Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Demonii (II) de Mircea Mihăieş


Cartea lui Vladimir Tismăneanu este divizată în şapte capitole, premerse de-o introducere şi urmate de-un epilog. Structura „romanescă” este astfel evidenţiată de la bun început. Explicativă şi, atât cât o îngăduie un tratat ştiinţific, personalizată, Introducerea, purtând titlul Why a History of Romanian Communism — „De ce o istorie a comunismului românesc?” — oferă motivaţia scrierii, pentru publicul occidental, a unei istorii plină de „zgomotul şi furia” unor personaje a căror energie satanică a modificat destinul unei ţări: „Am scris la această carte mai bine de-un sfert de veac — cu alte cuvinte, jumătate din viaţa mea. Pe când eram încă în România, am fost mai întâi obsedat, în anii ’70, de episoadele misterioase ale istoriei comuniste şi fascinat de neştiutele, întunecatele rivalităţi din sânul elitei comuniste româneşti, intenţionat ascunse şi distorsionate în auto-flatanta, veşnic schimbătoarea şi imprevizibila linie a partidului. Am avut nenumărate şi lungi convorbiri cu rude ale mele (multe dintre ele supravieţuitoare ale perioadei de clandestinitate a partidului) şi cu prietenii lor despre istoria comunismului intern şi internaţional.

Am crescut într-o familie pentru care Războiul Civil Spaniol, saga lumii comuniste, ascensiunea nazismului, procesele-mascaradă şi epurările de la Moscova, pactul Molotov-Ribbentrop, Cominternul, Cominformul, excomunicarea lui Tito, liderul Partidului Comunist Iugoslav, moartea lui Stalin, în martie 1953, denunţarea de către Hrusciov, în 1956, a «cultului personalităţii», revoluţia maghiară şi multe alte capitole din istoria secolului al douăzecilea şi a leninismului internaţionalist constituiau amintiri personale. Mi-am demarat cercetările fără să-mi dau seama de acest lucru şi mi-am adunat informaţiile mai degrabă ca pe un hobby naiv, decât ca pe-un proiect serios şi, în condiţiile date, cu accente de răzvrătire. Mai târziu, după ce m-am stabilit în Occident, am ajuns la concluzia că scrierea unei istorii politice a comunismului românesc era atât o nevoie ce ţinea de preocupările mele ştiinţifice, cât şi una personală: s-a întâmplat să fiu unul dintre puţinii care auziseră mărturisirile veterenilor vechii gărzi a Partidului Comunist Român, concentrându-mi multă vreme interesul intelectual asupra aventurii politice descrise de Arthur Koestler în sintagma „«Zeul care a dat greş».”

E limpede, aşadar, că Vladimir Tismăneanu îşi concepe demersul pe un dublu palier: o arheologie fundamentată ştiinţific a unor informaţii iniţiale ce aveau un caracter personal (într-un alt loc, o numea „arheologia terorii”), şi o interpretare cât se poate de obiectivă a sensurilor politice născute de acele evenimente. Structura cronologică a expunerii nu trebuie să inducă în eroare: autorul nu-şi propune o istorie factologică a comunismului românesc (deşi, pe de altă parte, Stalinism for All Seasons este cea mai complexă şi sistematică expunere atât a dedesubturilor, cât şi a contextului internaţional ce-a creat şi apoi a favorizat răspândirea molimei). Intenţiile sale sunt cât se poate de limpede prezentate: cartea „oferă o interpretare politică a principalelor curente, căi, strategii şi tactici care au oferit comunismului românesc trăsăturile distinctive şi subliniază interacţiunea dintre comuniştii români şi semenii lor din «lagărul socialist» şi din lumea comunistă ca un întreg.”

Astfel de precizări metodologice sunt binevenite, pentru că ele explică de ce Vladimir Tismăneanu abandonează frecvent firul narativ al poveştii sale cu demoni „dâmboviţeni”, pentru a face incursiuni în istoria comunismului sovietic, sursa şi punctul de referinţă, din prima până în ultima clipă, a bolşevismului românesc. Analizele istorice comparative sunt punctul forte al autorului, un extraordinar cunoscător al metamorfozelor istorice şi politice ale Europei de Răsărit şi Centrale. Biografiile politice şi culturale ale protagoniştilor alcătuiesc celălalt pilon nu doar de susţinere, ci şi de fascinaţie, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu.

Stalinism for All Seasons nu e „o carte despre leninism văzut ca o tehnică politică de modernizare, ci, dimpotrivă, un studiu al funcţionării culturii politice bazate pe frică, suspiciune, legitimitate îndoielnică, internaţionalism dubios, manipularea populistă a simbolurilor naţionale, personalizare arogantă a puterii şi mania persecuţiei. Spun povestea unui grup de oameni care au ajuns la putere în primul rând ca agenţi ai unei puteri străine, reuşind să se prezinte în apărători ai autonomiei faţă de centrul imperial.” Premise, aşadar, cât se poate de limpezi. La o privire de sus, tragedia politică şi socială trăită de ţările aflate sub dominaţie sovietică nu e decât o variantă a revărsărilor de cruzime şi dejecţie morală descrise de Dostoievski în marele său roman Demonii.

Comunismul românesc, în varianta lui Vladimir Tismăneanu, este mai ales o poveste cu şi despre oameni. Despre un anumit tip de oameni. Nu e o exagerare să vedem în multe din aceste figuri — ca şi în semenii lor din comunismul internaţional — variante aduse la zi ale lui Stavroghin, cel care aderase la o „societate secretă de indivizi cu înclinaţii de bestialitate” („senzuală”, în cazul eroului dostoievskian, a „puterii”, la corifeii bolşevismului.) Paralela nu se opreşte aici. Comunismul a avut un prestigiu straniu, o capacitate de seducţie ce transcende obişnuitul. Fascinaţia de tip romantic şi mortuar, iraţionalismul aderării la o sectă, de sinucigaşi şi ucigaşi în acelaşi timp, explică vitalitatea acestei doctrine care continuă să tulbure minţile multor indivizi chiar şi în ziua de azi.

„Natura conspiraţională” şi „revoluţionarismul militant” al comuniştilor din România nu sunt, însă, tocmai elemente de recuzită romantică. Dincolo de ideile profesate, comunismul a fost o luptă bestială pentru putere, şi nimic mai mult. Nu generozitate şi avânt spiritual umanist găsim la protagoniştii experimentului comunist, ci lăcomie, ură, fanatism, schizofrenie şi-o imensă rapacitate. Aceste caracteristici s-au manifestat pretutindeni, dar în România ele au depăşit cotele maladivului. Inexistenţa unei veritabile contraponderi liberale face din ele o mişcare compactă, liniară, incapabilă de reformă, plasată, de la început până la sfârşit, sub semnul stalinismului impenitent.

Condiţiile specifice ale dezvoltării comunismului românesc (o activitate de subterană, la începuturi, aservită până în cele mai mici detalii politicii expansioniste sovietice, luptele fratricide şi facţioniste, apoi, urmate de o restalinizare puternică, sub Dej şi Ceauşescu) explică, până la un punct, misterul supravieţuirii radicalismului represiv ce-a marcat activitatea Partidului Comunist Român de la crearea sa, în 1921, până la prăbuşirea din 1989. Dar misterul, în întregimea sa, persistă. Cum a fost posibil ca „o sectă leninistă marginală, alcătuită din vreo mie de oameni” să devină, aproape peste noapte, un partid de mase care s-a menţinut la putere uzând de aceleaşi şi aceleaşi lozinci ale unui marxism-leninism contondent, combinate când cu un internaţionalism găunos, când cu naţionalism deşănţat? Simpla invocare a ocupaţiei sovietice nu motivează demenţa la care se ajunsese în anii ’80, adică mult după retragerea tancurilor lui Hruşciov din România. Dictaturile lui Dej şi Ceauşescu au fost, fără îndoială, nemiloase, dar ele n-ar fi fost posibile fără pactizarea năvalnică a unei mari părţi a populaţiei. Or, când demonizarea se produce cu acordul victimelor, e limpede că bolşevismul românesc nu putea sfârşi decât aşa cum a sfârşit Stavroghin: sinucigându-se.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara