Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Decepții peste decepții de Sorin Lavric

Hazliu și deprimant
Din articole publicate în revista „Sinteza“ în ultimii trei ani, Sorin Mitu, profesor de istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, alcătuiește o antologie pe care o numește „carte despre istorie“ (p. 5). Sensul expresiei e străveziu: avem de-a face cu un autor care, cîștigîndu- și existența din citirea, scrierea și predarea istoriei, simte nevoia să se aplece asupra cîtorva evenimente din trecut. Însă scopul pe care îl urmărește e altul decît cel obișnuit: în loc să analizeze trecutul din unghiul prezentului, Sorin Mitu se mișcă invers, întrucît alege subiecte contemporane pe care le lămurește pe seama rădăcinii lor istorice. Premisa pe care se bazează e de bun-simț: nici un necaz modern – fie el conflict, controversă sau ranchiună – nu a apărut din neant, ci a fost pregătit de întîmplări care, deși s-au petrecut odată, răbufnesc cu încăpățînare în clipa actuală.
Pe necazurile cu pricina autorul le numește „probleme fierbinți“, ca de pildă: relația românilor cu maghiarii, propaganda rusească, terorismul islamic, viitorul Uniunii Europene, fraudele electorale, cenzura, delațiunea și plagiatul, și tot așa, într-o pletoră de teme de care, chiar dacă nu vrei să ai habar, tot nu poți scăpa de ele. Ele ne alcătuiesc tainul zilnic de otravă mediatică, și ar fi o prezumție crasă să susții că le poți ignora.
Sorin Mitu scrie simplu, fără pretenții stilistice, punînd fraza să curgă drept, spre a fi înțeleasă de toți. E un istoric în variantă șugubeață, povestind pe un ton mucalit pățanii de ieri sau de azi. Ironia cu care își presară paginile are meritul de a-i da un aer detașat, potrivit regulii că cine rîde e scutit de încrîncenări părtinitoare. Numai că același timbru hazliu îl pune în postura unui intelectual sfătos, care dă impresia că nu vrea să supere pe nimeni. Și cine nu vrea să supere e lipsit de coeficient personal în judecarea lumii, precum o fire cumsecade ce se ferește să fie prea răspicată. Așa se face că Sorin Mitu pare un colportor ale cărui idei, departe de a fi opinii proprii, sunt poncife de uz curent. Autorul are ceva dintr-un arlechin doct care țopăie cu haz între tabere adverse, avînd grijă să nu pășească în afara zonei de tampon, acea fîșie neutră înlăuntrul căreia discursul e suficient de prudent spre a nu atrage represalii, dar și suficient de steril spre a nu stîrni ecouri în memorie.
E în Sorin Mitu un amestec aparte de naivitate retorică și de calcul ideologic. Tocmai de aceea De la Burebista la Iohannis nu lasă godeu în mintea cititorului, precum un catalog de banalități în cuprinsul căruia nu dai peste nimic memorabil. Mai mult, cîtă vreme parcurgi volumul, dai aprobator din cap la fiecare pagină, pentru ca deodată să te întrebi dacă nu cumva tu însuți ești dresat. Doar asiști la o perorație standard, atinsă de o cumințenie diplomatică din logica căreia nu pot ieși decît clișee politicoase, și atunci cine ar putea reproșa unui autor că e prevenitor, glumeț și precaut? Situația e cu atît mai bizară cu cît Sorin Mitu se declară un intelectual de dreapta, dar unul pînă într-atît de ponderat încît izul său împăciutor aduce a flamură ce se unduiește sub vînt multiculturalist. Că flamura e însoțită de informații la obiect nu scoate volumul din categoria faptului divers.
Mînat de o inspirație drăcoasă, autorul alege un titlu fistichiu, De la Burebista la Iohannis, ca pentru a surprinde meandrele unei istorii în care românii au sărit din lac în puț: de la cușma dacică la coiful nemțesc. Păcat că meandrele acestea, atît de imprevizibile, sunt descrise de Sorin Mitu dintr-un unghi deprimant de previzibil.
*

Ruine și sechele
În urmă cu doi ani, la o Masă Rotundă, găzduită de Biblioteca Națională din București, Romulus Rusan îmi mărturisea că toate cărțile pe care le editează la Fundația Academia Civică urmăresc un singur scop: să arate cît de odioasă a fost, în fibra ei intimă, plaga comunistă. Volumul de față îi adeverește vorbele, și deși Romulus Rusan nu mai este printre noi, proiectul său editorial continuă sub egida aceleiași fundații, dovadă că Georgeta Pop a adunat o suită de interviuri despre campania de demolări din Bucureștiul anilor ‘80. Cei cărora li se ia interviu sînt cu precădere arhitecți (Derer, Beldiman, Radu Ștefănescu), istorici (Dinu C. Giurescu) sau ingineri în construcții, dar nu lipsesc persoanele a căror condiție de indigeni ai locului (Ileana Voicescu, Cornelia Pillat, Paul Marinescu) îi recomandă ca martori ce au trăit pe viu desfigurarea urbei.
În centrul conversațiilor se află lăcașele de cult, de la Biserica Enei pînă la Mănăstirea Văcărești, a căror distrugere este evocată într-o atmosferă de ferpar. În același ton sepulcral e descrisă distrugerea cartierelor Uranus, Văcărești, Moșilor, Colentina, într-o înșiruire de devastări la capătul cărora capeți certitudinea că Bucureștiul de azi e o aschimodie edilică, un soi de mastodont ciopîrțit, făcut praf, pe trupul căruia puținele petice de frumusețe rămase nu-i pot atenua înfățișarea sinistră.
Toți intervievații vorbesc de oraș la trecut, ca despre o persoană răposată, pe care nu o mai pot întîlni decît în poze, fiindcă în realitate de pe urma ei nu au mai rămas decît bijuteriile: aici un Ateneu, alături o Cale a Victoriei, ceva mai încolo un Cotroceni, și mult mai departe un Arc de Triumf. Dar corpul propriu-zis, puzderia aceea de străzi cu case cochete, ce umpleau cu gust spațiul din jurul bijuteriilor arhitectonice, corpul acela a dispărut. Mai mult, după 1989, arhitecții nu și-au putut convinge edilii în privința unei strategii de refacere a înfățișării urbane. Urmarea a fost că din cît de rănit era, Bucureștiul a ajuns să fie de-a dreptul măcelărit. Din acest motiv, Capitala seamănă cu un bolnav care, după ce a suferit un accident mutilator, e dat pe mîna unui chirurg ageamiu, a cărui stîngăcie îl reduce la bonturile unui estropiat de la care îți întorci privirile. Sau cu o analogie mai hazlie: a trăi în București e cum te-ai plimba printr-un cimitir vesel, ale cărui alei au primit destinații ce nu mai au vreo legătură cu menirea sobră de la început: în loc de edificii hieratice, privirea îți cade pe caricaturi din sticlă și fier, al căror aspect te face să te simți într-o galerie de rebuturi postmoderne.
Dar ce-i atît de grav în maltratarea unei urbe? În fond, betonul și oțelul nu au simț estetic, nu percep urîțenia pe care o poartă în spinare. Răspunsul îl dă arhitectul Radu Ștefănescu, atunci cînd spune că „arhitectura influențează și schimbă oamenii.“ (p. 187). În orice oraș supus unei restructurări aberante, locuitorii îi poartă pe dinăuntru sechelele, ca într-o molipsire în virtutea căreia ajung să semene blocurilor în care stau. Și atunci de ce ne mai mirăm că bucureștenii clocotesc de nervi agitîndu-se într-un vîrtej de moravuri descreierate?
Volumul, o colecție de mărturii triste, e remarcabil în informație și deplorabil în conotație, căci rămîi cu gustul sălciu al celui care, după ce a aflat în ce decor schilodit trăiește, se întreabă dacă nu a ajuns să fie bucățică ruptă din el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara