Sîntem, în ultimii ani, martorii unui fenomen destul de interesant: deşi au trecut cîţiva ani de la aşa-numita denominare a monedei naţionale, foarte mulţi români continuă să se refere la preţuri în vechea monedă, citind "1 milion" ceea ce apare scris pe bancnotă "100 de lei".

Denominarea, în urma căreia 10000 de lei au devenit 1 leu, s-a petrecut la 1 iulie 2005, iar bancnotele şi monedele noi şi vechi au circulat în paralel până la sfîrşitul anului 2006. În comunicarea curentă, cele două moduri de referire coexistă paşnic, creînd totuşi situaţii stranii. Vînzătorii de la magazine, în special, traduc automat noile preţuri în sistemul vechi - deşi ne-am aştepta ca tocmai ei să exprime poziţia oficială sau să grăbească sfîrşitul unei perioade de potenţiale confuzii. Un străin care înţelege puţin româna se poate mira de calculele româneşti: la plata cu o hîrtie de 100 se poate cere un rest de 500. Desigur, e vorba de plata a 100 RON (un milion de lei vechi), şi de restul de 50 (cinci sute de mii de lei vechi).

Fenomenul apare mai ales în oralitate, dar nu e rar ca presa să-l ilustreze, cel puţin în dialogurile personajelor sau ale martorilor: "au avut bilete de un milion cinci sute şi nu au văzut decât spatele scenei" (Gândul, 22.07.2006); "ŤIo abonamentul l-am plătit. Dai un milion cinci sute pe abonament şi tot nu poţi ajunge la lucru, că nu este drumť, povesteşte Ioan Oros" (Bihor on-line, 25.05.2008). Avînd în vedere că una dintre justificările schimbării a fost simplificarea ("nimeni nu pierde, nimeni nu cîştigă, totul se simplifică"), încăpăţînarea oamenilor în a folosi numerele mai lungi şi mai greoaie pare destul de ciudată. Poate primi, desigur, explicaţii bazate pe ipoteze psihologice: conservatorism (tendinţa de a respinge schimbările de denumiri curente), bogăţie iluzorie (plăcerea de a deţine milioane) etc. Cu siguranţă la situaţia prezentă a contribuit modul de introducere a schimbării: treptat şi mai ales cu păstrarea aspectului grafic al bancnotelor. Astfel, cel care priveşte o bancnotă cu un anume desen şi cu o anume culoare o asociază automat cu valoarea veche (1 milion), chiar dacă pe hîrtie e tipărită cifra 100. Tendinţa spre conservarea denumirilor în circulaţie e vizibilă şi în cazul numelor de străzi (fenomen uşor de urmărit la noi, pentru că numele se schimbă foarte des): fiecare generaţie continuă să numească străzile sau clădirile în maniera veche, chiar cînd denumirea oficială s-a schimbat: Strada Regală, Bulevardul Brătianu, Bulevardul Jianu - dar şi Casa Scînteii, în loc de Casa Presei Libere. Obişnuinţa se asociază uneori cu o decizie polemică (dezacord cu instanţa care a schimbat numele, cu actul însuşi al schimbării sau cu graba şi formalismul său).
Pe de altă parte, sînt şi motive pentru care ne-am fi aşteptat ca abandonarea calculelor în lei vechi să fie mai rapidă: în primul rînd, pentru că valorile precedente ale banilor nu erau stabile, bine aşezate, intrate în conştiinţa publicului printr-o lungă obişnuinţă. Dimpotrivă: erau rezultatul unei destul de rapide devalorizări, care produsese treptat scoaterea din uz a unor valori (banul, ca subdiviziune a leului, ba chiar leul, ca unitate) şi frecvenţa cifrelor mari. Oameni obişnuiţi ani în şir cu unităţi, zeci, sute şi mii, trecuseră treptat la manevrarea cotidiană a zeci de mii, sute de mii şi milioane. S-ar fi zis că e foarte uşor, în aceste condiţii, să renunţe la sistemul mai complicat în favoarea celui mai simplu. Numai că devalorizarea fusese treptată, continuă şi naturală, în vreme ce denominarea a introdus o ruptură şi un act de decizie exterioară. Pe de altă parte, am presupune că, raţional, ştiind că schimbarea are o direcţie obligatorie, oamenii vor adopta cît mai rapid sistemul nou, ca să evite confuziile. Tendinţele limbajului nu sînt însă decît în mică măsură efectul unor decizii raţionale şi practice.

Am scris altă dată (în România literară, nr. 13, 2005; nr. 26, 2006) despre oscilaţiile terminologice (leu nou, leu greu) şi despre tendinţa de a adapta morfologic abrevierea RON, în pluralul roni; acesta nu are totuşi un viitor prea sigur, pentru că serveşte doar la a distinge între valorile actuale şi echivalentul lor, în principiu scos din uz. În esenţă, şi problema conservării vechilor valori ale monedei mi se pare una de limbaj (de aceea o şi discut în această rubrică). În oralitate, tendinţa de abreviere a sintagmelor face ca formulele două sute de mii, cinzeci de mii etc. să devină spontan două sute, cinzeci etc. Un milion cinci sute este ceea ce echivalăm în cifre nu ca 1.000.500, ci ca 1.500.000. Sistemul abrevierilor orale era deja foarte răspîndit înainte de transformarea monetară: "Iau leafa şi încep: întreţinerea - un milion cinci sute, lumina - 500 şi tot aşa" (Adevărul, 18.06.2005). Cum schimbarea a tăiat patru zerouri, nu trei, au apărut dificultăţi nu numai de calcul, ci şi de denumire economicoasă. Astăzi, a spune "am nevoie de cinci sute" e perfect ambiguu, pentru că formula se poate referi la fel de bine la 500 RON sau la 500.000 de lei vechi. Dezambiguizarea se produce sau indicînd moneda, sau recurgînd la sumele vechi, care, prin mărimea lor, nu sînt ambigue: "Am nevoie de 500 de mii" nu riscă, în mod normal, să fie interpretat ca o cerere de 5.000.000.000 (în lei vechi). Se ştie că în comunicare funcţionează deopotrivă nevoia de economie şi cea de dezambiguizare. Calculul în vechea monedă mi se pare aşadar mai ales un mijloc simplu, conversaţional, de dezambiguizare.