Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Demonii (I) de Mircea Mihăieş


Dezordinea culturală din România, întreţinută, în devălmăşie, de distribuitori, librari, editori, autori, presă culturală şi televiziune e, din când în când, anulată de câte-o prestaţie fulminantă. Ca prin miracol, informa pilitură de fier se ordonează în jurul unui magnet invizibil, polarizând atenţia trecătorului grăbit. Aşa s-a întâmplat, în ultimii ani, cu tratatul de „political incorrectness”, Omul recent, al lui H.-R. Patapievici, cu Uşa interzisă, jurnalul lui Gabriel Liiceanu, şi cu Despre îngeri, eseul de angelologie al lui Andrei Pleşu. Sunt cărţi-surpriză, care sfidează aşteptările criticii şi răstoarnă calculele specialiştilor în marketing. Treizeci de mii de exemplare din „poveştile cu îngeri” ale lui Pleşu?! E posibil aşa ceva, într-o ţară în care ideea de best-seller rătăceşte în jurul cifrei trei mii? Iată că e posibil!

Există o altă categorie de cărţi, încă şi mai neplauzibile: cărţile aşteptate. În clipa de faţă, cred că sunt trei titluri pe care mulţi cititori din România ar dori să le aibă în bibliotecă: ultima parte a Orbitor-ului cărtărescian, Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, şi istoria comunismului românesc, de Vladimir Tismăneanu. Nu se ştie cum, în jurul lor s-a creat o aură mitologică: deşi încă nescrise sau doar parţial redactate, despre ele se vorbeşte intens, se fac speculaţii, se lansează zvonuri, se pun pariuri, se dă cu presupusul, se bârfeşte.

Una dintre ele a ajuns, între timp, în rafturile bibliotecilor. Deocamdată e accesibilă doar cititorilor de limbă engleză. Editura Polirom, deţinătoarea drepturilor de traducere, va lansa foarte curând şi ediţia românească. E vorba de Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism (”Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”), publicată de Vladimir Tismăneanu la prestigioasa University of California Press. Când, la începutul lui decembrie 2003, mi-a sosit prin poştă, am avut o involuntară strângere de inimă: oare e chiar cartea la care Vladimir lucrează de un sfert de veac? O fi reuşit, în doar patru sute de pagini, să spună tot ce ştie despre comunismul românesc? O fi acoperit întregul peisaj, atât de accidentat, al istoriei satanice care-a brăzdat societatea românească aproape întregul secol al douăzecilea? Cum îmi vor părea capitolele cărţii, acum, după ce Vladimir a dezvăluit, în sute de articole şi-n câteva cărţi publicate anterior, atâtea întâmplări spectaculoase din doar de el ştiuta istorie a comunismului românesc?

Lista de întrebări e mai lungă: în ce măsură îşi vor păstra originalitatea ipotezele sale, după ce le-am văzut circulând prin cărţile atâtora dintre politologii iviţi în România după 1990? Nu va părea el, astăzi, epigonul propriilor săi epigoni? Risipitor cu sine şi de-o incredibilă generozitate, Vladimir Tismăneanu n-a ezitat să-şi împărtăşeacă imensa experienţă, fie că respectivii o meritau, fie că nu. Au existat experimente reuşite (Stelian Tănase ori Dan Pavel), dar şi pseudo-reputaţii clădite pe copierea febrilă a propoziţiilor maestrului şi livrarea lor grăbită la tipografie (nu dau nume, pentru că le-aş face o reclamă nemeritată!)

Marea lovitură reprezentată de această carte (Robert C. Tucker vede în ea „lucrarea definitivă asupra comunismului românesc”) provine din perspectiva abordării. Pe cât de simplu, pe atât de spectaculos, punctul de vedere al autorului are ceva din tehnica unui autor de romane-fluviu: el ştie să aleagă din informaţia aluvionară elementul revelator, acordând fiecărui personaj şansa de-a fi, simultan, solist şi acompaniator. Din acest punct de vedere, Stalinism for All Seasons e un desăvârşit roman politic şi un discurs psihologic asupra naşterii şi pervertirii unui mit.

Spre deosebire de majoritatea copleşitoare a celor ce-au studiat comunismul din România, Vladimir Tismăneanu adoptă deliberat, ba chiar apăsat, partitura obiectivităţii. El nu e nici vindicativ, nici apologetic, nici patetic, nici melancolic. Andrei Codrescu descifra în scrisul său metodologia unui „thriller”. La fel de precis ar fi să identificăm o poveste cu demoni. O poveste cu un deznodământ cunoscut, dar cu multe, multe enigme rămase în penumbră. Pe tonul perfect detaşat al şcolii realiste anglo-saxone, Vladimir Tismăneanu edifică o implacabilă anatomie şi fiziologie a creaturii monstruoase care a dominat o bună parte din lume vreme de trei sferturi de veac.

Aş sublinia de la început calitatea înalt literară a textului. Cartea se citeşte, într-adevăr, cu sufletul la gură, pentru că deşi cunoşti povestea, deşi personajele îţi sunt familiare, există un nu-ştiu-ce al stilului de abordare ce creează tensiune şi te îmbie să aştepţi noile dezvăluiri privind o istorie ce pare de-o mare simplitate, dar care, pe măsură ce-o parcurgi, îşi dezvăluie nebănuite zone de întuneric. Imbatabil în desluşirea complicatelor iţe care leagă personaje, evenimente, interese, frustrări şi resentimente, Vladimir Tismăneanu este un veritabil maestru al suspense-ului bazat pe amestecul de ficţiune şi realitate — ambele avându-şi originea în documente. Strategia romanescă e vizibilă şi în formula de expunere a subiectului: „istoria” propriu-zisă e o poveste narată progresiv, dar, în contrapondere, există un fabulos joc al notelor bibliografice şi al comentariilor parantetice. Această dialectică a „nocturnuluiu” şi a „diurnului”, a vizibilului şi a invizibilului induce la lectură o tensiune suplimentară.

Fără a reabilita neapărat — aşa cum se întâmplă adeseori în istoria culturală sau în istoria pur şi simplu — virtuţile imaginarului în studiul unei perioade turbulente, Vladimir Tismăneanu nu refuză speculaţiile de natură contra-factuală: ce-ar fi fost dacă e una din întrebările subtextuale ce apare de câteva ori în demersul său altminteri de-o impecabilă tăietură semantică şi logică. Având, însă, la dispoziţie, un imens material documentar, autorul putea să abandoneze nişte piste extrem de fertile, care demonstrează cât de imprevizibile sunt, de fapt, deciziile istorice şi cât de importante rămân, chiar în sfera abstracţiunilor, relaţiile umane.

Perspectiva cvasi-romanescă asupra comunismului provine, aşadar, din împingerea în prim-plan a personajelor, din studiul unei suite de comportamente patologice care au dominat, de la un capăt la altul, comunismul românesc. Dacă într-o primă fază putem vorbi de acţiunea iresponsabilă, provocatoare şi, finalmente, sinucigaşă a unor lunateci, a unor eroi ieşiţi din subterana dostoievskiană, pe măsură ce evenimentele istorice au favorizat direcţia comunistă, „somnambulismul” s-a transformat într-o formă de rapacitate politică. Bolşevicii români de primă oră nu sperau nici în vis că vor ajunge vreodată să exercite puterea. Ei erau (iar demonstraţia lui Vladimir Tismăneanu e implacabilă) nişte dezaxaţi aşezaţi de-a curmezişul istoriei, nişte „îndrăciţi” care vedeau în Moscova leagănul mitologic ce le putea rezolva aspiraţiile bolnave. A glosa prea mult pe ideea de „romantism”, de „idealism”, de „curăţenie morală şi spirituală” e o pierdere de vreme. E vorba de-o sectă descreierată, născută din anarhismul belicos care deja făcuse un număr enorm de victime şi se pregătea să facă alte milioane.

Oarecum — dar nu radical — diferită a fost situaţia generaţiei a doua, generaţia anilor treizeci şi a războiului. Ascensiunea şi, apoi, dominaţia fascismului într-o covârşitoare parte a Europei a constituit un prilej neaşteptat de valorizare a modelului comunist. Partea ciudată este că nici în noile condiţii comuniştii n-au înţeles nimic din mersul istoriei. La fel de intoleranţi, fanatici şi orbi, ei urmăreau să-şi pună în aplicare planurile distructive, chiar dacă preţul pe care l-au avut de plătit a fost, în cele mai multe cazuri, propria viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara