Pentru a preîntâmpina
posibile reproşuri
bibliografice, se
cuvine făcută o
precizare : din aprilie
1943, când suferă un
accident cerebral în
cursul unui dineu cu Picasso,
Léon-Paul Fargue rămâne
hemiplegic, lucru care-l
împiedică să-şi urmeze
nesfârşitele plimbări prin
urbe.
La această nedreptate el răspunde
prin scris, publicând articol după
articol până în ultima clipă (noiembrie
1947). Unele dintre aceste „efemeride”
îi apar în volume încă din timpul
vieţii, multe altele sunt editate
în anii din urmă, prin grija lui
Laurent de Freitas, care le adună
ori le republică (atunci când este
vorba de cărţi apărute în tiraje
confidenţiale) la Editura Fata
Morgana, în condiţii excepţionale,
pe vergé ivoire, uneori ilustrate
de Jean Cortot, ori cu montaje
fotografice de epocă. Les vingt
arrondissements de Paris, Merveilles
de Paris, Marie Pamelart ou La rue
Lepic, Paris contrastes, Charme
de Paris ori Autre piéton sunt numai
unele din ele care reiau, modulând
aceleaşi teme în zeci de feluri
diferite, multiplele peregrinări prin
oraşul pasiunilor sale nestrămutate.
Aici se suprapun, prin aducere
aminte, imagini ale trecutului
fastuos din Parisul începutului de
secol cu cele ale prezentului umbrit
de realitate, adică de război şi de
ocupaţia germană. Alte cărţi sunt
scrise imediat după Eliberare şi
poartă, prin urmare, amprenta
răvăşită de entuziasmul şi excesele
epocii.
Suntem, prin urmare, prinşi în
arcanele a trei momente istorice
contradictorii, cel de dinainte, din
timpul războiului şi de după sfârşitul
acestuia. Ceea ce nu împiedică
menţinerea unui echilibru impus
de pasiunea constantă pentru Paris,
în ciuda tuturor impedimentelor:
modernitatea, războiul, ocupaţia,
ecrane fragile care nu rezistă în
faţa imaginii triumfale a Oraşuluilumină,
aşa cum îi apare în amintire
şi pe care nimic nu o poate disloca.
Acestea fiind spuse, de ce să
nu ne oprim, în cele ce urmează,
la acele cartiere pariziene care îl
fascinează pe Fargue în asemenea
măsură, încât ele apar sistematic
în mai toate cărţile sale?
În primul rând „răposatul”
Montmartre, a cărui glorie a
apus de curând (suntem în 1938),
odată cu avântul edilitar de după
Marele război. Printre străzile
celebre, cea numită Lepic este
„fluviul din Montmartre care irigă
ţinutul, îşi trimite afluenţi în
densitatea cartierului, întreţine
flora (feminină, se-nţelege de la
sine, căci Fargue a cunoscut-o
pe Marie Pamelart chiar aici, n.n.)
şi creează pieţe publice mai importante
în istoria celei de-a treia republici
decât o droaie de miniştri şi decrete”1.
Aici se află Moulin de la Galette,
care poate fi zărit şi din susul străzii
Tholozé, de unde se vede şi Moulin
Rouge. Cabaretele din Montmartrede-
jos, la care se adaugă nu mai
puţin celebrul Chat Noir, nu au
nimic de-a face cu bistrourile şi
cafenelele din Montmartre-de-sus,
rezervate boemei neaoşe, dar
frecventate în aceeaşi măsură de
prostituate şi de peşti, de vagabonzi
şi afacerişti de trotuar, specimene
greu de desluşit în periculoasa
amestecătură de personaje nelipsite
din astfel de locuri. Cuţitul sau
revolverul ies repede la iveală în
situaţii din cele mai neaşteptate,
ceea ce Fargue nu spune răspicat,
scrisul său urmărind efecte mai
curând umoristice decât senzaţionale.
Va fi nevoie de evocările lui Pierre
Mac Orlan ori Francis Carco pentru
ca aceste laturi „aventuroase” ale
cartierului să se manifeste. Cabaretul
Au Lapin Agile (care iniţial se
numea „Au Lapin à Gill”, după
numele caricaturistului care a pictat
firma) este desigur cel mai celebru:
îl regăsim sub pana lui Roland
Dorgelès şi Mac Orlan în diverse
transpuneri ficţionale, precum şi
în nenumărate memorii ale celor
care l-au cunoscut în epoca lui
de glorie. Renumele „colinei” este
însă dat de prezenţa constantă a
scriitorilor şi artiştilor care au locuit
aici în condiţii adesea vitrege, dar
care au arătat o nestinsă pasiune
pentru libertate, demnă de ceea
ce se numeşte spirit parizian.
Spiritul acesta este prezent
peste tot, la fiecare colţ de stradă,
în fiecare piatră de caldarâm, pe
orice faţadă înnegrită de vreme.
Iar cartierul poartă cu sine o istorie
proprie, care-l individualizează.
Passy şi Auteuil, două sate străvechi
anexate Parisului în cursul secolului
al XIX-lea, ascund o protipendadă
cu obiceuiri de veche familie. Invitat
la o căsătorie în cartier, un prieten
de-al lui Fargue recunoaşte
personalităţie pariziene pe care se
aştepta să le vadă la ceremonie,
mai puţin pe miri. Venise, era
limpede, în altă zi decât cea anunţată.
Era prezent prin urmare la o altă
nuntă, de unde concluzia că
personalităţile cu pricina erau ca
şi „angajate prin contract să asiste
la toate ceremoniile din mica patrie
Passy-Auteuil”, ceea ce nu-l împiedică
să intre în „cortegiul de veri, unchi
şi bunici pentru a-i îmbrăţişa pe
tinerii căsătoriţi, precum şi pe unele
doamne care i se părură atrăgătoare”2.
Cheiurile Senei sunt o „capodoperă
poetică a Parisului”3. Puţini sunt
aceia în stare să spună cu precizie,
de exemplu, unde se termină Quai
Malaquis şi unde începe Quai Conti.
Indivizii pot fi clasaţi în funcţie de
nivelul lor de cunoaştere a cheiurilor,
iar concluzia se impune de la sine:
puţini sunt parizienii adevăraţi,
şoferii de taxi cultivaţi ori sergenţii
de stradă valoroşi. Populaţia cheiurilor
se împarte în două categorii distincte:
cea a cheiurilor propriu-zise, a
vânzătorilor de cărţi (les bouquinistes)
şi cea de pe maluri, a celor fără
domiciliu (les clochards). Despre
primii Fargue scrie la modul superlativ,
„buchiniştii” fiind pentru el adevărate
zeităţi ale culturii, erudiţi care
trăiesc într-o atmosferă erasmică,
de înaltă şi cordială intelectualitate,
după cum spune Léon Daudet (citat
de autor). Acest paradis al bibliofililor
este locul de predilecţie al parizienilor
„de soi bun”, spaţiul preferat al
deambulărilor fără scop, justificate
de un hedonism euristic inexistent
aiurea. Ceilalţi, „cloşarzii”, alcătuiesc
grupul a ceea ce Victor Giraud
numeşte într-o carte omonimă
le peuple des berges4, cei care dorm
sub podurile Senei şi care duc o
existenţă din care şarmul nu
este absent. Unii preferă anumite
cheiuri, pretextând că „viaţa
este mai uşoară şi ne simţim ca
acasă. În plus, visele sunt mai
elevate”5. Într-o bună zi, Fargue
face cunoştinţă cu un personaj
înalt, îmbrăcat în zdrenţe, bărbos,
erudit şi plin de demnitate, care
locuia tocmai sub Pont des Arts,
şi care se prezintă astfel: „Domnul
Hubert, de la Academia Franceză”.
Numai Parisul, spune autorul,
permite asemenea scurtcircuite
splendide6.
Suntem apoi plimbaţi prin Place
du Théâtre-Français, astăzi numită
André Malraux, unde de află Comedia
Franceză şi Palais-Royal, prin Marais
şi prin Jardin des Plantes, la
Hala de vinuri, pe rue de Lappe
(despre care va veni vorba cu
altă ocazie), la Operă iar apoi la
Montparnasse, pentru a ajunge în
cele din urmă la Saint-Germaindes-
Prés. Aceste centre ale vieţii
pariziene nu sunt legate prin
nici o proximitate geografică. Este
limpede că pietonul nu are răbdare,
din motive lesne de înţeles: dacă
se află într-un cartier, îi lipsesc
toate celelalte, de unde aceste
salturi spectaculoase de pe un mal
pe celălalt al Senei.
Hoinărind prin Marais, Fargue
admiră splendoarea hotelurilor
particulare, adevărate palate
rezidenţiale construite în secolul
cel Mare, al XVII-lea, şi se lasă
purtat de un lirism plin de extaz
arhitectonic, ce-l face să exclame:
„O, voi, budoare, tavane, pereţi
despărţitori, lambriuri, fresce, scări,
lucarne şi turnuleţe, cadrane solare,
arcade, nimfe închipuind anotimpurile,
demoni închipuind stihii, casete,
rozete şi ornamente florale, medalioane
solare, o, voi balustre si balustrade,
ghirlande, mascaroane, busturi de
regi, pilaştri, amoraşi, cartuşe,
întergoluri şi arhitrave, cât visez
la tot acest teatru, şi la străvechiul
geniu al bucuriei de a trăi pe sub
frontoanele şi grădinile voastre de
portocali...”7 Cum putem reacţiona
la povestea Parisului spusă de o
gură-spartă, demnă de Shakespeare
ori de Homer? În nici un fel, o
lăsăm că continue...
_____________
1 Le piéton de Paris, p. 34.
2 Ibidem, p. 68.
3 Ibid., p. 72.
4 Paris, Le Dilettante, 2013.
5 Le piéton de Paris, p. 73.
6 Ibidem, p. 73-74.
7 Etc..., Gallimard, 1999, p. 55.
