Siesta: ce cuvînt arhaic! Somnul de amiază, după un prînz copios care îti moaie fiecare fibră a corpului, toropindu-te pînă ce abia mai ai răgazul, cu ochii pe jumătate închisi, să găsesti un locsor moale pe care să te prăbusesti adînc, dormind dulce-oblomovian fiecare secundă din ceasurile asa-zis moarte ale zilei, între 2 si 3 după masa. În anumite orase ale Orientului, se pare, si astăzi institutiile, bănci, magazine, scoli, se închid între aceste ore, totul atipeste, orice suflare devine simplu sforăit, ritmic si voluptuos. Totusi, cît de neverosimilă si strict literară este o asemenea imagine! Ce lux inaccesibil pare, ce păcat de moarte, într-o lume grăbită, nervoasă, insomniacă, alertă pînă la ultima vlagă de dinaintea finalei epuizări, să dormi în plină zi! Pe de altă parte, stim prea bine că Oblomov e un nefericit, că somnul îl duce departe, spre lumea copilăriei, spre fantasmele nostalgiei sale, că doarme, asadar, ca să fugă de prezent, de realitate. Dincolo de mecanismele somatice ale somnolentei, în trîndăvie, Oblomovii din toate vremurile, se ascund si îsi veghează, de fapt, lucid si atent, propria disperare si neputintă. Un evazionism banal, cotidian, dar nu mai putin tragic. Tînjind după somnul de după-masă, nu rîvnim, măcar într-o anumită măsură, la un spatiu secret si un răstimp în care să ne ferecăm în noi însine, nu pentru a ne bucura de ceva, nu pentru a savura ceva, cum s-ar crede după nepăsătorul fluierat al adormitului si aparent înseninatul său chip, ci mai curînd, dimpotrivă, pentru a ne cufunda în întristare, pentru a ne linge rănile?
Întrebarea e partial retorică, în ce mă priveste. Este una importantă, însă, pentru că stă la temelia unor filozofii sofisticate ale melancoliei, concepute în timp de gînditori precum Robert Burton, Kierkegaard, ori Proust, ca să pomenesc doar două-trei nume. Între "demonul de amiază", cum îl numeste avva Evagrie Ponticul, cel al plictiselii si trîndăviei, melancolie si deprimare, în termenii unui vocabular stiintific contemporan, există o strînsă legătură. Melancolia si plictiseala sînt gemene, chiar si etimologic vorbind. Nu e cazul să intru în detalii, tema este într-atît de pasionantă încît i s-au dedicat multe studii, fără îndoială unele dintre ele remarcabile si notorii. Două cărti recent publicate, care provin din universuri spirituale foarte diferite, au sansa de a redestepta interesul pentru chestiune, si, eventual, de a deschide chiar o nouă perspectivă. Una care ar fi necesară, pentru că dacă despre secolul al XVII-lea s-a spus că a fost veacul melancoliei aristocratice, asa cum al XIX-lea a fost cel al plictiselii (Ludwig Marcuse), vremea noastră este, probabil, cea a deprimării si a angoasei. Care, la rîndul lor, presupun o revalorificare si o nuantare a melancoliei si plictiselii.
Cărtile în cauză sînt cea a Ieromonahului Gabriel Bunge, Akedia. Plictiseala si terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, sub îngrijirea si traducerea competente ca întotdeauna ale diaconului Ioan I. Ică jr. si un ciudat volum, la limita (precară) dintre flecăreală ieftină si speculatie ingenioasă, semnat de doi autori francezi, Jacques Cain si Brigitte Anselme, Ieri dimineată luna a dispărut. Scurt tratat de dezvrăjire, tradus (prost, as spune, dar fără posibilitatea de a avea certitudinea că nu mă însel, neavînd la dispozitie originalul) de Elisabeta Niculescu la Editura Trei. Cu un vocabular diferit si pornind de la premise conceptuale atît de diferite, cele două volume abordează, de fapt, aceeasi problemă: cea a sentimentului de dezolare, a acelei stări de vid interior si neputintă exasperantă care ne cuprinde uneori, îndemnînd pe unii să fugă fără a sti unde vor să ajungă, pe altii să îsi pună capăt zilelor, sau dimpotrivă, să si le ducă mai departe, dar cu acel aer ostenit si blazat zugrăvit pentru totdeauna pe chip. Călugării o numesc akedia, psihanalistii îi spun dezvrăjire. În esentă, această stare presupune, dacă înteleg bine atît limbajul religios, cît si pe cel psihanalitic, următorul lucru: constientizarea faptului că ne aflăm într-o lume, într-un loc, care sînt profund si insuportabil altfel decît le-am dori, si, mai grav, decît ne-am închipuit că ar putea fi ele. Deziluzie, sau rătăcire din ordinea stabilită de Dumnezeu, în orice caz ceva ce face totul în jur searbăd. Pe călugăr, akedia îl cuprinde, după avva Evagrie, pe la ceasul al patrulea al amiezii, cînd timpul începe să se dilate ametitor, amenintînd să nu se mai sfîrsească vreodată (e foarte sugestiv cuvîntul german pentru plictiseală, Langeweile, timp îndelungat,prea îndelungat). Ziua pare a avea cincizeci de ore, soarele pare că abia se mai miscă, sau chiar că s-a oprit cu totul, refuzînd să apună, clipa devine un ocean care îl înghite pe călugăr cu totul. Iar în vreme ce zadarnic se împotriveste, acesta e cuprins de disperare, neagră melancolie, ură fată de aproape, nostalgie după cele lumesti, după copilărie si casa părintilor, si mai ales de un dor nespus de ducă. Chilia în care îsi duce zilele devine insuportabilă, apăsătoare temnită, instrumentul însusi al plictiselii si întristării. Monahul e ispitit să fugă, să îsi găsească alt sălas, să vagabondeze trupeste, ca să folosesc expresia Ieromonahului Gabriel Bunge, ars pe dinăuntru de un demon al schimbării si nestatorniciei.
Pentru avva Evagrie Ponticul, akedia este unul dintre cele opt gînduri păcătoase, alături de desfrînare, mînie, lăcomie, întristare, slava desartă, mîndrie si pofta pîntecului. Mai tîrziu avea să dispară de pe listă, cum aflăm din comentariul lui Cristian Bădilită la Tratatul practic al lui Evagrie Ponticul, apărut la Editura Polirom în 1997. Pornind de la comentariile lui Origen asupra akediei, Cristian Bădilită o defineste drept "amestec de somnolentă, silă, deznădejde si trîndăvie, care-l face pe călugăr să abandoneze lupta împotriva demonilor si să se lase în mîna purei si arbitrarei întîmplări (53). Nu mult diferit explică psihanaliza dezvrăjirea, ca o stare psihopatologică particulară, caracterizată prin deziluzia individului în fata unei lumi percepute ca fiind lipsită de farmec, de splendoare, de magie. Dezvrăjitul si-a pierdut capacitatea de a se mai mira, el nu mai are idealuri, căci orice dorintă îi apare de la bun început drept imposibil de realizat. Mai presus de orice, însă, lumea în care s-a trezit brusc, melancolic si blazat, nu reprezintă pentru el singura, inevitabila Realitate, ci un fel de tară a exilului, un surghiun din care nu există întoarcere. Dezvrăjirea presupune vraja, dar o vrajă definitiv absentă, irecuperabilă, ferecată într-un trecut inaccesibil, sau himeric aruncată într-un viitor ce nu va veni niciodată. Ca si pentru anahoretii căzuti pradă demonului akediei, dezvrăjitii despre care scriu Cain si Anselme trăiesc într-un timp dilatat enorm, în abisul căruia îsi văd simultan disperarea momentană si decrepitudinea finală. Dezvrăjitul se priveste în oglindă ca un Narcis îmbătrînit, sau ca un Dorian Gray cuprins de groază în fata portretului său: vede urîtul, decăderea, dezastrul, ravagiile unui timp despotic. Adică mai multă si mai grea dezvrăjire.
Si akedia si dezvrăjirea se manifestă ca întristare si plictiseală, dar ceea ce scoate la iveală alăturarea lor, după părerea mea, nu ne spun, explicit, nici tratatele despre melancolie, nici cele despre ennui. Dacă ar fi privim akedia cu ochi lumesti, laici, poate chiar de psihanalist amator, am putea spune că ea e provocată de singurătate, de urît. Singur în chilia sa, departe de toti, de zarva familiară de afară, călugărul se pierde, cel putin o vreme, de sine însusi. Disperata sa dorintă de a fugi, de a-si căuta alt sălas, e atît de firească, la urma urmelor. E dorinta, sau ispita, întoarcerii la sine, la acel sine pe care l-a abandonat în lume, înainte de a o părăsi pentru Dumnezeu. Asta si face akedia greu păcat: în esentă, ea echivalează cu iubirea de sine, cu nostalgia de sine. Dezvrăjitul, la rîndul său, nu regretă o lume magică, fiindcă ea nu există. Nu e un ins alungat din grădina raiului, ci prăbusit din paradisul propriei sale fiinte. Îndrăgostit de sine, el nu se mai recunoaste si nu se mai găseste, deci iubirea lui nu se mai poate manifesta.
Oarecum surprinzătoare, sau cel putin demnă de a ne pune pe gînduri, este constatarea de la care pornesc cei doi psihanalisti, si pe care la rîndul meu am pomenit-o foarte în treacăt, drept ceva de la sine înteles: că acea senzatie că lumea si-a pierdut farmecul, că nimic din ceea ce pînă mai ieri părea minunat nu mai există, o încercăm cu totii, chiar dacă în cazurile cele mai fericite ea e trecătoare. Dacă rationamentul de mai sus e valabil, asta înseamnă că toti sîntem, păstrînd evident proportiile, pe undeva atît îndrăgostiti de noi însine, cît si condamnati la o iubire deziluzionată, ca rezultat al singurătătii fiecăruia dintre noi. Într-o scriere de tinerete, Kierkegaard descrie asa-numitele hoinăreli de fotoliu. Personajului său, un oarecare Johannes Climacus, nu i se permite niciodată să-si părăsească încăperea, asa cum călugărul nu îsi poate lăsa chilia. Ori de cîte ori Climacus vrea să iasă în lume, tatăl său îl ia de mînă si îi propune o plimbare în jurul camerei. Împreună, cei doi decid "unde" vor să meargă: pe o plajă, la un somptuos castel, ori pur si simplu pe străzi, fireste toate fiind destinatii imaginare. În timp ce străbat în lung si-n lat podeaua camerei, tatăl îi "arată" fiului un tramvai închipuit, un vînzător de înghetată, salută trecători. Acest episod din Kierkegaard e comentat pe larg de Adorno, care vede în el simbolul plictiselii melancolice, capabilă să perceapă doar o realitate inventată prin pură introspectie. Toposul acestei plictiseli este prin excelentă interiorul. E drept că Oblomovii de astăzi nu-si mai dorm melancolicul somn de amiază în moliciunea unei sofale, ci mai degrabă într-un colt de stradă sau în parcuri, în vreme ce toti ceilalti, neoblomovienii insomniaci, bîntuie isteric bulevardele, claxonînd în intersectii sau înghesuindu-se în multime. Interiorul pare să fi dispărut, absorbit de străzi gălăgioase si aglomerate, pentru care nu mai există nici un ceas mort. Să fi dispărut si plictiseala, si melancolia? Sau să se fi adîncit, într-atît încît toate chiliile au rămas goale?
Ieromonah Gabriel Bunge, Akedia. Plictiseala si terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, prezentare si traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1999, pret nementionat.
Jacques Cain, Brigitte Anselme, Ieri dimineată luna a dispărut. Scurt tratat de dezvrăjire, traducere de Elisabeta Niculescu, Editura Trei, Bucuresti 1998, pret nementionat.
