Parisul se înfăşoară ca o
panglică în jurul degetului
de prestidigitator
al lui Fargue şi ia forma
Turnului Eiffel, la a cărui
ridicare, în treacăt fie
supus, a asistat pe când
era copil.
Turnul a devenit între timp un
simbol al oraşului, iar din anul 2000
încoace îndeplineşte funcţia de far
care indică pe timpul nopţii direcţia
de navigaţie a tuturor vapoarelor
ce caută să acosteze pe ţărmul mării
pariziene. Altminteri, la început, a
fost obiect de controversă, fiind
contestat de numeroşi scriitori şi
artişti care cereau imperios demolarea
„monstrului”; era, vezi Doamne, prea
modern pentru un oraş care a acceptat
cu greu remodelarea haussmanniană
din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, jignitoare la acel moment
prin lipsa de respect faţă de vechiul
Paris. Este oarecum de mirare că
Fargue nu acordă Turnului Eiffel prea
multă importanţă. Deşi prezent (în
D’après Paris, de exemplu), acesta
este atât de bine integrat peisajului
urban încât aproape că nu mai este
nevoie să-i fie consacrată o pagină
aparte; este doar vorba de un simbol,
nu-i aşa, iar simbolul nu are nevoie
de justificări. Fără a mai spune că
pentru parizieni locurile de pelerinaj
turistic sunt mai puţin atrăgătoare...
Colţurile ascunse ale marelui oraş
devin în schimb demne de interes
pentru aparent spulberaticul hoinar,
care nu se lasă intimidat de invazia
edificiilor moderne, ridicate de
promotori fără scrupule, pentru a
descoperi şi aprecia bijuteria arhitecturală,
colţul de stradă fermecător ori pietrele
din caldarâm vechi de câteva sute
de ani. De aici, solidaritatea necondiţionată
cu Oraşul, în care percepe straturi
de istorie diferenţiate pe epoci, identităţi
multiple, dezordini benefice, armonii
indicibile exprimate de o unitate
fluctuantă, totul ţinând de o geografie
secretă şi sentimentală pe care nici
un om de ştiinţă nu o poate percepe.
Genul de cunoaştere la care hoinarul
ajunge nu se poate măsura în informaţii
strict ierharhizate. Se poate spune
că nici o experienţă a Parisului nu
seamănă cu alta: fiecare flâneur
are o viziune proprie asupra urbei
pe care o străbate după un scenariu
care nu se repetă niciodată, pentru
că ceea ce el ştie din proprie experienţă
are prea puţine şanse să fie reprodus
întocmai de un alt personaj care va
descoperi, în peregrinările lui, lucruri
poate similare, dar nu identice. Privirea
identifică obiectul cu încărcătură
euristică printr-un joc hermeneutic
aleatoriu, căci informaţia „istorică”
este consecutivă momentului în care
selecţia se produce. O simplă bănuială
este de ajuns pentru a trezi interesul
rătăcitorului prin urbe în căutare de
armonii imperceptibile.
Există o formă de pasiune pentru
oraş care consolidează solidaritatea
cu acesta. Se poate spune că Parisul
a dat naştere unor forme inedite
de patriotism. Am văzut într-unul
din episoadele anterioare că Fargue
vorbeşte despre „mica patrie Passy-
Auteuil”, în care se reunesc mereu
aceleaşi personaje în jurul unor
evenimente comunitare. Când vine
vorba despre cheiurile Senei, aflăm
că acestea sunt „un ţinut unic, numai
în lungime, un fel de panglică boltită,
de peninsulă imaginară ce pare ieşită
din închipuirea unei fiinţe încântătoare”1.
O întreagă serie de termeni („ţară”,
„patrie”, „ţinut”, „regiune”) este
folosită pentru a desemna cartierul,
bulevardul ori strada, dacă nu pur şi
simplu un pâté de maisons, adică
ansamblul de clădiri delimitate de
trotuarul care le înconjoară. Când
vorbeşte despre Jules Lemaître,
membru al Academiei, dar şi autor
de prefeţe la cărţi despre cabaretul
Le Chat Noir ilustrate de Gus Bofa,
Fargue îl califică drept „un naţionalist
al bulevardului Champs-Elysées”2,
nu pentru a spune că era adept al
cutărei ideologii, ci pentru a afirma
preferinţa fără rezerve a scriitorului
menţionat pentru numitul bulevard.
Deopotrivă, în plină ocupaţie germană
ni se spune că Montmartre a fost o
adevărată patrie a sufletului, iar
autorul nutreşte speranţa că el va
renaşte şi că va fi proaspăt ca un
trandafir şi spiritual ca un bot de
pisică – neagră desigur3...
Toate aceste metafore ale solidarităţii
cu oraşul aruncă o lumină ironică
asupra ideii de patriotism, ele nu
spun însă mai puţin că pasiunea
pentru Paris sau pentru anumite părţi
ale lui este neştirbită. Cel care se
arată un adept necondiţionat al spaţiului
parizian în ansamblul lui devine în
felul acesta un cosmopolit, într-un
sens restrâns desigur, căci pentru el
universul se rezumă la o unitate
inepuizabilă cuprinsă într-un spaţiu
de optsprezece pe zece kilometri, cât
cuprind cele douăzeci de arondismente.
Există forme de patriotism spontan,
dar care se manifestă tot atât de
categoric. Roland Dorgelès, născut
la Amiens în 1885, pune piciorul
întâia oară pe colina Montmartre în
anul 1903. Ceea ce vede îl umple de
entuziasm şi-l determină să strige
în gura mare: „Am văzut lumina zilei
în Montmartre, în anul 1903, între
un bal şi un cimitir. Acesta este ţara
mea. Acesta este cartierul meu. Aici
sunt la mine acasă”4. „Balul” nu poate
fi decât agitaţia din jurul cabaretului
Au Lapin Agile, iar cimitirul este cel
numit, astăzi ca şi atunci, Saint-
Vincent, situat peste drum. De altfel,
scuarul minuscul format la întretăierea
cu rue des Saules, în direcţia opusă
cabaretului, îi poartă astăzi numele,
semn că cel care şi-a proclamat
originea montmartreză la prima
întâlnire cu la butte a fost recunoscut
de patria lui de adopţiune.
Să revenim însă la Fargue, care
îşi manifestă patriotismul parizian
într-un mod mai serios atunci când
vine vorba despre vechiul Paris şi
despre avântul promotorilor, dornici
să dărâme şi să construiască. Acestora
din urmă el le opune urbanismul
sentimental, care ia în considerare
nu numai istoria, ci şi configuraţia
intimă a oraşului, ţesătura de străzi,
imoblie, pieţe, scuaruri şi grădini ce
alcătuiesc o personalitate citadină
inconfundabilă. Reconfigurările
modernizante aduc atingere acestei
personalităţi, o sărăcesc, îi strică
farmecul prin regularizare si aliniere
conform unor standarde simplificatoare.
Dacă intervenţiile baronului Haussmann
au transformat Parisul medieval într-o
capitală modernă, a secolului al
XIX-lea5, secolul următor şi-a adus
contribuţia adăugând noi ansambluri
imobiliare în detrimentul Parisului
tradiţional, pe motive de igienizare
şi modernizare. În numele acestora
monotonia şi uniformizarea tind să
se impună, lucru care trebuie evitat,
căci „diversitatea şi chiar dezordinea
nu au tulburat niciodată ecuaţia
vie a unui oraş“6. Fargue reacţionează
prompt în numele originalităţii şi
excelenţei Parisului de la începutul
veacului XX. În fond, orice oraş se
schimbă, istoria şi evoluţiile sociale,
economice etc. îl supun unor modificări.
Acest proces nu trebuie să ducă însă
la distrugerea a ceea ce au clădit
generaţiile anterioare. Există o măsură
în modernitate, iar aceasta este
autentică atunci când, în mijlocul
preţioaselor vestigii ale trecutului,
nu are nimic deplasat. „Urbanismul
pe care îl prefer este cel care dărâmă
cât mai puţin posibil” spune Fargue7
adăugând un imperativ major: Parisul
trebuie salvat de avântul promotorilor
şi al urbaniştilor care ascund, în
spatele râvnei de care dau dovadă,
interese pecuniare şi politice indisolubile.
Cum să ne luăm rămas bun de cel
care, încă şi astăzi ne invită să ieşim
la plimbare şi să rătăcim în dulcea
amintire a Parisului din jurul anului
1900? Vorbind despre sine, Léon-
Paul Fargue se prezintă ca un fel
de roză a vânturilor, strecurată
(destructurată) prin sita celor mai
neaşteptate atribute: „Am un contor
în plămâni, o balanţă în ochi, un
calendar în ureche, o hartă Michelin
sub tălpi, oglinzi, atlase, legături
de chei, cronometre pe întregul trup.
Când mă scol, mai întâi pontez înainte
de a trăi, ca un muncitor adevărat.
Dar dacă fac ore suplimentare, nu-mi
spune nimeni să trec pe la casă.
Am douăsprezece mii de simţuri,
cheiuri de idei, colonii de sentimente,
o memorie de trei milioane de hectare.
Şi pe deasupra mai ştiu şi alte lucruri.”8
Cam aşa se autocaracterizează
năstruşnicul ludion. Orice despărţire
este, însă, provizorie...
____________
1 Le Piéton de Paris, p. 72.
2 Refuges, p. 66.
3 Ibidem, p. 32.
4 Cf. Micheline Dupray, Roland Dorgelès,
Albin Michel, 2000, p. 17-18.
5 Walter Benjamin, Paris, capitale du
XIXe siècle, Ed. du Cerf, 1989.
6 Refuges, p. 267.
7 Ibidem, p. 268.
8 Haute solitude, p. 89.
