Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui
Filotheos, text, introducere, note şi
indice de Jacques Bouchard,
cuvânt-înainte de K.Th. Dimaras,
traducere din greacă şi franceză, note
suplimentare şi bibliografie de
Claudiu-Sfirschi-Lăudat, Bucureşti,
Ed. Omonia, 2015
O imagine patetică
(reprodusă în studiul
Bucureştiul grecesc al
Georgetei Filitti, publicat,
sub forma unui impresionant
album, la
Editura Omonia) surprinde
capturarea de către
austrieci a lui Nicolae
Mavrocordat, primul domnitor
fanariot al Ţării Româneşti, în
1716, la nici un an de la instalarea
sa la putere. Luat prizonier
din cauza uneltirilor boierilor
români, insuficient stăvilite,
domnitorul ajunge la Sibiu,
dar şi la Alba-Iulia, unde, graţie
bunelor relaţii cu preoţii iezuiţi,
are acces la biblioteca lor şi
începe elaborarea a două dintre
cele mai reprezentative lucrări
ale sale: Tratatul despre îndatoriri
şi romanul Răgazurile lui
Filotheos.
Circumstanţele dramatice au dus,
aşadar, la configurarea, în exilul
transilvănean forţat, de aproape doi
ani, a unor scrieri remarcabile. Merită
să-i citim şi astăzi romanul, unicul
de fapt, apărut pentru prima oară în
anul 1800, prin eforturile lui Grigorios
Konstantas (elev, apoi profesor şi
director al faimoasei Academii
Domneşti), spre a vedea pe viu
concepţiile hotărâte şi bine cristalizate
ale domnitorului despre domnie,
societate, destin, expuse cu vehemenţă
şi reală prospeţime. Răzbate din
rândurile sale, într-adevăr, uimitoarea,
admirabila calitate intelectuală a
primului nostru domnitor fanariot,
dovedit în timp ca inspirat promotor
al culturii în Principate (el a domnit,
succesiv, şi în Ţara Românească, şi
în Moldova). Încordarea de la începutul
primei sale domnii s-a răsfrânt în
chip benefic asupra acestei opere
pline de o tensiune latentă, aciditatea
replicilor, adâncimea cugetării
constituind tot atâtea raţiuni pentru
a urmări cu interes meandrele
unei gândiri filosofice şi sociale
profunde şi a savura suspansul unor
vremuri tulburi, aflate la originea
unei intrigi romaneşti lăsate in nuce,
dar spectaculoase. Mai mult decât
atât, vitregiei sorţii trăite de autor i
se datorează probabil însăşi structura
literară a textului: „fractura discursului
exprimă precaritatea omului – a
fanariotului – în acel moment de
bucurie, dintre angoasă şi speranţă,
care a fost Epoca Lalelelor”, este
de părere elenistul Jacques Bouchard
(p. 49).
Claudiu-Sfirschi-Lăudat precizează,
în Istoria critică a textului , că
microromanul Răgazurile lui Filotheos
a circulat, în secolul 18, exclusiv în
formă manuscrisă, cunoscând o
difuzare restrânsă, doar în cercuri
alese, de iniţiaţi, dobândind, graţie
acestora, o anume notorietate. Raritatea
copiilor conferă fiecărui manuscris
o importanţă majoră. În mod firesc,
se pune problema stabilirii textului,
o muncă enormă, de factură arheologicdetectivistică,
al cărei merit îi revine
elenistului Jacques Bouchard, exemplar
investigator, prin toată Europa, al
variantelor romanului. Care să fie
textul ideal, cel ce merită să fie
luat drept etalon şi prezentat în
traducere?, s-a întrebat traducătorul
român, reconstituind travaliul elenistului
canadian. Să fie cel dintâi, cu
„originalitatea, verva respectiv insolenţa
sa”, ori cel ulterior, mai sobru, corectat
şi cenzurat tot de autor? Au fost
reperate 12 copii manuscrise. Colaţionate,
ele au fost împărţite în trei familii.
Corecturile, rectificările, variantele
dovedesc strădania autorului de a
atinge perfecţiunea stilistică, mai
ales că a ales, pentru a-l scrie, greaca
veche (veritabilă provocare cărtură
rească!). Principele Nicolae a redus,
totodată, treptat, prin reveniri succesive,
virulenţa textului prim, îndrăznelile
unor afirmaţii. Luând în consideraţie
complexitatea problemei, s-a optat
pentru cea de a doua familie de texte
– fiindcă ea propune cel mai apropiat
text de acela al ediţiei princeps, deci
de varianta cea mai difuzată a romanului.
Să adăugăm că savantul canadian,
stabilind un text de referinţă, l-a şi
tradus într-o franceză arhaică, pentru
o sporită veridicitate. Experiment
imposibil de repetat în română,
precizează Claudiu-Sfirschi-Lăudat:
ar fi rezultat un discurs greoi, neclar,
aşa încât a optat, în româneşte, pentru
un limbaj echilibrat, adaptat
contemporaneităţii. Şi credem că a
reuşit, traducerea sa, limpede şi
logică, se citeşte cu multă plăcere.
Dificultăţile ridicate de roman sunt
însă şi mai mari: însuşi titlul a generat
dileme. El s-ar putea citi şi Răgazurile
unui dreptcredincios, nu numai ale
cuiva numit Filotheos. Este, aşadar,
Filotheos un nume de persoană
sau un substantiv comun? Nu ştim
intenţia exactă a autorului.
Naraţiunea este minimală, inspirată
de Scrisorile persane ale lui Montesquieu,
dar în sens invers: aici nu persanii
se întreabă asupra locuitorilor francezi
sau, prin extensie, europeni, ci nişte
greci, frecventatori ai Hipodromului
din Bizanţ, ulterior Bazarul Atmeydani
din Istanbul, remarcă şi abordează
trei distinşi trecători îmbrăcaţi în
veşminte persane. Curiozitatea este
deci motorul naraţiunii. Grupul astfel
constituit este invitat de un alt
constantinopolitan, Iacob, un grec
cryptocreştin din Smyrna, bine integrat
societăţii otomane, în grădina sa
mirifică, unde discuţiile savante
continuă, până la arestarea falsului
persan Cornelios, soldată cu împrăştierea
unei părţi a participanţilor. Apoi
Filotheos şi Iacob îl vizitează pe un
alt amic erudit în Galata sau Pera,
unde se întreţin asupra altor chestiuni,
iar a doua zi merg la închisoarea unde
se află Cornelios şi, în final, reiau
vizita din grădina lui Iacob, încheind
romanul prin noi dezbateri ce evidenţiază,
iar şi iar, simţ ludic, precum şi o mare
libertate a gândirii şi exprimării.
Reunirea micului grup privilegiat are
loc, înţelegem, în vederea degustării
unei plăceri rafinate, una „întemeiată
pe cunoaştere şi putere”.
În aceste întruniri repetate, ochiul
scrutează şi judecă imparţial realităţile
orientale şi occidentale, iar rezultatul
aduce cu schiţa unui „roman
internaţional”, bogat în observaţii de
etnopsihologie, atunci când naratorul
expune, în vederea unei analize ce
se cere efectuată cu minuţie şi în
paralel, prin cântărirea tuturor
argumentelor pro şi contra, spusele
„englezului”, ale „francezului”,
„italianului” ori ale „grecului”, exponenţi
abstracţi ai naţiilor de provenienţă.
Doar Cornelios face excepţie de la
regulă, căci, prin umanitatea sa,
reprezintă un promiţător embrion de
personaj literar. În general, atitudinea
constant critică faţă de otomani, de
occidentali sau chiar şi faţă de antici
provine din siguranţa de sine a unui
spirit convins, prin studiu şi erudiţie,
de eficienţa grecităţii, sădită ca un
soi de invariantă operaţională în
mentalul său. Societatea otomană
este percepută fiinţând sub pecetea
iraţionalului – aleatoriul şi sminteala
marchează viaţa publică. Aici
religiozitatea orientală, favorizând
uneori, disimularea, în favoarea
meditaţiei solitare, este trecută cu
vederea de convivi. Cu toate acestea,
se exprimă admiraţia unanimă faţă
de sultanul Ahmed al III-lea, lăudat
pentru înflorirea adusă conaţionalilor,
printr-o apologie a Absolutismului
luminat: sistemului monarhic i se
aduc elogii, dar fără excese. Pledoaria
vizează instaurarea unei „forme
evoluate de putere politică”.
În haosul generalizat, pare a spune
autorul, s-au afirmat totuşi, prin merit
personal, câţiva indivizi de o mare
înţelepciune şi valoare intelectuală.
Ei au ştiut să devină utili unei societăţi
parţial decăzute, aşa cum părea a
fi cea otomană. Dacă unele personaje
întruchipând cunoscători docţi ai
literaturii din toate perioadele istorice
sugerează o condiţie de alter ego-uri
ale lui Nicolae Mavrocordat, Cornelios,
prin tribulaţiile sale evocate dureros,
ar putea fi pus în relaţie cu însuşi
Alexandru Exaporitul, tatăl autorului.
Bucuria convivilor, cucerită prin efort
şi competenţă, naşte un fel de
complicitate. Trăitori între otomani,
grecii aceştia cunosc preţul existenţei
şi se delectează hic et nunc. Oricând,
festinul poate fi tulburat pe neaşteptate,
ei o ştiu, aşa cum se şi întâmplă,
odată cu arestarea lui Cornelios.
Naraţiunea rămâne incompletă,
se încheie brusc, fără a urmări evoluţia
personajului Cornelios şi fără a dezvolta
alte expozeuri şi delicii intelectuale,
anunţate ori presimţite. Chiar şi până
acum însă istorisirea a abundat în
remarci relevante din punct de vedere
filosofic, psihologic şi sociologic.
Reflecţiile despre iubire ale lui Nicolae
Mavrocordat, presărate în discursurile
personajelor sale, ating sublimul.
Cele despre tortura psihologică atestă
o bună cunoaştere a vieţii. Îndemnurile
la exercitarea fermă, dar clementă a
puterii sunt şi ele rodul meditaţiilor
Principelui Nicolae – deşi a fost nevoit
să arate o anume asprime faţă de
boierii valahi, pentru a-i ţine în frâu,
istoricii sunt de acord că, de-a lungul
guvernării sale, domnitorul a aplicat
destul de fidel principiile iluministe
ale despotismului luminat. Iar textul,
început la Alba Iulia, a fost necontenit
amendat şi desăvârşit şi după aceste
evenimente.
Se pare că nu există o continuare
a sa, pierdută între timp, ci, pur şi
simplu, Nicolae Mavrocordat nu şi-a
definitivat istorisirea, socotind-o
finită, în sensul unei opere fragmentare,
aşa cum, prin analogie, un tors, în
sculptură, sau schiţa unei mâini, în
grafică, merită titlul de opere complete
în sens artistic. În plus, „Semnificaţia
profundă a operei fragmentare
este fără îndoială subminarea: aceste
bucăţi dispersate macină paşnica
stăpânire – pe care Occidentul şi-o
aroga în mod exclusiv – a adevărului
şi a frumuseţii şi devin tot mai
ameninţătoare”, susţine Jacques
Bouchard. Nu lipseşte în roman relativizarea judecăţilor occidentale:
„trebuie să dăm pe faţă concepţia
greşită a celor care socotesc că neamul
otoman este cu totul lipsit de eleganţă
şi rafinament” (p. 87). Dacă otomanii
ar citi cărţile „modernilor”, lăsând la
o parte studiul steril al logicii lui
Aristotel, crede naratorul, impersonalul
Filotheos, „natura atât de promiţătoare
a acestui popor, în care transpare
ceva din genialitatea vechilor greci”
ar putea, călăuzită de o ştiinţă veritabilă,
opusă şarlateniei alchimiste, să atingă
reale culmi ale bunăstării. Prin gustul
evaluării dialogale a justeţii unor
situaţii şi realităţi, romanul sintetizează
tot ce au avut mai bun Orientul şi
Occidentul aflate în simultaneitate
pe culmile istoriei lor culturale: Epoca
Lalelelor, dominată de personalitatea
sultanului Ahmed al III-lea, protectorul
lui Nicolae Mavrocordat, şi Aufklärung,
după cum remarcă, judicios, Jacques
Bouchard.
Conform aceleiaşi opinii, din
excelenta analiză introductivă a
lucrării, autorul dovedeşte o concepţie
muzeologică asupra artei, în sensul
producerii unui text finit în însuşi
fragmentarismul său. Nicolae
Mavrocordat a manifestat această
concepţie muzeologică şi prin alte
trăsături ale proteicei sale personalităţi:
a creat un cabinet de medalii, a
colecţionat plante, ediţii rare şi
manuscrise, a înfiinţat biblioteca
de la Văcăreşti etc. În romanul de
faţă a inclus cu dezinvoltură biografii,
disertaţii, scrisori, maxime şi aforisme.
Romanul este şi o operă interactivă
avant-la-lettre, mizând intens pe
contribuţia cititorului la descifrarea
complicaţiilor textuale ale tuturor
fragmentelor secunde, migălos cizelate,
din compoziţia sa.
În împrejurările date, de punere
sub semnul îndoielii a însuşi destinului
personal de om şi domnitor, credem
că are dreptate Jacques Bouchard să
afirme că „semnificaţia profundă a
operei rezidă (...) în afirmarea «sinelui»
autorului prin intermediul «eului»
naratorului, adică în actul însuşi de
elocuţiune, care îl face pe autor să
treacă de la neputinţă la realizarea
sa, de la statutul de scriptor la
acela de scriitor, potrivit distincţiei
lui Barthes din Essais critiques. Autorul
trebuia să depăşească zidul tăcerii,
să se afirme ca Voinţă şi Conştiinţă.
Actul elocuţiunii îşi conţine propriul
sfârşit, în timp ce restul – mesajul
– este secundar: cursul aventurii,
soluţia intrigii, încheierea poveştii,
soarta personajelor”. Demersul
principelui-narator, acela de a căuta
perfecţiunea umană în anonimatul
bazarului şi de a o expune prin revelarea
unor destine individuale seamănă cu
procesul „deschiderii ochilor dragonului”
din astrologia chineză: atunci când
calităţile umane dobândesc perfecţiunea,
se impune, firesc, reliefarea lor printr-o
intensă iluminaţie. Iar luminiscenţa
capătă amploare atunci când este
postată la înălţime. În această cheie,
a revelării unor calităţi până atunci
ascunse, putem citi paginile, de
indiscutabil estetism şi de emotivitate
maximă, dedicate descrierii locului
de întrunire a înţelepţilor: grădina şi
corolarul său, chioşcul magic, situat
la înălţime şi dotat cu multiple ferestre
de sticlă, tot atâtea faţete ale unei
vederi caleidoscopice, jucând rolul
unei panoramări exhaustive, dar şi
al concentrării ideale discuţiilor dintre
afini: „Şi, pentru că sufletul nostru
deja se înmuiase şi fusese întru câtva
istovit de mulţimea şi de varietatea
plăcerilor, s-a apucat să caute un loc
pentru a se linişti şi a se destinde; şi
în cele din urmă l-a găsit: la o înălţime
potrivită, de unde se vedea grădina
întreagă, fusese construit un chioşc
elegant, puternic luminat prin panourile
de sticlă dispuse de jur-împrejur,
care stăteau în calea rafalelor de vânt
şi a averselor de ploaie. În plus, era
acoperit de viţă-de-vie şi de varii
soiuri de flori foarte parfumate, în
mijloc avea un bazin cu apă limpede,
iar în afară, un altul şi mai mare;
vederea acestora, precum şi susurul
apei care se scurgea prin numeroase
jgheaburi, ţâşnind în spirale prin
multele lor deschizături, le ofereau
o desfătare divină privirii şi auzului
şi concurau cu trilurile melodioase
ale feluritelor păsări care dădeau
roată prin copacii din preajmă”.
Chioşcul, cu frumuseţile concentrice
din jurul lui, brâuri protectoare
faţă de brutalitatea şi furtunile vieţii,
simbolizează civilizaţia ajunsă la cote
maxime, acel răgaz câştigat (pentru
lucrurile ce contează cu adevărat),
prin luptă: indiscutabil, dibăcia minţii
pune omul la adăpost de haos, dar
nu este un dar oferit în condiţii de
gratuitate. Iar răgazurile ce suspendă
timpul primitiv al violenţei şi ignoranţei
nu sunt refugii atemporale, lapsusuri
din realitate, ci ample pregătiri pentru
luarea ei în stăpânire de o manieră
calificată.
