„Noi am învăţat ceva mai presus
Decît frica. Să scriem
Despre frică. Fiindu-ne frică.
Şi să trăim.”
(Inscripţie pe monumentul maeştrilor cîntăreţi)

Cred că atunci cînd a numit întîlnirea de la Braşov din vara aceasta „Viaţa şi opera lui Alexandru Muşina” Andrei Bodiu s-a gîndit simultan la trei lucruri: mai întîi, la faptul că viaţa şi opera lui A.M. nu pot fi despărţite; apoi, la clasicizarea/ canonizarea (în sensul canonului literar, desigur) încă din viaţă a lui A.M.; în al treilea rînd, cred că Andrei Bodiu a vrut să ironizeze (printr-o „maximă tensiune discretă“, cum ar spune un personaj din Bulevardul Eroilor) uzul didactic al sintagmei: aplicată lui A.M., „viaţa şi opera” sună ireal, poate şi pentru că el a fost mereu mai viu ca majoritatea celor care ne par încă vii.
Putem vorbi oricît despre clasicul şi canonicul A.M., însă cu el de faţă, cu tonul lui (ferm şi şarjat ludic) în minte, cu prezenţa lui caldă şi decisivă. Pentru mulţi dintre noi, cei prezenţi în vara lui 2014 la Braşov, dar în primul rînd pentru Andrei Bodiu, viaţa şi opera lui A.M. au însemnat toate aceste lucruri. Iar faptul că trebuie să vorbim despre ele în absenţa celor doi „braşoveni” (născuţi unul la Sibiu, iar celălalt la Baia Mare) face situaţia şi mai complicată. Nici ei doi nu pot fi despărţiţi unul de celălalt în discuţiile critice, aşa cum viaţa şi opera fiecăruia dintre ei nu pot fi separate. Pentru mine, Alexandru Muşina a fost maestrul tacit, omul la părerea căruia ţineam în primul rînd, în orice împrejurare literară – într-un fel, scriitorul care mi-a arătat, mai mult ca oricine, pe viu, prin viaţă şi operă, ce-ar putea fi şi ce e, uneori, literatura. În francheţea lui, în directeţea lui esenţială, în hiperbola neretorică a tranşărilor lui, generoase în fond, am găsit, şi eu ca mulţi alţii, reversul multor medalii, adevărurile simple, adevăratele dileme. Într-un fel, pentru mine, distanţa a menţinut şi această puritate a relaţiei: îl credeam pe Muşina în tot ce spunea, inclusiv despre mine, aşa cum îl cred pe intransigentul Thomas Bernhard din toate cărţile lui (de la Perturbare la Extincţie), chiar şi atunci cînd distruge tot, pune foc şi apoi ară pămîntul ars pe deasupra. În orice cultură e nevoie de cineva care să facă asta în viaţa şi în opera lui, cu viaţa şi cu opera lui, cu program, cu îndîrjire, cu încăpăţînare, cu luciditate şi, mai presus de orice, cu o conştiinţă literară fermă, adică ştiind foarte bine ce e literatura şi ce e simularea ei. La noi, acest cineva a fost/este cel puţin pentru ultimele două decenii literare, sînt convinsă de asta, Alexandru Muşina.
L-am cunoscut pe Muşina în 1994, la un colocviu la Cluj. Ne-am întîlnit acasă la nişte prieteni comuni, unde el urma să rămînă peste noapte, şi-am stat de vorbă pînă spre dimineaţă. Luase nişte medicamente, era deja bolnav, deşi nu părea, dar asta nu-i alterase cu nimic coerenţa. Eu eram studentă la Literele bucureştene, începusem să scriu în presa culturală, aveam un sistem, cîteva ţîfne şi marea convingere că citisem deja tot. Sandu mi-a demontat cu binişorul (cum n-a mai făcut-o apoi decît cu studenţii săi la „scriere creatoare”) o mulţime de judecăţi prea ferme, mi-a vorbit nu doar de Ezra Pound şi T.S. Eliot, dar şi de Hilda Doolittle, Richard Aldincton şi de Louis Zukovsky, m-a întrebat dacă scriu şi literatură, dacă am citit, pe lîngă maldăre de traduceri, şi Biblia. Am ştiut de atunci – şi pot spune acum cu siguranţă – că întîlnirea aceea a contat pentru mine, scriitoriceşte, mai mult ca oricare alta. Poate pentru că am înţeles atunci, brusc, un lucru pe care citirea cărţilor lui A.M. mi l-a confirmat: că literatura care mă interesa cu adevărat, singura care mă privea personal, era aceea sprijinită de o conştiinţă literară. Mă interesau poezia care ştie ce e cu ea însăşi, proza care îşi asumă relaţia derivată şi subordonată faţă de poezia adevărată, eseul inteligent, critica limpezită de teorie, dar nu ştiam toate acestea pînă să-l întîlnesc pe Alexandru Muşina. Nu ştiu de ce nu i-am spus niciodată direct toate lucrurile astea, iar după ce el n-a mai fost n-am putut să i le spun nici lui Andrei Bodiu, discipolul cel mai asemănător şi prietenul lui lucid. Cînd am primit, la sfîrşitul lui martie, scrisoarea lui Andrei despre această primă întîlnire, m-am gîndit că, măcar acum, aş putea vorbi/scrie despre datoria mea faţă de cel mai generos şi mai liber scriitor pe care l-am cunoscut vreodată. Probabil că, dacă, în vară, la Braşov, ar fi fost şi Andrei Bodiu de faţă aş fi fost mai exactă, însă „Decalogul lui Muşina”, sistematizarea marotelor lui, dar şi lemele sistemului literar al lui Alexandru Muşina ar fi fost tot acestea.
Înainte de a le enumera, fac trei precizări: a. pentru A.M., ca pentru mulţi poeţi adevăraţi care n-au scris doar poezie, de la Pessoa la Bolaño, literatura e poezia, cu toate că marea poezie nu poate fi receptată de public, cel mai adesea, decît „la mîna a doua”, prin operele prozatorilor; 2. deşi a scris atît de mult despre poezia modernă, A.M. se situa dincolo de ea, dar nu într-un postmodernism butaforic românesc, ci în acel interval – sincron – în care poezia lui Gottfried Benn şi cea a lui Homer se întîlnesc, interval pe care el l-a numit în mai multe feluri; 3. faptul că semna cu iniţiale atît scrisorile, cît şi dedicaţiile pe volumele sale trimite, cred, la un mod impersonal (în sensul lui T.S. Eliot) de raportare la cititor: A.M. (inclusiv cel din anumite poeme) ştia exact cine este, un aristocrat în sens etimologic, un luptător care şi-a cîştigat drepturile în luptă, un vînător, cum îi plăcea să se numească.

1.Pentru A.M. literatura e, simultan, „invenţie de forme” (Pound), dar şi „un mod de a fi viu”, rezultatul „explorării-exprimăriiinventă rii unei lumi noi, a unei noi modalităţi de a trăi şi de a înţelege lumea” (Eseu asupra poeziei moderne). De văzut, în acest sens, felurile atît de surprinzătoare şi de curajoase în care A.M. s-a reinventat poetic, de la antivizionarismul din Strada Castelului 104 trecînd, prin ironia retro din Aleea Mimozei nr. 3, la satira neagră din Personae şi Poeta Poetae, la satira ludică din Şi animalele sînt oameni sau la cea universitară din Nepotul lui Dracula. A fi viu literar, poetic în primul rînd, însemna pentru A.M. a nu te instala în propriul stil, a nu uita să te reinventezi odată cu fiecare volum.

2.Literatura e, la A.M., „cel mai fin instrument de explorare a realităţii (interioare şi exterioare) a omului”. Lema – enunţată în „Unde se află poezia?”, articol scris în 1986, dar publicat în 1989 în Echinox – e de regăsit, în diverse forme, în tot ce a scris Muşina, de la Budila Express la Casa de pe colină, cele două poeme emblematice ale consacrării sale.

3.Literatura e discretul balans, aproape organic, între gravitate şi joc, între cotidian şi atemporal, între reelaborarea limbajelor tribului şi retorică, ea este „copilul timpului său şi, cel mai adesea, mamă a sentimentelor noastre”, cu un motto din Kandinski la Eseu asupra poeziei moderne. „Un adevărat poet al cotidianului ne va arăta «grădinile suspendate» din debaraua sufletului blazat”, spune Muşina în acel articol răscitat despre „poezia cotidianului”, apărut pentru prima dată în Astra în 1982 („Poezia, o şansă”). Definiţia dată poeziei cotidianului – „poezia... rapidă, ironică, inventivă, «sinceră» şi directă, lipsită de prejudecăcăţi dar nu şi de o ascunsă pudoare, imprevizibilă mai ales, o imagine filtrată prin senzori proaspeţi şi minţi clare şi fierbinţi” – a fost de nenumărate ori preluată, prelucrată, pastişată, a devenit folclor prin reviste, pe la colocvii, prin lucrări de seminar şi teze de doctorat. Să i-o restituim cu istoria sa cu tot.

4.Literatura e un nou antropocentrism, iată sensul neoclasicismului instituit de Alexandru Muşina în locul postmodernismului „de tomberon”. „În acest efort de a reda lumea omului şi omul lumii, poezia constituie o mare şansă, datorită capacităţii ei de a restructura semnificaţiile pornind tocmai de la acest nex senzitivintelectual, de la «corpul cu spirit». Reumanizarea poeziei constituie acum marea ei şansă”, spunea A.M. în 1982, „şansa depăşirii manierismului într-un nou clasicism. Un clasicism cum n-a mai fost altul. Un antropocentrism nemărginit” („Poezia, o şansă”, Astra 1/1982).

5.Literatura, ficţiunea, este aşadar o formă de supravieţuire pentru cititorul-consumator care trăieşte în şi din ficţiune („Pentru că, azi, ceea ce numim realitate e tot mai mult materializarea ficţiunilor celor mai diverse”, spune Muşina în Supravieţuirea prin ficţiune, Aula, 2006), dar şi pentru scriitorul adevărat, cu nebunia sa cu tot, cu generozitatea sa distinctivă faţă de simulantul literar care „vrea (doar) să obţină”.

6.Literatura e (însă) simulacru, în ciuda tuturor şanselor şi ismelor pe care le instituie şi, mai ales, în ciuda faptului că unicul ei sens de a fi e transmiterea, comunicarea unei „ireductibile şi perisabile individualităţi”. Literatura e ipocrizie drapată în complezenţă, însă „ipocrizia e un liant social, e consubstanţială civilizaţiei”, recunoaşte lucid A.M. „Scris-cititul duce ipocrizia la perfecţiune: scriitorul şi cititorul nu au faţă, nu se văd, deci nu trebuie să se prefacă – e regăsirea unei dimensiuni adamice a ipocriziei: eşti astfel fără să fii conştient de asta, fără efort” (Supravieţuirea prin ficţiune, Aula, 2006).

7.Literatura e generozitate, spune Muşina în toate cărţile sale, iar scriitorul adevărat e cel care oferă. Asta ar fi, cu siguranţă, lema tuturor cursurilor sale de scriere creatoare, dar şi o lecţie de gratuitate pe care ar trebui s-o reînvăţăm. Într-un text despre impuritatea poeziei, A.M. („Şase teze despre poezie şi o addenda”, Astra nr. 12/1985) numeşte poezia (literatura) „animalul care ia cunoştinţă de existenţa morţii înainte de a-şi fi construit redutele culturii, civilizaţiei, obişnuinţelor etc. De aceea poezia este (toţi simţim asta) arta originară, de neînlocuit atîta timp cît nu putem renunţa la trup”. Acesta e textul, aparent nemuşinian, pe care mi lam amintit citind poemele din Teoria şi practica literaturii, mai ales „Casa de pe colină”.

8.Literatura e meserie, nu a obosit să ne spună A.M. în toate cărţile sale, o meserie bazată pe diferenţa între comunicarea funcţională şi cea artistică a limbii, căci „literatura foloseşte procedee, tehnici specifice care se învaţă. A face literatură presupune şi a învăţa meseria de scriitor citind... imitînd... experimentînd un efect sau constelaţii de procedee sau învăţînd de la un maestru” („Literatura ca meserie”, Vatra nr. 6/1989). Pentru A.M. cursurile de creative writing ar trebui introduse în licee şi şcoli generale mai ales pentru că „a scrie literatură este în sine o activitate cu efecte benefice asupra celui care o face (şi spiritual, şi intelectual) cu condiţia să nu lege «reuşita» (promovarea socială) de obiectul artistic realizat”. Avem aici o etică a meseriei utopică într-o lume literară care a uitat cu totul sensul gratuităţii. Într-o lume în care noii veniţi fac, o dată cu primele texte publicate, vechi jocuri de glezne pe care par să creadă că ei le-au inventat.

9.Literatura e curaj, aceasta pare lema Scrisorilor unui fazan (Cartier, 2006) şi cea a Epistolarului de la Olăneşti (Aula, 2008). Transferînd o mulţime de lucruri „care se spun”, în zona celor „care se scriu”, şi denunţînd astfel schizoidia moştenită din vremea cenzurii, Muşina a încălcat o primă regulă a amiabilei convieţuiri. Dîndu-şi demisia din Generaţia ’80 şi ironizînd pînă la pulverizare postmodernismul românesc, el a călcat-o şi pe cea a solidarităţii de corp generaţional în faţa duşmanului comun: ceilalţi. Neoficiind retoric şi eventual eseistic bolile culturii române, ci expunîndu-le capricios şi subiectiv (epistolar, nu-i aşa?) în faţa preopinenţilor, Muşina a nesocotit şi cea de-a treia bună regulă, a profeţiilor acceptabile: asumarea unui rol, a unei măşti, cultivarea ifosului vizionar. Sînt convinsă că aici, în scrisori, se află un filon extraordinar al prozei satirice româneşti din ultimele decenii literare. Nu doar în scrisorile publicate, ci şi în cele răspîndite la diverşi destinatari, cu o generozitate exasperată (care, cu siguranţă, nu i se va întoarce decît printr-o minune!), sau în jurnale există mai multe romane (de felul celor ale lui Thomas Bernhardt – Fiul lui Wittgenstein, Beton, Extincţie) ce ar putea fi reconstituite de un editor care cunoaşte bine opera lui A.M. Surpriza ar putea fi una de proporţii, mai ales prin analizele de fenomene literar-sociale sau prin cele cîteva portrete, cum e cel al lui Mircea Nedelciu la înmormîntarea lui Ion Dimitriu (Vatra, 2012). E păcat ca o proză adevărată, cum e cea din aceste texte, să rămînă pierdută prin reviste.

10.Literatura e libertate – acesta e cel mai preţios lucru pe care l-am învăţat de la A.M. şi principala sa lecţie, pe care am regăsit-o mereu la cei legaţi într-un fel sau altul de „Şcoala de la Braşov”. Ştim cu toţii, cei care am trăit suficient de mult înainte de 1989, ce înseamnă lipsa libertăţii, însă felurile în care îţi poţi pierde libertatea azi, cînd, după toate aparenţele, n-ar mai fi motive pentru aşa ceva, sînt destul de des trecute cu vederea. Lipsa libertăţii e plătită, de cele mai multe ori, în meseria noastră, cu sterilitatea, cu ipocrizia devastatoare literar, cu gargara impotentă. Iar a nu fi liber înseamnă să nu poţi scrie/spune exact ce gîndeşti despre orice, să fii obligat (de tine însuţi, în ultimă instanţă) să baţi cîmpii la lansări, colocvii şi simpozioane bune doar pentru noul CV european; să faci servicii diferiţilor mahări culturali care s-au înmulţit şi, printr-o transformare/markutizare pragmatică, să fii la dispoziţia tuturor pînă treci puntea, să faci, mai ales pentru bani, lucruri pe care nu le-ai face altfel. Îl citez din nou pe A.M: „Ca să mai pot scrie, de la un punct încolo, simt nevoia să mă retrag, să fug undeva, să adopt, dacă nu se poate altfel, un heteronim. E groaznic ceea ce simt şi văd, ceea ce-ar trebui să scriu, dar nu vreau să-i sperii pe cei din jurul meu. Sînt un biet om care vrea să fie iubit, înţeles, stimat. Dar, în acelaşi timp, sînt vînător. Presiunea conformistă e teribilă, fiindcă nu e una depărtată, socială (gen «cenzură»), ci una imediată, amicală, familială... Blocajele de aici vin. Nu mai ieşim la vînătoare, nu fiindcă ne e frică în junglă, ci pentru a nu fi marginalizaţi de cei în mijlocul cărora trăim. Într-o lume tot mai civilizată, e tot mai greu să fii poet, scriitor adevărat. Pentru că presiunea celor din jur (tot mai burghezi, mai citadini) e ruinătoare”.

Există însă, în cazul de faţă, pe lîngă profesorul de literatură, pe lîngă editorul din ultimii ani, şi un vînător care nu a încetat să vîneze, pînă la sfîrşit. El trebuie căutat mai ales în poemele lui Alexandru Muşina şi în uluitoarea sa proză satirică epistolară. Poate că ar fi bine ca peste 5 ani, cînd am vrea cu toţii să ne reîntîlnim la Braşov, să avem o colecţie de Opere complete ale vînătorului veşnic tînăr şi veşnic liber A.M. Asta şi pentru că textele lui sînt, pe lîngă o lecţie magistrală de literatură (mai importantă pentru unii dintre noi ca lecţiile lui Nabokov), şi o lecţie de libertate.

(text scris pentru prima ediţie a Colocviului „Viaţa şi opera lui Alexandru Muşina” organizat de Andrei Bodiu şi Adrian Lăcătuş, Braşov, iulie 2014)