Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Decor Final de Ioana Pârvulescu


În afară de faptul că făcuse pipi în pantaloni, ceea ce nu putea să-ţi scape cînd o luai în braţe, fetiţa semăna perfect cu îngerul convenţional, de carte poştală : bucle blonde, ochi albaştri, zîmbet dulce. Zburătăcea de colo-colo prin curtea bisericii cu cimitir, la fel de uşor ca orice înaripată, fie ea înger, demon sau muscă. Era desculţă. M-am îndreptat spre ghişeul unde se vînd lumînări. A apărut imediat îndărătul lui şi m-a întrebat ce doresc. Apoi mi-a numărat una, două, trei, patru, cinci lumînări mici şi una, două lumînări mari. Spre mirarea mea, n-a greşit, deşi, fără îndoială, mai avea cîţiva ani pînă să meargă la şcoală. O voce groasă de lîngă ea a spus un preţ. Am întins banii şi mica vînzătoare a ţinut neapărat să-mi dea "recitul". A luat o monedă - pe cea mai mare - şi mi-a întins-o. Nu e nici un rest, am spus, ţi-am dat exact cît trebuie. "Fişc ?" Fix! Cum te cheamă ? m-am simţit datoare s-o întreb. Ruxandra-Ioana - şi, ciudat, de data asta l-a spus bine pe x. Unde pleci? s-a interesat vesel. I-am spus că mă duc într-o vizită. Aveam flori în mînă, aşa că se potrivea. N-am crezut de cuviinţă să-i dau detalii. Cu asta ne-am despărţit, fără multă vorbă. Am vizitat două morminte, apoi am intrat în mica biserică din oraşul meu natal. Nu era nimeni înăuntru, dacă nu-i luam în seamă "sfinţii zugrăviţi în tindă / cu acuarelă suferindă". Covoare moi, proaspăt spălate, linişte, umbră sfîşiată de raze. A apărut şi Ruxandra-Ioana lipăind cu picioarele ei desculţe şi mici pe covor. Avea unghiile date cu ojă roz şi mare chef de vorbă. Cum nu deranjam pe nimeni, conversaţia s-a legat, cu acea uşurinţă cu care se leagă întotdeauna în zona femininului. Un laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Jose Saramago, a scris că pălăvrăgeala femeilor este cea care ţine lumea pe orbita ei. Iar diferenţa de vîrstă nu împiedică niciodată două persoane feminine să discute de pe poziţii de egalitate.

- Cîţi ani ai? m-a întrebat Ruxandra-Ioana.

- O, mulţi, i-am răspuns, o grămadă!

- Cîţi? nu s-a lăsat ea amăgită.

Am desenat cu amîndouă mîinile conturul grămezii care trecea cu mult de capul ei.

- Cîţi?

- Treizeci şi trei, am zis eu la întîmplare, considerînd că pentru ea orice depăşeşte zece trebuie să sune la fel. La urma urmei la vîndutul lumînărilor n-avea nevoie de cifre mari. A fost mulţumită şi s-a uitat la mine plină de aşteptare. Am înţeles de ce.

- Tu cîţi ani ai? am zis, încercînd să identific, pieziş, un sfînt de pe perete.

- Nouă! mi-a trîntit fără să clipească. Strălucea de încîntare că şi-a putut acorda această cifră frumoasă, aleasă cu grijă, în care vîrsta ei reală intra de vreo trei ori. O purta ca pe o coroniţă. între timp, pe covorul moale, se apropiase de noi neauzit un bărbat, care ne privea şi asculta zîmbind. Perturbasem orice rugăciune. Am ştiut deci că putem continua, am coborît vocea şi m-am minunat cum se cuvine de cît de mare era Ruxandra-Ioana. Ea s-a bucurat fără cuvinte, agăţîndu-se de mine ca o iederă. Am avut timp să observ că minţisem amîndouă cînd am răspuns la întrebarea "cîţi ani ai", fenomen atît de tipic feminin la orice vîrstă şi că, mă rog, minţisem fără ruşine chiar în biserică. Desigur, din motive opuse. M-a întrebat cum mă cheamă şi răspunsul a derutat-o, căci avea probabil, ca orice copil, un spirit al posesiunii foarte dezvoltat, iar faptul că împărţea cu mine jumătate de nume a mirat-o. A ţinut să adauge apoi că merge la grădiniţă şi a accentuat că acolo învaţă.

- Şi tu înveţi? m-a întrebat prin surprindere.

Am ezitat înainte să răspund, ameninţată de ridicolul lui "tot mai înveţi, maică?", apoi, însă, am zis curajos:

- Da, şi eu învăţ.

În ce-o privea, învăţa poezii, dar acestea nu se spun în biserică, m-a prevenit. A vrut să aprindă o lumînare, de joacă, şi i-am promis că-i cumpăr, cum le promiţi altor copii bomboane. întrucît tocmai intra o fetiţă de vîrsta ei prinsă cuminte de mîna unei mame, Ruxandra-Ioana a uitat totul şi s-a repezit la ea să continue discuţia care ţine lumea pe orbită. După cîteva minute am revăzut-o în curtea cimitirului pe care o umplea de viaţă. Dansa. în decorul plin de cruci şi de moarte nevăzută care e terenul ei zilnic de joacă.

Cu siguranţă că n-aş fi reţinut-o pe exuberanta vînzătoare de lumînări dacă n-ar fi fost decorul. Toate mişcările, gesturile şi întrebările ei, pînă şi înfăţişarea atît de asemănătoare cu a atîtor fetiţe de trei-patru ani căpătau cu totul alte valori, mult mai grave sau mult mai comice, din cauza vecinătăţii cimitirului, cu toată recuzita şi cu toate ritualurile care-l umplu. Nu e de mirare că Cioran şi-a făcut un merit din copilăria petrecută în vecinătatea unui cimitir.

Literatura a valorificat adesea decorul funebru apăsînd pe clape contrare: solemn şi comic, înfricoşător şi paşnic, plîns şi rîs, tainic şi binecunoscut, moarte şi viaţă. Unul dintre cele mai bune romane din literatura română se numeşte, tragi-comic, Cimitirul Buna-Vestire (moda de a da nume optimiste cimitirelor, ca învierea, a trecut neobservată pînă la Arghezi) şi că jumătate din acţiunea lui se petrece într-un cimitir. Arghezi a speculat la maximum posibilităţile metafizice, dar şi pur lumeşti ale cadrului şi ale meseriei personajului său, intendent la �Buna-Vestire". Nimeni nu citeşte cu detaşare un roman care se petrece într-un cimitir. încărcătura emoţională a cititorului asigură trăirea cu frisoane a fiecărui episod, căci aşteptările dintr-un cimitir, fie el şi de cuvinte, sînt mai intense. într-un fel, orice cititor seamănă cu Tom Sawyer şi Huck Finn din romanul lui Mark Twain, care pîndesc tremurînd de emoţie, la miezul nopţii, în cimitirul de la marginea tîrguşorului lor, bîntuiţi de toate spaimele din folclorul morţii şi al morţilor vii. Deja faptul de a locui într-un cimitir sau lîngă el, ca în romanul lui Arghezi sau ca în viaţa lui Cioran, creează un amplu oximoron, aşadar literatură.

Decorul funerar, convoaiele mortuare, filozofarea în cimitir nu încep însă de la Arghezi şi nici nu se sfîrşesc cu el, în literatura română. Este interesant că fiecare autor dă altă valoare scenelor din cimitir, scoase probabil din buzunarul shakespearian. Negruzzi le valorifică satiric, este primul care are curajul "să rîdă" în preajma sicrielor abia închise, în nuvela de altfel naivă şi plină de clişee, Zoe, cînd cei doi gropari îşi dispută prada (haine de morţi). Filimon valorifică pedagogic întîlnirea convoaielor de nuntă şi de înmormîntare, la Bacovia lumea se reduce la un decor funerar, iar la Arghezi se trece de la transcendent la comic omenesc şi înapoi: cei vii, se mută, la fel ca morţii, la cimitir, cei morţi se mută în decorul celor vii. Nu se putea ca George Călinescu, ale cărui romane beneficiază din plin de pe urma conştiinţei estetice a criticului, să scape ocazia de a plasa, la rîndul lui, la loc de cinste un convoi de înmormîntare, iar miza descrierii care se întinde pe multe pagini este, de data aceasta, pur politică. Prezentarea ciudatului convoi cu care se deschide Scrinul negru este cea mai expresivă parte a romanului. Asta pentru că tot ce se învecinează cu moartea se uită greu. Moartea e creatoare de destin, inclusiv literar.

Nu ştiu ce destin va avea mica vînzătoare de lumînări: va deveni poate numai o mare vînzătoare de lumînări sau o cioraniană bîntuită de gînduri sau o simplă îngrijitoare de morminte sau o mamă cu mulţi copii sau o învăţătoare cumsecade sau o dansatoare într-un bar. Ceva mă face să cred că nu trăieşte totuşi zadarnic în acest decor final.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara