Faptul că Robert Louis Stevenson, victorianul scoţian devenit emigrant american, a fost depăşit în popularitate de propriul lui roman ("nuvelă", în unele accepţii), The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde/Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde (reeditat, iată, la noi, din 2003, în mod constant, de către Editura Minerva), rămîne, pînă la un punct, un lucru firesc. Este condiţia tuturor autorilor impuşi prin singularitatea estetică a unei opere cu destin de "mit"cultural. Mai puţin normală însă apare situaţia în care, chiar peste o sută de ani de la apariţie, faimoasa poveste suferă încă de cel puţin un simptom de deviere în receptarea critică, asupra căruia mă voi opri în cele ce urmează. Toată lumea cunoaşte, fie şi din auzite, conţinutul textului. Trei naratori - primul, întocmai ca la Henry James, intermediat de însuşi autor - se referă la aceleaşi incidente stranii. Dl. Utterson, avocat londonez auster, consternat de testamentul clientului şi prietenului său de-o viaţă, doctorul Jekyll, care stipulează inexplicabil că, la moartea sau, în mod ciudat, dispariţia sa subită, averea să treacă necondiţionat în posesia unui misterios domn Hyde, persoană intrată ocult în intimitatea bătrînului om de ştiinţă, decide să cerceteze îndeaproape circumstanţele subterane, ce au putut duce la un astfel de dezechilibru. Convingerea premergătoare actului propriu-zis al căutării detectiviste are şi ea ceva din poetica jamesiană a personajului-reflector, văzut ca interpret al semnelor unei lumi de coduri secrete. "Dacă el este dl. Ascundere (to hide - a se ascunde, n.m.), atunci eu voi fi dl. Investigaţie" (to seek - a căuta, n.m.), ne spune inaugural Utterson, nefăcînd doar un simplu joc metaforic şi lingvistic, ci invitînd discret la conştientizarea intrării noastre într-un univers textual al construcţiei simbolice.
Înţelegem de la avocat, prin intermediul unei "pledoarii" narative enigmistice, cu fundament gotic, faptul că dl. Hyde aparţine acelei clase teratologice numite plastic de Poe undeva monstrum horrendus. El locuieşte într-o zonă imundă a capitalei britanice, are fizionomie lugubră şi, mai ales, comportament agresiv. Loveşte fără motivaţie un copil, iar apoi e identificat ca autor al unui abominabil asasinat. Interesant însă, Hyde plăteşte despăgubiri cu cecuri (autentice!) ale doctorului Jekyll, deţine mobilier fin şi tablouri de valoare din colecţia bătrînului său protector, intră în casa acestuia cu regularitate şi manifestă veleităţi de virtual stăpîn. Ce poate motiva neobişnuita legătură asupra căreia doctorul Jekyll continuă să menţină o misterioasă tăcere? Cele două vizite ale lui Utterson la amicul comun, doctorul Langou, deşi nu aduc iniţial vreo clarificare a secretului, sînt urmate de o misivă care va marca ulterior intrarea celui de-al doilea narator în scenă, superior informaţional primului (Utterson). Langou lasă post mortem mărturia scrisă a episodului infernal, de medicină transcendentală, la care a asistat forţat de dl. Hyde, apărut brusc şi în existenţa sa. Bînd o licoare preparată ad-hoc, din sărurile ordonate anterior de un bilet straniu al lui Jekyll, acesta trece printr-un terifiant proces de metamorfoză-alchimică, în urma căruia devine, instantaneu, sub ochii dilataţi de spaimă ai lui Langou, chiar doctorul Jekyll. Utterson însuşi, intrînd în forţă, la un moment dat, în camera prietenului Jekyll (alertat de către servitorii conştienţi de prezenţa în casă a unei alte persoane decît stăpînul lor) observă înmărmurit cadavrul lui Hyde, schimonosit apocaliptic. O (altă) scrisoare lăsată de Jekyll (ultimul şi, totodată, cel mai credibil narator), scrisoare descoperită cu aceeaşi ocazie, va lămuri enigma, confirmînd ipotezele narative ale primilor doi reflectori şi întregind perspectiva printr-un scurt istoric al incredibilului fenomen.
Suferind încă din copilărie de o dualitate structurală, a viciului şi virtuţii, doctorul şi-a proiectat ştiinţific "condiţia", spre maturitate, inventînd o compoziţie lichidă, ce-i permitea, după ingerare, transferul de identităţi din plan ipotetic în plan real. Astfel, pe lîngă distinsul doctor Jekyll, s-a născut domnul Hyde, un alter-ego malefic latent, care, treptat, se impune, scăpînd de sub controlul compusului anorganic şi anihilîndu-şi, pur şi simplu, arhetipul - personalitatea doctorului Jekyll ca atare. Din exegeza asupra textului se desprinde cu uşurinţă un clişeu critic, repetat pînă la trivializare şi devenit de aceea automatism interpretativ: umanitatea este dublu dimensionată, pendulînd între polii binelui şi răului. Ultimul deţine totuşi capacitatea prezumtivă de acaparare şi neutralizare a celui dintîi. De la sfîrşitul secolului XIX şi pînă în a doua jumătate a veacului trecut, cu mici variaţii, tema a rămas în esenţă aceeaşi. Chiar istorii de mare actualitate ale literaturii britanice nu depăşesc limita acestui cadru analitic. Stephen Coote conchide, de pildă, că romanul reprezintă o alegorie a ideii că, în om, "eul public şi cel intim nu sînt decît două faţete ale aceleiaşi personalităţi", iar Andrew Sanders crede, în mod similar, că nuvela studiază "binele divizat" (de interferenţa "răului") şi, simultan, "dedublarea etică". Întrebarea care se pune aici este următoarea: ne aflăm cu adevărat în faţa unui "caz straniu" de "divizare" a eului, de "dualitate" psihologică şi de "coexistenţă" a antinomiilor în acelaşi individ sau textul ne confruntă cu o sugestie semiotică puţin mai complexă? Răspunsul trebuie căutat în confesiunea introspectivă a ultimului narator, doctorul Jekyll însuşi, analistul cel mai îndreptăţit al teribilului fenomen de depersonalizare. Scrisoarea lui debutează, într-adevăr, cu descrierea opoziţiilor native din interiorul personalităţii sale. Doctorul menţionează, suficient de ambiguu, că, încă din copilărie, obişnuia "să-şi ascundă plăcerile", dezvoltînd, în secret, o anumită duplicitate şi, prin determinare, o dihotomie psihologică. Aşa se naşte o ipostază paralelă şi concurentă a popularului Jekyll, misteriosul domn "Hyde" (individ "tăinuit" chiar şi prin semnificaţia onomastică).
Aspectul interesant al acestui dualism, pe care naratorul ne invită cumva să-l notăm, este că ambele identităţi, deşi fără acelaşi grad de vizibilitate, se bucură de o autonomie comparabilă. Dl. Hyde nu coexistă numai cu dl. Jekyll, ci există, trăieşte pur şi simplu per se. De asemenea, doctorul Jekyll nu e doar un accesoriu, o mască publică, un travesti al maleficului domn Hyde, ci o individualitate cu statut bine precizat. "Eram în mod radical amîndoi", exclamă tragic bătrînul om de ştiinţă. Ar trebui să intuim aici o declarationem veracitur, mai ales că protagonistul îşi sprijină observaţia pe următorul comentariu: " Dacă fiecare dintre cei doi ar putea trăi într-o identitate separată, viaţa mea s-ar desprinde din această tortură insuportabilă; cel rău şi-ar urma drumul său, eliberat de aspiraţiile înalte şi remuşcările mai bunului său geamăn." Ne aflăm în faţa unui caz de asociere paradoxală între două identităţi, cu centralităţi şi manifestări proprii, în cadrul aceleiaşi structuri clarobscure. Doctorul Jekyll fiinţează "disparat" şi "confuz" între două "nuclee" psihologice. Faptul se explică întîi fizic, corporal. Senzaţiile trăite de Henry Jekyll, în timpul procesului de transmigrare alchimică, sînt noi, diferite, par să aparţină altcuiva: "Era ceva straniu în senzaţiile mele, ceva indescriptibil nou şi, tocmai datorită acestei noutăţi, ceva incomparabil de plăcut. Mă simţeam mai tînăr, mai uşor, mai fericit în trupul meu." Apoi, schimbarea are repercusiuni spirituale: " Devenisem conştient de ş...ţ o neştiută ş...ţ libertate a sufletului." Putem bănui că "libertatea" doctorului depersonalizat şi repersonalizat, într-o succesiune a pierderii şi recîştigării unităţii sinelui, denotă "mobilitatea" eului ce scapă conturului rigid al conştiinţei etice. Principiul moral, clasificările axiologice, de "bine" şi "rău", devin subit noţiuni goale, pierzîndu-şi autoritatea de "legi". Ceea ce îl eliberează pe Jekyll nu e neapărat dobîndirea unei noi identităţi, ci drumul către ea, nu finalitatea experimentului altfel zis, ci benigna lui desfăşurare. Spune naratorul, destul de paradoxal: "Gîndiţi-vă puţin - eu de fapt nici nu existam." "Libertatea" lui este în fond aceea de a nu (mai) fi în interiorul regulii morale, de a experimenta depersonalizarea/descentralizarea ad infinitum.
Aş merge pînă acolo încît să sesizez aici anticiparea parabolică a "joculului substituţiilor" din "gramatologia" lui Jacques Derrida, principiul de bază al deconstructivismului contemporan. Centralitatea nu este reperabilă în sine, ci în multiplicitate, într-un şir de centralităţi "suplimentate" infinit, cu identităţi proprii şi forme de manifestare specifice. Tehnica narativă însăşi a nuvelei trimite la acest "joc" al "înlocuirilor". Fiecare dintre cei trei naratori suferă de parţialitate informaţională, solicitînd mereu completările şi explicaţiile celui imediat următor. Centrul textului migrează, prin urmare, în structuri diferite, perspectiva fiind, constant, redimensionată. Dl. Hyde, simbolul perpetuei "re-centralizări", prin sugestia lui metaforico-onomastică de "tăinuire", reprezintă nucleul către care se merge, "lucrul" încriptat ce urmează să se dezvăluie. Deschiderea criptei (Derrida a vorbit despre semnificaţia conceptului într-un eseu din anii şaptezeci, intitulat Fors şi publicat în Georgia Review), în sistem deconstructivist, reprezintă primul pas în jocul substituţiilor, un joc pe care Utterson şi-l asumă integral atunci cînd se identifică cu "dl. Investigaţie". El este poeticianul disimulat, care încearcă descifrarea semnelor unui sistem indistinct, personalizat, depersonalizat şi repersonalizat, într-o derutantă mişcare de structuri. Procesul acesta este sui-generis şi nu altceva ne invită doctorul Jekyll să vizualizăm în legătură cu propria sa dedublare. În final, domnul Hyde scapă de sub controlul compoziţiei chimice şi, implicit, de sub tutela "arhetipului" - Henry Jekyll -, luînd contur singur, prin "jocul substituţiei": "M-am dus la culcare Henry Jekyll şi m-am sculat Edward Hyde. Cum putea fi acest fapt explicat?ş...ţ. Şi cum putea fi acest lucru remediat?". Mica ipocrizie a fostului doctor Jekyll nu trebuie să inducă în eroare. Odată declanşată "deconstrucţia", "remedii" nu există. Circuitul "descentralizării" e ireversibil şi, practic, după cum argumentează Derrida în mai multe locuri, infinit. Aşa-zisa lui "finalitate" coincide, la Stevenson, cu sucombarea ultimului "avatar" (Hyde). Moartea aparent inexplicabilă a lui Hyde capătă, la nivel semiotic, o anumită credibilitate. Lăsat să se manifeste în dialectica sa ad infinitum, orice "joc al substituţiilor" ar însemna, pînă la urmă, conturarea unei utopii: un perpetuum mobile funcţional! Nici măcar compusul chimic al lui Jekyll nu poate schimba, se pare, legile fizicii.
Hermeneutica romanului lui Stevenson trebuie oricum, de aceea, parţial revizuită. Vechea banalitate critică a antinomiilor etice gravitînd în jurul aceleiaşi axe (centru) se impune reformulată din perspectiva deconstructivistă a multiplicării centralităţii, un aspect "ideologic" al textului, de subtilitate, cu încărcătură poetică (post)modernistă avant la lettre. Doctorul Jekyll, "matricea" (nucleul) insolitului experiment, îşi ia simbolic rămas bun de la noi, la sfîrşit, văzînd "cele ce urmează ca privind pe altul şi nu pe mine însumi." Aceasta este o aluzie nu atît la supremaţia răului în univers - cum s-a crezut multă vreme -, cît la neputinţa unui arhetip de a evita propria sa disoluţie istorică.
