Eugen Uricaru,
Permafrost, Iaşi,
Editura Polirom,
2018, 304 pag.
câteva reflecţii,
în rubrica din
acest număr,
despre Permafrost de Eugen
Uricaru, această „a cincea şi
ultima carte a ciclului epic
început cu Supunerea”, astfel
cum romancierul ne pune în
temă printr-un înscris de pe
ultima copertă. Ar fi de văzut,
în toate aceste scrieri ale sale,
ne mai spune, „o Românie
care înaintează greoi, înfăşurată
într-o mantie a suferin-
ţei, prin deşertul unei istorii
potrivnice“.
Firesc este să pornim
comentariul nostru de la bizarul titlu al cărţii
lui Eugen Uricaru, titlu şi bizar şi greu pronunţabil:
Permafrost. Ce poate să însemne?
Vom afla îndată din ceea
ce ni se spune, sub forma
unei inscripţii, înainte ca
acţiunea romanului să fie
pornită : „Permafrost este
pământul veşnic îngheţat
care permite ridicarea
unei civilizaţii rudimentare
în acele părţi ale lumii
unde altfel nu s-ar putea
construi nimic”. Nu despre
îngheţul climateric este
vorba, cum sunt sigur că
s-a înţeles. Referirile privesc
civilizaţia noastră
rudimentară, ajunsă astfel prin ceea ce i s-a impus
în circumstanţe mereu nefaste, expusă mai tot
timpul îngheţului anulator.
Lucrurile ar sta astfel în istoria mare şi tot
la fel în mica istorie, în existenţa de toate zilele
a locatarilor din blocuri, din Capitală sau din
micile aşezări urbane, cum este aceea învecinată
cu mina din Suruleşti. Iar mina este prin ea însăşi
o sursă de îngheţ: „Asta e mină de piatră, rece,
atât de rece încât te trage în jos, în hrubă, orice
corp îngheţat e mai greu decât el când e viu. Ea
ne pune în pământ încet, dar sigur. În mina
asta totul e îngheţat. E un îngheţ permanent,
permafrost se cheamă, aşa îi spun geologii, doctorii
ăştia”.
La mina aceasta din Suruleşti este detaşat
fără voie, „inexplicabil şi pe neaşteptate”, Valer
Negrea-Negrescu, inginerul constructor, eroul
romanului. Întâmplarea se petrece la sfârşitul lui
decembrie 1989, ceea ce-l aduce şi pe el în ambianţa
unor evenimente care, la fel ca peste tot în ţară,
adunau oamenii în faţa televizoarelor, unele
postate în cârciumi: „Lumea stătea grămadă în
sala restaurantului şi bea bere direct din sticlă,
unii susţineau că e mai igienic, alţii nici nu
ştiau ce-i aia, beau din sticlă pentru că aşa au băut
de când se ştiau. Se uitau cu sufletul la gură la
ce se întâmpla la Bucureşti ori în altă parte; la
Suruleşti, în afară de plimbarea cu steaguri şi
ocuparea Administraţiei şi a cârciumii, nu se mai
putea întâmpla ceva de luat în seamă”. Aceasta
este cam peste tot tonalitatea romanului, şi ironică
şi binevoitoare, iar personajele, cele mai multe,
se impun cititorului prin fireasca, naturala integrare
în mediile modeste pe care le populează, fie că
le domină, fie că sunt dominate
de acestea. Valer Negrea-
Negrescu, inginerul de
care am amintit, casieriţa
Nora, femeia tânără şi
atrăgătoare, cu „stolul de
pistrui pe obraz”, Bibi
Ianculescu, „ideolog şi
om de bază al tovarăş
ului”, apoi grupul
de la „Acvariu”, „un
restaurant cu geamurivitrină,
parcă anume
făcut să vezi cine cu
cine stă la masă”, acestea
şi altele sunt prezenţe şi
ipostaze umane care conferă naraţiunii lui Eugen
Uricaru pregnanţă şi multă culoare.
Ar fi încă mai mult de vorbit despre realismul
inflexibil, nemilos aş spune, al acestui roman
atunci când este să ne raportăm la imaginea pe
care o aduce despre evenimentele din iarna lui
1989. Acestea şi tot ce a urmat sunt desfăşurări
pe care romancierul altfel nu le poate vedea decât
asediate de frigul cotropitor. „Într-adevăr, se
făcuse frig dintr-o dată în toată ţara, nu mai era
de mers în cămaşă ori în haină. Apa a început
să îngheţe, pojghiţa crăpând sub tălpile rarilor
trecători. În curând totul va înţepeni în frig”.
Avem, în cartea aceasta a lui Eugen Uricaru,
expresia unei tulburătoare viziuni amare privitoare
la prezent şi la viitor.
