Teatrul de Balet din Sibiu, harnic şi neobosit, a fost primul care a dat semnalul deschiderii stagiunii în această toamnă, în aceeaşi atmosferă efervescentă şi cu un chip mereu înnoit, aşa cum ne-a obişnuit de câţiva ani.
Spectacolul inaugural a cuprins reluarea uneia dintre lucrările reprezentative ale creaţiei lui Oleg Danovski, Mandarinul Miraculos de Béla Bartók, repusă în scenă în această primăvară la Sibiu de Oleg Danovski jr., asistat de Stela Cocârlea, precum şi o premieră, City Beat, în libretul, regia şi coregrafia lui Pavel Rotaru. Cum despre fericita iniţiativă de a readuce în luminile rampei una dintre piesele importante ale patrimoniului coregrafic românesc, Mandarinul Miraculos – avându-i ca invitaţi pe primii balerini bucureşteni Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu – am scris nu de mult în paginile României literare, mă voi referi la premiera care a deschis stagiunea teatrului sibian. După câţiva ani în care repertoriul Teatrului de Balet Sibiu a cuprins o serie întreagă de lucrări de factură clasică şi mai rar neoclasică, City Beat inaugurează un stil modern, care a pus dansatorilor un alt gen de probleme de interpretare. Prima variantă a acestui balet a fost pusă în scenă în 1994, în SUA, la International Ballet Rotaru. Piesa reuneşte un mozaic de imagini, care, înmănuncheate, pot sugera Ritmurile Oraşului, aşa cum am putea traduce liber titlul baletului – un oraş american, al epocii în care a fost concepută lucrarea. Pe un colaj din muzica formaţ iei Art of Noise, decorurile lui Alin Gavrilă şi costumele concepute de Rodica Kapdebo, au dorit să introducă spectatorii, de la bun început, adică de la deschiderea cortinei, în ambientul specific locului unde urmau să se desfăşoare scenele citadine ale baletului şi, ca urmare, în mijlocul scenei trona o motocicletă ambalată, cu doi interpreţi în costume de stradă. Ulterior, scenele încredinţate unor grupuri sau unor cupluri, dinamice, alerte, au avut în evoluţia lor uneori o nuanţă lirică, mai des însă o notă de violenţă. Oameni parcurgând străzile spre treburile lor, sportivi antrenându-se, perechi armonioase sau aflate în contratimp sentimental, grupări rivale în dispută şi două inserţii dintr-o sala de balet – un duet clasic, în care era de reţinut linia pură a balerinei Reina Yagura, dar şi o parodie la Moartea lebedei, în travesti – au constituit succesiunea de imagini care compuneau viaţa oraşului, diversele lui ritmuri, în cadrul cărora partituri ample de dans au fost încredinţate prim soliştilor companiei, Adela Sterp-Crăciun şi Bogdan Plopeanu. Deşi, în mare, interpretările au corespuns cerinţelor coregrafice, dansatorii companiei, mai puţin obiş- nuiţi cu genul mult mai liber al dansului modern, au crezut că acesta nu pretinde aceeaşi limpezime în conturarea miş- cărilor, desenul lor fiind, uneori, mai neglijent. Oricum însă, diversitatea stilistică este binevenită, ea lărgind orizontul interpretativ al trupei de balet. În paralel, este interesant şi faptul că cele două piese ale serii, City Beat şi Mandarinul Miraculos, au părut că fac parte din aceeaşi familie, în care dansul şi interpretarea teatrală fac casă bună.
La fiecare reîntâlnire cu Teatrul de Balet Sibiu, suntem lăsaţi să întrevedem şi ce este în pregătire, care sunt orizonturile cele mai apropiate ale acestei companii, continuu însufleţită de noi proiecte. Este momentul, consideră directorul ei, Ovidiu Dragoman, ca ea să înceapă să fie cunoscută şi în străinătate şi primul turneu va fi în Statele Unite. Legătura s-a făcut cu un coregraf român care are o companie în Florida, Vasile Petruţiu. El va monta o nouă variantă a Spărgătorului de nuci de Ceaikovski, care în luna decembrie va fi văzută mai întâi în Florida şi apoi la Sibiu. După Concursul Internaţional de Balet, care are loc, de câţiva ani, în fiecare vară, la Sibiu, acest turneu este o nouă posibilitate a trupei sibiene de a se face cunoscută în lume.
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, deşi, în continuare, într-o situaţie precară, fără sală de spectacol, şi-a găsit temporal un loc în sălile de expoziţii temporare ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, unde Centrul şi-a deschis stagiunea cu două spectacole, în premieră.
Cele două spectacole, au fost gândite şi interpretate în exclusivitate de femei, ceea ce ne-a reamintit de prima ediţie a eXplore dance festival-ului, din vara lui 2005, la care au fost invitate să-şi prezinte lucrările numai tinere coregrafe, din ţară, dar şi din străinătate, ceea ce a iscat o serie de discuţii, stinse ulterior, ca urmare a faptului că o parte dintre ele au relevat existenţa unor creatoare autentice. Cele două spectacole, Resurse umane (divertisment melancolic) cu Alexandra Pirici şi Adriana Gheorghe şi (anti) aging cu Mădălina Dan şi Mihaela Dancs, au mai avut şi alte trăsături comune. Ambele au inaugurat, de fapt, un gen nou, pe care l-am putea numi jurnalul personal ca spectacol. Şi, în acelaşi timp, au marcat o schimbare în folosirea mijloacelor de exprimare: în locul altor modalităţi plastice şi verbale, proprii performance-ului, pe primul loc s-a aflat de astă dată, din nou, mişcarea cu capacitate expresivă, adică dansul. Să ne aflăm oare într-un moment de cotitură, conştientizat sau nu, în care dansului i se înapoiază ceea ce i se cuvine? E prea devreme ca să putem trage o concluzie, ci doar exprima o oarecare speranţă.
Jurnalist cultural, convertită de la o vreme la arta dansului contemporan – am văzut-o acum câteva luni în spectacolul Eu sunt PINA –, Adriana Gheorghe este cea căreia îi aparţine conceptul spectacolului Resurse umane (divertisment melancolic). Dincolo de textul confesiv din programul de sală şi de sumarele ei intervenţii din spectacol, Adriana Gheorghe şi-a pus de fapt în pagină destăinuirile prin intermediul dansului Alexandrei Pirici. Mişcarea acestei artiste, s-a dovedit deosebit de elocventă în evocarea unor trăiri, cu o accentuată expresivitate parodic sentimentală, pe o muzică adecvată acestei intenţii, din Mondo Cane – Il Cielo In Una Stanza. În locul unor discursuri sau al jocului cu tot felul de obiecte, de astă dată Alexandra Pirici a comunicat tot ceea ce vroia să comunice prin jocul propriului ei corp. Autoarele şi interpretele celuilalt spectacol, (anti) aging, Mădălina Dan şi Mihaela Dancs, şi-au împărţit egal demersul de a ne împărtăşi propriilor gânduri, dintr-un jurnal scris la două mâini. După ce s-au închipuit pe ele însele peste treizeci de ani, dansând tot împreună, dar mai şovăielnic şi cu bastoane, au revenit la prezentul corpurilor lor nude sau dinamic implicate în dans în costume de repetiţie, prezent pe care vor încerca să-l prelungească cât mai mult, luptând cu îmbătrânirea – de care ne vorbeşte şi titlul spectacolului – prin prietenie şi prin dans. De reţinut este faptul că Mădălina Dan, care vine dinlăuntrul lumii dansului, iniţial clasic, astăzi contemporan, are dubii asupra terapiei exercitate de această artă, pe când Mihaela Dancs, iniţial medic stomatolog şi doar din 2005 intrată în lumea dansului, pe care o studiază şi o practică cu toată seriozitatea, crede – ca orice neofit – fără rezerve în ea. De fapt, ţinând cont de performance-urile de până acum ale Mădălinei Dan, ea a fost reconvertită la exprimarea prin dans de această nouă prietenie şi mai trebuie să se descopere pe sine, pentru a ajunge la formele firesc expresive ale Mihaelei Dancs.
Pe diverse paralele şi în diferite companii, dansul îşi caută, deci, noi forme de exprimare, la acest început de stagiune.