiruri

Ochii cei cuminţi de fată

Sau a junelui privire,

De visare îngrecată,

"""""""""..



Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi

La voi, inimi cu aripe.

Ah! Lăsaţi ca să vă ducă

Pe-altă lume-n două clipe."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara