Dacă s-ar face un top al popularităţii personalităţilor (re)venite în cultura română după căderea comunismului, cu siguranţă, nonagenarul istoric Neagu Djuvara ar avea toate şansele să fie pe primul loc. Şarmant, plin de energie, uneori îmbrăcat în ţinute ce trimit cu gândul la Sherlock Holmes, de o oralitate sclipitoare, venerabilul istoric a devenit instantaneu un răsfăţat al televiziunilor. Cu aerul său de bunic poznaş, tobă de carte, autor al unor splendide cărţi dintr-o categorie care s-ar putea numi "l'histoire pour les nuls", Neagu Djuvara îi seduce deopotrivă pe bunicuţa nostalgică şi pe copilul zvăpăiat, ataşat de mâna ei, pe intelectualul ce priveşte abisal prin fumul de pipă şi pe studenţii epocii postmoderne. Dovada: febra musculară a autorului după interminabilele şedinţe de autografe de la lansări şi târguri de carte.
În Aminitri din pribegie, Neagu Djuvara aminteşte, în trecere, de teza sa de doctorat, susţinută la Sorbona, Civilisations et lois historiques. Essay d'étude comparé des civilisations, la originea căreia stau ideile despre civilizaţie ale lui Arnold J. Toynbee. În cronica dedicată acelui volum nu îmi ascundeam dezamăgirea pentru parcimonia cu care autorul tratează în amintiri perioada de redactare a tezei, cu atât mai mult cu cât coordonatorul lucrării a fost marele Raymond Aron, gânditorul etalon al liberalismului în secolul XX.
Ideile lui Toynbee şi Spengler oferă suportul teoretic al celui mai recent studiu al lui Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane, o interpretare din perspectiva teoriei civilizaţiilor a ceea ce, la începutul anilor '90 ai secolului XX, foarte optimistul Francis Fukuyama îşi imagina a fi "sfârşitul istoriei". Între timp, se pare, poziţia politologului american a suferit nuanţări semnificative, iar criza economică mondială (cu epicentrul chiar în Statele Unite ale Americii), izbucnită la sfârşitul acestui an, riscă să o arunce în derizoriu.
Pe urmele maeştrilor săi (Spengler şi Toynbee), Neagu Djuvara constată că în istoria omenirii toate marile civilizaţii au parcurs exact aceleaşi faze de evoluţie politică, de la apariţia până dispariţia lor: faza larvară (când triburi sau neamuri intră în contact - cel mai adesea violent - "cu alte grupuri, culturi, pe care le copleşesc, creând un nou amestec"); faza de formare (când în pofida conflictelor intestine se structurează un model social, un stil comun în gândire şi în artă); faza de înflorire (expansiunea e la culme, creativitatea artistică mai bogată ca niciodată); faza luptei pentru hegemonie (unităţile înfiripate în acel spaţiu îşi dispută întâietatea); faza imperială unul singur dintre competitori i-a învins pe toţi ceilalţi şi-şi asigură dominaţia pe tot întinsul acelei culturi. Raportând această evoluţie generală la titlul acestei cărţi, este limpede că cei şaptezeci şi şapte de ani se referă la perioada 1914-1991 şi are ca apogeu presupusa hegemonie americană de după demantelarea sistemului comunist european şi dispariţia Uniunii Sovietice. Istoria celor şaptezeci şi şapte de ani confirmă şi o altă regulă generală, enunţată de Neagu Djuvara, aceea că luptele pentru supremaţie au întotdeauna ca învingător pe "cel mai excentric din punct de vedere geografic şi cel intrat cel mai târziu în competiţie".
Demonstraţia este foarte strânsă şi pune în evidenţă erudiţia autorului ei. Dacă cele mai multe dintre cărţile publicate până în prezent de Neagu Djuvara se adresau unui public larg, aceasta este o lucrare mai degrabă pentru specialişti. Tonul este academic, demonstraţia urmează pas cu pas etapele unui studiu ştiinţific. Paradoxal poate, deşi este un eseu menit să explice paşii care au dus la hegemonia americană, cartea vorbeşte relativ puţin despre America. Perioada de până după al Doilea Război Mondial este una de istorie pură în care Statele Unite au doar rolul de a fi intervenit de fiecare dată decisiv pentru stabilirea taberei învingătoare. Altminteri se vorbeşte foarte competent despre evoluţiile politice şi strategiile de război ale principalelor state europene şi ale Japoniei. Mult mai interesantă este perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, modul în care se cristalizează societatea occidentală şi încolţesc germenii hegemoniei americane. Capitolul poate fi citit şi ca o succintă istorie a instituţiilor transnaţionale care stau la baza a ceea ce astăzi numim lumea occidentală.
Argumentaţia, foarte strânsă, este spartă pe alocuri de mici paranteze, pauze de respiraţie, în care se face auzită binecunoscuta voce colocvială a lui Neagu Djuvara. Realitatea românească nu este scăpată nici o secundă din ochi. Chiar dacă nu a fost niciodată recunoscută ca o participantă activă la marile evenimente ale istoriei, România a fost mai mereu prezentă, iar Neagu Djuvara nu uită să îi sublinieze contribuţiile. Alteori, istoricul meditează pe marginea faptelor pe care le descrie şi concluziile sale pun în evidenţă adevăruri revelatorii, nesesizate în lucrările de gen. Cea mai mare revelaţie este cea legată de perioada 1945-1951. Scrie Neagu Djuvara şi, probabil, nimeni până la el nu a meditat serios la acest straniu paradox: "Avem însă de la început o situaţie paradoxală, unică desigur în istoria universală, anume cei şase ani, 1945-1951, cât S.U.A. au posedat monopolul armei atomice, deci putinţa de a impune sub ameninţare politica lor în Europa şi în lume, sunt tocmai anii când Rusia a pus stăpânire pe jumătate din Europa, iar în Asia, China lui Cian Kai-Şi, credincioasă americanilor, a căzut în întregime în mâna comuniştilor lui Mao Zedong" (p. 24). Concluzia tristă a autorului devine tragică dacă privim lucrurile din perspectiva disperării partizanilor români, măcelăriţi de trupele armatei comuniste, convinşi că dintr-un moment în altul vor auzi zgomotul salvatoarelor avioane americane. Chiar dacă, la capătul unui război sângeros, nonimplicarea americanilor este de înţeles, nimic nu poate scuza decepţia celor care au crezut în ei, mai ales că, vedem astăzi, argumentele pe care le puteau pune pe masă erau greu de contrazis. Constată trist istoricul român: "Aceasta dovedeşte că, în primii ani după dubla victorie din 1945, împotriva Germaniei şi împotriva Japoniei, clasa politică americană, în majoritatea ei, nu era încă animată de chemarea de a asigura Statelor Unite rolul de putere dominantă şi monopolistă şi de "jandarm" planetar al democraţiei" (p. 25).
Chiar dacă nu este treaba istoricilor ci a politologilor, Neagu Djuvara se încumetă, în finalul lucrării, să facă unele predicţii privind ceea ce se presupune că este hegemonia americană. De precizat este faptul că volumul, lansat la sfârşitul lunii noiembrie la Târgul de Carte "Gaudeamus" a fost redactat cu cel puţin câteva săptămâni bune înainte, într-o perioadă în care semnele cruntei crize economice ce avea să lovească Statele Unite ale Americii nu se întrezăriseră încă. Concluzia lui Neagu Djuvara este însă cu atât mai interesantă: hegemonia americană nu va fi una de lungă durată. Primul argument (pe care l-am auzit rostit întâia dată de Gianni Vattimo pe la mijlocul anilor '90) ţine de schimbările foarte rapide care afectează structura etnică a populaţiei. Atunci Vattimo spunea că hegemonia limbii engleze va dispărea de la sine în câţiva ani pentru că populaţia de limbă spaniolă a Statelor Unite va deveni majoritară.
Un alt argument al istoricului român ar fi mutaţiile din viaţa spirituală - artă, gândire, credinţe -, care, la toate celelalte civilizaţii care au marcat istoria au coincis cu declinul politic, iar în acest caz, al civilizaţiei occidentale au apărut cu mult înainte de o închegare politică. Nu ştiu cât de solide sunt aceste argumente în anunţarea declinului unei civilizaţii, dar concluzia defineşte cât se poate de limpede direcţia spre care ne îndreptăm: "... vremea "împărăţiei" Statelor Unite va fi neapărat de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice" (p. 126)
Inteligent, înţelept, întotdeauna bine informat şi foarte bun povestitor, Neagu Djuvara este un istoric de farmec. El ştie să-şi asezoneze teoriile savante cu exemple şi chiar amintiri personale apte să transforme materia cea mai aridă în bucurie a spiritului. Un autor care merge întotdeauna la suflet.
