într-un comentariu rezervat celei mai recente cărţi de poezie a lui Emil Nicolae, Suflet prădător (Editura Junimea, Iaşi, 2017), Răzvan Voncu sesizează o deplasare de accent de la creativitatea artistului în marginalitate spre precaritatea condiţiei sale umane; marginalitatea – tema-pivot a liricii lui Emil Nicolae, de la Poetul adormit în dragoste (1976) pînă la Harşt se aude la marginea cimitirului (2011) – nu mai este un spaţiu securizant pentru că, acolo, scrie, cu dreptate, criticul, fiinţa „trăieşte din plin nesiguranţa ontologică şi biologică a condiţiei sale, care îl roade pe dinăuntru“. Ieşind din cercul protector al marginalităţii, lăsînduse provocată de incertitudinile, fantasmele, interogaţiile sufletului său prădător, fiinţa nu face altceva decît să asambleze scheletul iluziei surpate altădată, înlăuntrul spaţiului de siguranţă: operaţia se face simplu, cu un umor discret, într-un zîmbet abia ghicit, trist, ca în faţa unei mici cruzimi a serii, cum se intitulează prima secţiune a cărţii: „Cronometrată atent/ asamblarea scheletului/ unei iluzii/ necesită un timp egal/ cu inventarierea/ rămăşiţelor ei“. În fond, ceea ce asamblează poetul e iluzia orizonturilor succesive, a nimburilor care se înşiruie în succesiunea lor; dar dicţionarul defineşte orizontul drept „limita pînă la care pătrunde vederea noastră“, astfel încît, iluzia e chiar spargerea marginii şi a limitei: „Aştepţi să te ascunzi în noapte/ cu noaptea sufletului tău/ noapte înghiţită de noapte/ răul înghiţit de rău“, scrie poetul într-o Motivaţie, identificînd calea de la o limită spre o altă limită, de la un orizont la celălalt, din noapte în noapte şi din rău în rău.

Poezia din Suflet prădător e călătoria fiinţei între limite; acolo descoperă pustia faptului divers dintr-un zarzăr înflorit ori din figura „piticului macho de la etajul doi“ care ucide „vipera languroasă de la trei“, tot acolo, în pustie, se instalează „era glaciară a sărutului“, cineva stă pe jumătatea feţei de masă „arsă de pustiul aşteptării“ şi urmăreşte „ediţia de seară“ sperînd să se anunţe „identificarea misterioasei amprente/ lăsată de gheara sufletului prădător“, iar umanitatea, umbrele acesteia, se aliniază în aşteptarea morţii, a trecerii din pustia faptului divers de aici, din lumea lui Cain, alături, în cimitir, dincolo: „Moleşiţi de aerul coclit al zilei/ şi venind din direcţii diferite/ familia veselă care a fost «la un grătar»/ văduva satisfăcută de buna împărţire a/ colivei/ şi tînărul care şi-a exersat la ştrand/ puterea de seducţie a tatuajelor/ s-au aliniat ca-ntr-o vitrină/ în staţia de autobuz/ de la colţul cimitirului“. În vitrina staţiei de autobuz, oprire obligatorie a călătoriei din Suflet prădător, se aliniază rămăşiţele omului, cum se cheamă a doua secţiune a cărţii, viaţa şi moartea, nunta şi înmormântarea, lumina şi întunericul, alte limite între care fiinţa aleargă fără orizont; poate cel mai semnificativ poem în această ordine a orizontului care ne aşteaptă e Plecarea spre Lisabona, scris, iată, „în tren, la 30 octombrie 2016“, marcînd, o dată mai mult, identificarea poetului cu umbrele sale în lungul drum de la o limită la alta, în iluzia departelui tuturor speranţ elor: „Luni dimineaţa/ după week-end trenul picoteşte în gară/ şi vaca paşte iarba/ un ceferist cu ciocanul bate melancolic/ în roţile grele/ şi iarba paşte vaca/ bucurie reţinută în vagoane cînd trenul/ porneşte/ şi vaca paşte iarba/ întîrzierea de patru minute aproape că/ trece neobservată/ şi iarba paşte vaca/ după doi kilometri fum fum şi trenul se/ opreşte brusc/ şi vaca paşte iarba/ abia acum un frison tulbură somnul/ pasagerilor/ şi iarba paşte vaca/ o roată a luat foc de la un sabot de frînă/ defect/ şi vaca paşte iarba/ alte minute se adaugă întîrzierii iniţiale/ şi iarba paşte vaca/ trenul pleacă mai departe mai departe/ încet încet/ şi vaca paşte iarba/ nimeni nu aude strigătul Europei furate/ cîndva de un bou/ şi iarba paşte vaca/ luni dimineaţa aici în vagon toată lumea e/ surdă/ şi vaca paşte iarba/ alţi surdomuţi descarcă pe mese obiectele/ lor inutile“.

Dar dacă marginea e chiar lumea de la albastrul cerului la bordura amurgului, iar înaltul nu e decît talpa iadului? Iată: „Şi dacă albastrul cerului/ spre care-ţi îndrepţi privirea/ nu e decît talpa iadului/ pe care păşesc cohortele de disperaţi/ cu capul în jos – / ermeticul albastru care separă/ lumea cea dreaptă (deasupra)/ de lumea cea strîmbă (dedesubt)/ şi dacă Unul singur a reuşit/ să perforeze esthablishementul/ acum ţeasta lui plutind/ ca un soare negru acolo/ un Malkuth lăsat să atîrne/ peste duhoarea de aici/ şi dacă numai seminţele fricii/ ne luminează viitorul“. Suflet prădător, mărginit între pagina de gardă şi aceea de la final de „prefaţa“ şi „postfaţa“ unor pictori, Mircea Răsvan Ciacâru şi Ştefan Potop, cu o compoziţie şi un portret în ulei, consolidează bibliografia lirică a unui poet despre care se scrie nedrept de rar; identificînd partea „prădătoare“ a sufletului, Emil Nicolae se reinventează în cealaltă parte a acestuia, în aceea ninsă în melancolie şi imaginar, în depărtarea lumilor tăcute: „Noapte coborînd sub unghii/ dacă stai cu mîna-ntinsă/ către partea cealaltă –/ partea sufletului ninsă/ mai auzi şi mai presimţi/ cum respiră în adînc/ bobul de melancolie/ picurat spre polul stîng/ doar afară în văz; duh/ lunecă imaginare/ sănii lungi şi aurite/ prin cenuşă de ninsoare“ (Transcrieri de iarnă).