Secvența mediană îl include - firesc - pe E. Lovinescu, iar autonomia esteticului, în 150 de ani, rămîne deopotrivă actuală și actualizabilă, prin condițiile generale ale esteticii și prin cele particulare ale unui anumit context social, politic, economic, istoric.
Autonomia esteticului nu este prețioasă în sine, ci în pre-condiția asocierii cu o gîndire democratică: fie una conservatoare, ca la Maiorescu, fie una liberală, ca la Lovinescu și Manolescu. Esteticul poate fi anexat abuziv de un regim totalitar, de dreapta sau de stînga (s-a vorbit de estetizarea nazismului, ca și de a comunismului), atunci cînd mesajul pur propagandistic nu mai este suficient și eficient. Cînd propaganda nu mai funcționează, li se cere (impune) artiștilor să facă artă pentru artă și să autonomizeze esteticul ca într-o rezervație separată de politic, acesta fiind „rezervat” partidului unic. Reacția firească a artiștilor va fi una de recul. Cînd li se impune să facă artă cu mesaj, cu tendință, ei vor cu orice preț artă pură; și invers: cînd li se cere să facă artă pură devin extrem de interesați de teme sociale, politice, istorice.
Prin autonomia esteticului se poate măsura și democratismul unei epoci, ceea ce a observat Lovinescu. El și-a scris cărțile despre Maiorescu, despre contemporanii lui Maiorescu și despre posteritatea critică a lui Maiorescu în anii în care epoca democratică interbelică se apropia, prin deriva de dreapta totalitară europeană urmînd istoric revoluției bolșevice dinaintea epocii interbelice, de propriul final. Lovinescu și-a scris cărțile acestea la timp, nu numai prin prisma faptului că va muri curînd, ci și în rama tabloului istoric al României. Cîțiva ani mai tîrziu, din 1947 încoace, chiar dacă Lovinescu ar mai fi trăit, cărțile acestea nu ar mai fi putut să apară. Ca și Maiorescu, criticul modernist a putut fi „recuperat” abia după consumarea fazei de stalinism-dejism, spre finele epocii realismului socialist, cînd o nouă generație critică, a „șaizeciștilor”, s-a revendicat de la ei. Nicolae Manolescu i-a dedicat teza de doctorat lui Maiorescu, iar Eugen Simion, lui Lovinescu. Conducătorul ambelor teze a fost Șerban Cioculescu, critic la rîndul său din „ramura” estetică, plasat de Lovinescu în T. Maiorescu și posteritatea lui critică în capitolul A treia generație postmaioresciană, între G. Călinescu și P. Constantinescu.
Autonomia esteticului, pusă frecvent în opoziție cu organicismul culturalnaț ional, cu tradiția unei literaturi, cu evoluția ei specifică, cu metabolismul propriu literaturii române și numai ei (sau literaturii franceze și numai ei), poate fi un principiu și o structură de continuitate. Autonomia esteticului nu este un criteriu străin, așa zicînd, de „tradiția”, de „specificul”, de „românescul” literaturii naționale. Termenii din urmă trebuie puși între ghilimele, fiindcă exprimă nu atît tradiția, specificul și românescul, cît o anume agendă autohtonistă a utilizării lor. În 1909, în răspunsul la discursul de recepție al lui D. Zamfirescu rostit la Academie, ca și cu decenii în urmă, în faza articolelor sale de direcție, Maiorescu nu vede un raport de opoziție între autonomia esteticului și tradiția care, prin poezia populară, poate constitui o „bogată comoară de frumuseți literare”. Subliniind încă o dată meritele lui Alecsandri, Maiorescu arată cum saloanele Moldovei culte, unde franceza era folosită „exclusiv”, au devenit interesate de poezia noastră populară: „Alecsandri, care în lunga sa viață literară a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu putea să tindă a interesa lumea străină fără a voi să intereseze în același timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu era ușor, mai ales în Moldova, unde limba franceză era limba exclusiv întrebuințată în saloanele și în familiile așa-numitei societăți și unde cele mai multe dame nici nu știu să vorbească, necum să scrie corect românește. Atunci Alecsandri, cu adâncul său instinct de poet național, găsește în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseți literare din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei.”.
Cum a observat, la finele epocii interbelice, Lovinescu, Maiorescu pledase pentru autonomia esteticului anticipator: nu la deplina maturitate artistică a unei literaturi, ci chiar la începuturile ei moderne. În T. Maiorescu și posteritatea lui critică, în capitolul A doua generație postmaioresciană, Lovinescu se plasează printre componenții acestei generații și se referă (la persoana a III-a) la tînărul Lovinescu și la critica făcută lui Maiorescu la începuturile activității sale de critic. Vîrstnicul Lovinescu îi vede deopotrivă pe Maiorescu și pe tînărul Lovinescu scriind cu „o mare lacună” despre el: „În enumerarea meritelor criticii lui T. Maiorescu, articolele conțineau totuși o mare lacună, neinsistînd asupra unuia, cu atît mai important cu cît nu și-a pierdut actualitatea nici astăzi. Faptul de a fi disociat esteticul de elementele eterogene într-o epocă în care, înainte de a se fi înjghebat o literatură, se infiltrau în noțiunea artei multe alte filoane, lăudabile ca intenție, dar dăunătoare ei, constituie un element pozitiv cu atît mai însemnat cu cît s-a produs chiar de la început, deși, după înșiși principiile evoluționismului junimist, ar fi trebuit să apară mai tîrziu într-o epocă de maturitate. Interdependența culturii europene a determinat, astfel, de la obîrșie în T. Maiorescu o expresie viguroasă autonomiei esteticului. Omisiunea acestui merit esențial se explică, probabil, prin faptul că în 1916 apele sămănătoriste se retrăseseră și revoluția estetică a lui T. Maiorescu nu mai era primejduită nici de socialism, nici de eticism și etnicism. Numai de pe la 1937 încoace problema a început să capete o nouă actualitate, devenind obiectul de căpetenie al preocupării criticilor din a doua și a treia generație postmaioresciană”.
Dacă Lovinescu vorbește despre generațiile maioresciene sesizînd importanța sistemică a criteriului estetic, pentru istoricul literar de azi acesta e relevant pe toată suprafața unei literaturi și în întreaga ei evoluție. Iar întrucît critica literară îl aplică, anume critica este importantă în aceeași măsură ca literatura pe care ea o structurează. Conștiința de sine a unei literaturi este dobîndită și menținută prin critica ei, care dă direcția în cel mai firesc și transparent mod cu putință. Și Maiorescu, și Lovinescu, și Manolescu sînt deopotrivă critici de direcție și critici capabili să se bucure de particularitățile unui text, nerefuzînd unui autor valoros dreptul la propria individualitate, la o anumită formulă de sensibilitate artistică.
Direcția devine astfel un fascicol de formule literare și o galerie de individualități. Cînd Lovinescu citește romanul lui Rebreanu, faptul că este o creație epică obiectivă contează mai mult decît faptul că e un roman rural, nu citadin. Criticul se impersonalizează: Maiorescu își va păstra judecățile de valoare asupra operei lui Caragiale, chiar dacă omul Maiorescu și omul Caragiale s-au răcit. Manolescu nu-și retrage judecățile de valoare asupra poeziei lui Ion Gheorghe, chiar dacă scriitorul e comunist, pe cînd criticul e liberal. În fine, Lovinescu scrie la asasinarea lui Iorga una dintre cele mai emoționante pagini despre marele său adversar literar-ideologic, iar cînd Arghezi îi scrie lui, aflat pe patul de spital, rînduri calde, criticul îi răspunde cu mulțumiri, remarcîndu-le totodată valoarea literară. La propriu, nu numai la figurat, criticul rămîne critic și pe patul de spital.
Va exista, probabil, mereu o actualizare problematică a autonomiei esteticului, fiindcă ea este o poartă închisă pentru majoritatea textelor unei epoci și deschisă pentru o minoritate. Politicul, socialul, religiosul, economicul, financiarul, marketingul, spiritualul, moralul, eticul, naționalul tind să-și subordoneze literarul; să se legitimeze ca literatură fără a fi așa ceva (ori fiind literatură slabă). Pentru a desființa poarta însăși, e nevoie de anularea criteriului.
O literatură se apără însă, și în cele mai rele împrejurări și defavorabile contexte, prin autonomia esteticului care a format-o și prin acțiunea criticii literare în continuitate. Avem deja exemplele a trei epoci (epoca marilor clasici, epoca interbelică, epoca postbelică) în care criteriul a funcționat.
____________
Comunicare susținută la Colocviul anual de critică al Filialei București - Critică, Eseistică și Istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România, ediția a VII-a, cu tema „Maiorescianismul - o fenomenologie a interpretării literare”.
