În chip evident, în literatura română
amprenta antichităţii greco-latine
se lasă mai greu desluşită decât
prezenţa unui model francez, italian
ori german. Cu toate acestea, există
un număr destul de însemnat de
opere literare româneşti de inspiraţie
antică din perioada veche până la cea
actuală. Desigur, uneori e vorba de
scrieri minore sau de pură erudiţie.
Alteori, legătura cu clasicitatea este
incidentală sau se reduce la preluarea
formală a unor procedee stilistice
şi retorice uzuale în vechime. Dincolo
de astfel de scrieri, se remarcă însă
în spaţiul literar autohton mai multe
opere de certă valoare estetică pentru
care raportarea la antichitate se
dovedeşte a fi cu adevărat semnificativă
şi relevantă literar. Doar acestea din
urmă ne interesează.
În astfel de cazuri, referinţele la
sfera clasică au un rol funcţional, iar
nu unul decorativ. Pentru a lua doar
un exemplu mai recent, în Compunere
cu paralele inegale Gheorghe Crăciun
intercalează pasaje rescrise din
romanul Dafnis şi Cloe între textele
sale cu subiect contemporan despre
relaţiile de cuplu din România anilor
1980. Secvenţele reluate din opera
lui Longos întregesc compoziţia cărţii
oferindu-i un plan de adâncime prin
contrastul dintre palierele scrierii
care vizează problematica iubirii în
lumea antică şi în cea modernă.
Crăciun contrapune antichitatea
prezentului şi utopia prozaismului.
El rescrie romanul de dragoste elin
în funcţie de sensibilitatea cititorului
actual: îi păstrează savoarea şi
prospeţimea originare, dar îi corectează
trăsăturile desuete, cum ar fi
schematismul, caracterul accentuat
retoric sau lipsa de verosimilitate.
Autorul optzecist compune un text
complex care contrabalansează ceea
ce îi apare a fi platitudinea istoriilor
de iubire contemporane dându-le
profunzime şi idealitate prin relaţionarea
cu vremurile de odinioară.
Recursul la exemple clasice nu
echivalează cu o paradă de erudiţie
seacă. Invocarea modelelor din trecut
nu se face neapărat pe un ton solemn,
atitudinea faţă de înaintaşii iluştri
nu este exclusiv pioasă. Antichitatea
poate fi o sursă de gravitate, dar şi
de umor pentru scriitorii posteriori.
Această situaţie se remarcă, de pildă,
în opera lui George Coşbuc, presărată
cu ecloge şi anacreontice, în care
destule teme importante sunt de
inspiraţie greco-latină. Conştiinţa
faptului că existenţa umană este
perisabilă îl determină pe poet să
scrie nu doar versuri de factură
horaţiană care celebrează bucuria
clipei trecătoare, ci şi poeme combative
aflate sub semnul lui Callinos şi Tirteu
promovând principiul vieţii ca
luptă continuă. Tot astfel, frecventele
blesteme ale învinşilor şi ameninţări
cu răzbunarea viitoare descind din
imprecaţia vergiliană a muribundei
Didona care aruncă umbra lui Hanibal
asupra neamului iubitului ei trădător.
În studii de mitologie şi folclor sau
în poeme ca Atque nos răzbate mândria
înrudirii dintre civilizaţia română şi
cea a vestitelor popoare antice. Pe
de altă parte, în unele anecdote şi
poeme hazlii sau satirice sunt discreditate
izvoare livreşti încărcate de slava
vechimii. Un exemplu ar fi poezia
Filosofii şi plugarii care ia în derâdere
erudiţia curtenilor cu o vastă cultură
clasică, incapabilă însă să-i ajute
să lămurească o problemă de bunsimţ:
cunoştinţele lor se dovedesc
inutile în viaţa reală. În zone diferite
ale operei coşbuciene, modelul clasic
poate conferi un titlu de nobleţe sau,
dimpotrivă, să stârnească râsul prin
inadecvarea valorilor propuse.
Uneori, comicul coexistă cu gravitatea
în cadrul aceleiaşi scrieri alcătuite
pe un tipar clasic explicit. Îmbinarea
celor două registre poate fi semnalată
din primul moment printr-o referinţă
a cărei descifrare contribuie la corecta
înţelegere a lucrării respective. Astfel,
începutul Ţiganiadei atrage atenţia
prin felul cum îşi justifică opţiunea
literară autorul care şi-a luat un model
elin de prestigiu, filiaţia indicată
permiţând accesul la semnificaţii de
adâncime ale operei. Invocarea muzei
care i-a inspirat lui Homer Batrahomiomahia
este relevantă, căci
procedeul uzual în epopeile clasice
oferă o cheie a întregului poem eroicomico-
satiric alcătuit de scriitorul
român. Văzând în Homer pe autorul
Iliadei, dar şi al unei parodii care
răstoarnă canoanele acesteia, Budai-
Deleanu îşi alege un etalon voit
ambivalent al Ţiganiadei. Opera lui
care transpune în registru comic
materialul eroic preluat de la un
precursor ilustru oglindeşte degradarea
valorilor epice în lumea modernă,
precum şi deprecierea inerentă a
unui gen literar înalt cultivat cu
măiestrie de poeţii clasici.
În chip similar funcţionează şi
motoul ales de Alexandru Odobescu
pentru Pseudokineghetikos. Cuvintele
lui Marţial difficiles nugae conţin un
element de terminologie literară
definitoriu pentru poezia lipsită de
gravitate prin delimitare de cea
solemnă. Peste secole, sintagma latină
califică falsul tratat de vânătoare
drept bagatelă în contrast cu o lucrare
serioasă, manualul cinegetic al lui
Cornescu. Nimicurile laborioase
pomenite cu falsă modestie de Marţial
constituie esenţa paginilor scrise de
Odobescu, iar citatele din clasici
furnizează armătura operei lui.
Prin confruntare cu o realitate prozaică,
multe trimiteri „înalte” din Pseudokineghetikos
intensifică nota
glumeaţă a compoziţiei izvodite de
un cărturar înclinat să-şi etaleze
cunoştinţele, dar şi să-şi persifleze
propriul demers. Sprijinită pe textele
antice, scrierea lui Odobescu, pusă
sub semnul autoderiziunii lui Marţial,
aduce o revărsare de erudiţie luată
în glumă chiar de autorul ei.
Notabile sunt şi frecventele aluzii
la sfera antică din opera lui Calistrat
Hogaş, menţiuni care transformă
memorialul de călătorie prin preluarea
unor caracteristici ale epopeii. Autorul
îmbină în chip inedit o specie literară
modestă cu una majoră, aureolată
de faima antichităţii. Amestecul
genurilor caracterizează o scriere
eteroclită în care sublimul alternează
cu derizoriul. Călătorul îşi compară
adesea acţiunile cu isprăvile eroilor
legendari, iar alăturarea înalţă tonul
însemnărilor pentru a-l submina
imediat prin alunecarea în burlesc.
Numeroase reminescenţe livreşti
subliniază contrastul hazliu cu modelele
ilustre. Hogaş înalţă un gen umil prin
trimiteri clasice şi totodată îşi discreditează
elanul erudit. Descifrarea acestor
referinţe evidenţiază faptul că admiraţia
pentru antichitate a prozatorului este
dublată de zâmbetul celui conştient
de distanţa dintre lumea veche şi cea
modernă.
Scurgerea timpului nu împiedică
însă întotdeauna asimilarea valorilor
antice. Câteodată, reprezentanţii
epocilor noi se identifică, fie şi
doar parţial, cu personalităţi din lumea
clasică. Scriind despre cei vechi, unii
scriitori moderni ajung să se privească
într-o oglindă neobişnuită. Raportarea
constantă la antichitate poate trăda,
uneori, afinitatea de spirit. De pildă,
în volumul Monolog în Babilon, care
urmează scenariul biografiei lui
Alexandru cel Mare alcătuite de
Plutarh, aluziile la textele antice
transpun dilemele şi angoasele lui
Alexandru Philippide. Fascinaţia
pentru figura cuceritorului unor
ţinuturi fabuloase inaccesibile grecilor
până la el corespunde dorinţei de
cunoaştere a poetului atras mereu
de călătoriile menite să ducă la
descoperirea lumii şi totodată la
dezvăluirea sinelui. Investigarea
universului se suprapune peste
demersul autoscopic, expediţiile în
locuri rele coincid cu explorarea
neliniştilor lăuntrice. Chiar dacă mai
puţin evident, modelul vergilian se
face simţit şi el în subtext. Impregnate
de un lirism al nostalgiei mitice şi al
fuziunilor temporale şi spirituale,
poeziile lui Philippide trimit la osmoza
insolită din Eneida în care erele
legendare şi istorice se contopesc,
precum şi la regretul pentru vremurile
fabuloase şi spaţiul arcadic din Bucolice.
Chiar deprins prin educaţie şi exerciţiu,
clasicismul poetului pare a corespunde
unei conformaţii lăuntrice.
Contactul cu antichitatea poate
presupune, uneori, descoperirea
propriei identităţi. Influenţat în tinereţe
de poezia parnasiană atent cizelată,
dar impersonală şi rece, Ion Pillat era
atras pe atunci îndeosebi de aspectele
exterioare şi pitoreşti ale lumii eline.
Ulterior, când ajunge să-şi pună
piciorul pe ţărmul grecesc, poetul
asimilează pe deplin valorile clasice
şi descoperă veşnica tinereţe a
antichităţii. Călătoriile în Grecia îi
prilejuiesc o veritabilă revelaţie,
dezvăluindu-i vitalitatea clasicismului
elin, precum şi componenta sa afectivă
ca parte integrantă a propriului univers
spiritual. Volumele scrise în urma
acestor expediţii poartă o amprentă
antică pregnantă. În Ţărm pierdut,
Pillat redescoperă vechea Helladă în
priveliştile greceşti contemporane
unde află urmele unei civilizaţii apuse
şi totuşi vii. În peisajul elenic, în care
ruinele omniprezente vorbesc în egală
măsură despre perisabilitate şi despre
puterea de dăinuire, miturile retrăiesc,
iar scrierile vechi li se adresează
contemporanilor. Sonetele din Scutul
Minervei propun o artă de tip clasic
limpede şi cumpănită, în care luciditatea
triumfă asupra impulsurilor afective,
controlul raţional asupra zbuciumului
lăuntric. Adept al aticismului, poetul
pledează pentru armonia clasică în
opoziţie cu stridenţele moderniste
apreciate de confraţii lui. Poemele
din volumul Balcic regăsesc lumea
solară a antichităţii greceşti pe solul
dobrogean. Prin suprapunerea civilizaţ
iei orientale peste aceea elină,
oraşul pitoresc cu minarete şi sarcofage
îi oferă lui Pillat accesul la o
realitate mai adâncă arătându-i drumul
Helladei şi înţelesul sufletului său.
În unele cazuri, se remarcă
identificarea unor scriitori români cu
figuri ale lumii greco-latine, referirile
la antichitate permiţând configurarea
unui autoportret indirect. În opera
lui mai mult artistică decât filosofică,
Emil Cioran se raportează la cei vechi
şi pentru a se defini pe sine. Când
vorbeşte despre antici, eseistul se
asimilează celor pe care îi admiră,
resimţind o afinitate declarată faţă
de Diogene, Caligula, Nero şi Tiberiu,
personaje defel „exemplare”. Există
destule similitudini între comentatorul
modern şi obiectul investigaţiei sale.
Ca şi Diogene, Cioran nu se exprimă
în numele vreunei morale sau vreunei
metafizici şi nu propune nimic,
mulţumindu-se să vadă în om unicul
obiect al meditaţiei şi al dispreţului
său. Sensibil la vraja decăderii, scriitorul
e captivat de monarhii care suplinesc
surparea măreţiei prin absurdităţi şi
nebunie. Ar dori să-l răzbune pe Nero
în faţa posterităţii şi să pună în valoare
melancolia împăraţilor nebuni precum
şi stilul lor fără de care decadenţa ar
fi lipsită de frumuseţe. Încercând
în imaginaţia frustrată pulsiunile pe
care Tiberiu le lăsa să se manifeste
liber, Cioran îşi mărturiseşte afecţiunea
pentru acest împărat incapabil de
iubire căruia omul i se părea de
neînţeles. Înzestrat cu patima exilului,
suveranul avea nevoie să simtă el
însuşi şi să provoace altora frica pentru
a-şi da seama că e viu. Cât despre
Marc Aureliu, Cioran regretă că acesta
a fost un sceptic degradat sedus de
ispitele filosofiei stoice. Ca împărat
atotputernic, minat însă de singurătate
şi de sentimentul inutilităţii, el ar fi
putut fi un reprezentant major al
gândirii contradictorii mult preţuite
de eseistul totodată dezabuzat şi
vehement. În astfel de cazuri, scriitorul
se identifică, explicit sau implicit, cu
reprezentanţi ai Antichităţii. Uneori,
deşi nedeclarată făţiş, tendinţa de
asimilare pare incontestabilă. De
pildă, când vorbeşte despre Zenon,
fenician elenizat, şi Antistene, născut
din mamă tracă, Cioran apreciază că
în doctrina stoică şi în cea cinică există
un stil de gândire şi de viaţă ivit pe
alte orizonturi decât cele greceşti.
Metec şi el, eseistul conchide că tot
ce uimeşte şi distonează într-o civilizaţie
înaintată este produsul al imigranţilor
şi al marginalilor setoşi de strălucire.
Simţindu-se tovarăş cu scepticii Atenei
şi cu descreieraţii Romei, Cioran evocă
frecvent o perioadă crepusculară care
îl atrage în mod vădit, cea alexandrină.
Ca şi reprezentanţii lumii elenistice,
el ar vrea să combată ofilirea cuvintelor
cu un rafinament alert chiar cu riscul
de a sfârşi într-o oboseală în care
spiritul şi verbul se contopesc şi se
descompun. Departe de a privi
clasicitatea greco-romană ca pe un
univers definitiv pierdut, scriitorul
vede în ea o prefigurare a propriului
nostru destin menit degradării. Lumea
modernă nu are nimic în comun cu
antichitatea în plină strălucire, simetria
stabilindu-se doar între antichitatea
în declin şi decadenţa noastră.
Fără a nutri oroare ori teamă în
faţa apusului, Cioran are o profundă
afinitate cu romanii sfârşitului.
În chip oarecum similar, în Dumnezeu
s-a născut în exil Vintilă Horia îşi
transpune propria experienţă când
imaginează pribegia lui Ovidiu la
Tomis. Silit să trăiască departe de
ţară după al doilea război mondial,
autorul se simte aproape de poetul
proscris de către Augustus. Asimilarea
are loc pe fondul cunoaşterii intime
a operei ovidiene. Exilul personajului
închipuit de Vintilă Horia corespunde
imaginii configurate în versurile celui
în cauză. Pe de altă parte, romanul
înregistrează modificarea percepţiei
protagonistului asupra Tomisului. În
interpretarea prozatorului cu nostalgia
ţării natale, locul ostil al condamnării
lui Ovidiu se transformă în spaţiu
al revelaţiilor esenţiale. Ideea surghiunului
ca experienţă iniţiatică, idealizarea
lumii dacice şi descoperirea creştinismului
aparţin autorului modern, iar nu celui
antic. Cu toate acestea, romanul se
raportează în permanenţă la creaţia
poetului latin, iar elucidarea referinţelor
în cauză îngăduie trasarea profilului
scriitorului român.
Tot astfel, Octavian Paler se
identifică, într-o anume măsură,
cu protagoniştii legendelor şi ai istoriei
antice. În Mitologii subiective, el
propune o abordare personală a
miturilor eline, comentate prin prisma
sensibilităţii scriitorului modern.
Convins că trecutul are însemnătate
doar în măsura în care se răsfrânge
asupra noastră, autorul examinează
cu atenţie antichitatea pentru a înţelege
mai bine lumea contemporană. Paler
se poziţionează afectiv faţă de personajele
fabuloase declarându-şi simpatiile
şi antipatiile în funcţie de propriile
opţiuni morale. El îi preferă pe
eroii capabili de fermitate şi consecvenţă
şi îi respinge pe cei impulsivi şi
aventuroşi, în căutare de senzaţii
tari. Pentru eseist, miturile nu fac
doar obiectul unei preocupări intelectuale,
ci implică şi o opţiune existenţială.
Antichitatea şi mitologia devin zone
ale evadării din prezentul opresiv.
Gustul plonjării în trecut şi în fantezie
echivalează cu un refuz al realităţii,
iar retragerea în mitologie reprezintă
o formă de eschivare de la angajarea
în actualitate. Mereu fascinat de
vechea Eladă, Paler nu încearcă să
stabilească adevăruri general valabile,
ci numai propriul său adevăr.
S-ar zice că depărtarea temporală
şi spaţială faţă de antichitatea grecolatină
le îngăduie unora dintre scriitorii
români o apropiere fertilă de propriul
eu.