Andreï Makine, O femeie iubită, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 271 p.
Atunci cînd o mare personalitate istorică se află demult în faţa judecăţii posterităţii, cînd faptele sale şi viaţa sa întreagă s-au transformat în piramide de cărţi din care se nasc mereu alte cărţi, atît cercetări docte, cît şi o mare diversitate de ficţiuni, o iniţiativă îndrăzneaţă ar fi aceea de a relativiza totul, de a răvăşi toată informaţia, toate reprezentările, toate imaginile, toate clişeele, toate locurile mai mult sau mai puţin comune acumulate în jurul ei pentru a le recompune apoi în secvenţe reprezentative, evocatoare, contradictorii, şocante, ca într-un montaj cinematografic. Aşa procedează Andreï Makine în ultimul său roman, O femeie iubită (Paris, Seuil, 2013), răsturnînd uriaşa bibliografie a Ecaterinei a II-a pe masa, în apartamentul, în viaţa tînărului scenarist Oleg Erdmann, principalul alter-ego al său, care scrie scenariul unui film despre marea împărăteasă. Este o punere în abis modernă, o reţetă excelentă (a folosit-o de pildă cu succes şi Christophe Donner în romanul său despre Ludovic al XVII-lea, Un rege fără viitor) pentru a oferi multă informaţie istorică şi culturală condensată atrăgător, într-un stil decontractat, pentru a pune în scenă o multitudine de puncte de vedere, de unghiuri de abordare, pentru a spune adevăruri incomode (sînt cîteva demne de reţinut în acest roman), pentru a relansa şi a extinde discuţia despre un personaj atît de controversat şi în rîndul celor mai puţin sau deloc avizaţi.
Ce fel de film va servi acest sceanriu? Un „soap sud-american” care să speculeze latura senzaţională a vieţii „Messalinei ruse”, excentricităţile ei erotice şi capriciile ei sentimentale, în căutarea iubirii fără de care nu poate să trăiască, de care are nevoie ca de aer; sau un film despre femeia instruită şi susţinătoare convinsă a educaţiei, scriitoare, colecţionară de artă, inerlocutoarea epistolară a filozofilor Luminilor; ori poate un film despre politiciana perspicace, al cărei liberalism, contrariat de realitatea rusă şi de spectacolul atroce al Revoluţiei franceze, s-a transformat în despotism, luminat, dar nu mai puţin despotism, şi despre ţarina vitează, călărind bărbăteşte în fruntea armatelor sale cu care a lărgit hotarele Rusiei; un „vodevil grotesc”, precum istoria, un „serial cu trei sute de episoade şi jumătate”, sau un film de animaţie în „roşu ca sîngele şi negru”, care prin alternanţa mecanică de planuri să redea „toată mascarada istoriei”? Posibilităţile sînt multiple, nici una însă deplin satisfăcătoare, nici una pe măsura staturii personajului, de aceea, scrierea acestui scenariu include constant propria critică şi generează noi ipoteze de lucru, alte scenarii posibile, aparent la nesfîrşit. Nu contează prin urmare argumentele pentru o viziune sau alta, ci plăcerea descoperirii unui caleidoscop de viziuni, asemănător cu lanterna magică, maşină de vise, moştenită de eroul-scenarist de la bunciul său optician. Makine stăpîneşte admirabil această strategie narativă, pe care o complică tematic şi temporal pînă cînd o adaptează la o reflecţie mai cuprinzătoare asupra istoriei şi a identităţii, dar în termeni la îndemîna oricui. Povestea scrierii scenariului şi a realizării filmului despre Ecaterina a II-a începe în Rusia sovietică brejnevistă a anilor 1980, în Leningradul fost Sankt- Petersburg, şi continuă în Rusia post-sovietică şi în Sankt-Petersburgul fost Leningrad, unde totul se reia la scară mare – alt film, de astă dată un serial de şoc şi de top, cu violenţă şi sex la limita pornografiei, alţi actori, alt regizor, alt producător, dar acelaşi scenarist, abia dezmeticit din coşmarul comunist şi aiurit de sălbăticia noilor realităţi.
Andreï Makine ne dezvăluie această poveste ca şi cum ar desface o matrioşkă: împărăteasa Rusiei, „păpuşa” cea mai mare, ascunde multe alte „păpuşi”, fiecare cu povestea ei. Cea mai consistentă este a scenaristului Oleg Erdmann, rus de origine germană, dintr-o familie de nemţi dezrădăcinaţi încă din vremea Ecaterinei, al cărui tată, arhitectul Serghei Erdmann, erou al Uniunii Sovietice, cu „vechile lui suferinţe ruseşti, şcuţ visele lui germane”, meditează la destinul familiei sale cu laitmotivul: „Cînd te gîndeşti că toate astea ni se întâmplă din pricina micuţei nemţoaice devenite Ecaterina cea Mare...”, „toate astea” fiind persecuţiile, arestările, deportările, grozăviile îndurate de etnicii germani din cauza suspiciunii de trădare care a planat asupra lor în epoca stalinistă. Frînturi din „toate astea” sînt risipite în tot romanul şi au o semnificaţie specială în economia lui pentru că deschid problema identităţii, preocupare constantă în opera lui Andreï Makine, şi alcătuiesc comentariul implicit al rusităţii Ecaterinei cea Mare.
Femeia care prin puterea neobişnuită a voinţei sale a reuşit să se plaseze în descendenţa lui Petru cel Mare şi să-i continue proiectul dinastic a început prin a- şi renega religia şi originea, prin a-şi asuma o altă identitate. Makine, care face dovada unei documentări pe cît de extinse pe atît de profunde, dînd la iveală amănunte uluitoare din viaţa Ecaterinei, nu oferă nici un „stop-cadru” pe momentul foarte spectaculos al botezului tinerei Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, care, acceptînd să renunţe la religia şi la numele său înainte de căsătoria cu Petru al IIIlea, se naşte din nou pentru a prelua destinele Rusiei. El preferă să inducă amintirea acestei schimbări de identitate cu rol fondator prin înfăţişarea efectelor ei „secundare” peste timp – ce s-a ales de nemţii rusificaţi ca şi ea de-a lungul istoriei? Nu este lipsită de interes aici reluarea comentariului memorabil al lui Henri Troyat din monografia sa Ecaterina cea Mare1 în legătură cu acest aspect din viaţa ei: „Dezbotezată, rebotezată, dezrădăcinată, transplantată, rusificată, pare a fi alta”, pentru că ecoul lui vibrează în revelaţia lui Oleg Erdmann atunci cînd, la începutul anilor 1990, află că poate să-şi recapete cu uşurinţă cetăţenia germană şi să se stabilească în patria strămoşilor săi: „Sugestia asta îl face să chibzuiască dureros la cît de rus a ajuns să se simtă”, cît de „altul”, la fel ca Ecaterina. Acest „altul” va face în ultima parte a romanului o călătorie în Germania, cu speranţa că o va înţelege mai bine pe eroina sa şi pe sine, că va dezlega misterul identitar, că va scăpa de „sfîşierea ruso-germană”. Şi, într-adevăr, în această călătorie dincolo de hotarele Rusiei şi apoi ale Germaniei, povestea Ecaterinei şi povestea lui Oleg Erdmann, cu multele lor poveşti adiacente derulate pe mai bine de două sute cincizeci de ani, care pînă acum se intersectaseră, ajung să se suprapună; „păpuşile” reintră în matrioşka cea mare, conflictele din vieţile personale ale protagoniştilor, ca şi scenariul al cărui sfîrşit rămînea mereu în suspans, se rezolvă în miracolul iubirii. Pare melodramatic, este melodramatic, dar în limitele bunuluigust.
Deşi construcţia este foarte elaborată şi poate prea ambiţioasă prin numărul mare de aspecte pe care vrea să le atingă, încrengăturile ei narative se urmăresc uşor pentru că tehnica decupajului şi montajului cinematografic este excelent stăpînită – cu foarte puţin efort de imaginaţie, putem spune că odată cu lectura romanului am văzut şi transpunerea sa cinematografică. Replici alerte alternează cu monologuri care clarifică, rezumă, comentează cîte o situaţie, sau caracterizează cîte un personaj, imaginile se compun firesc în secvenţe, schimbările dese de plan ţin atenţia mereu trează şi stimulează interesul, iar evadările în vis nu sînt imposibile. Tot ce are legătură cu viaţa Ecaterinei se reţine repede pentru că aproape tot este de domeniul senzaţionalului, sau este contextualizat surprinzător, iar erudiţia nu e copleşitoare pentru că nu e livrată într-un discurs compact, ci mărunţită în schimburi de puncte de vedere şi adaptată măsurii personajelor care o vehiculează şi orizontului de aşteptare al publicului vizat. În schimb, pentru conturarea trecutului comunist şi a realităţii post-sovietice, această scriitură scenaristică are efecte simplificatoare de cu totul altă natură decît în cazul uriaşei biografii ecateriniene, lăsînd impresia de superficialitate, cel puţin cititorilor din Est: aici, Andreï Makine pare a fi procedat ca unul care ştie cît sînt dispuşi să suporte sau să înţeleagă cititorii săi din Vest din „cartea neagră a comunismului” şi a urmărilor lui, aşa că realizează un montaj de imagini vehiculate de jurnalele de ştiri sau de documentarele de largă popularizare, ambalat în ironie amară şi oferit împreună cu un strop de melancolie. Din această combinaţie de istorie trecută şi recentă rezultă un roman plăcut, pasionant pe alocuri, purtînd în mod evident marca unui scriitor cu greutate, dar al cărui stil, de la Testamentul francez (1995) şi de la Muzica unei vieţi (2001) încoace, a făcut concesii reţetei de succes, fără a cîştiga în personalitate.
Traducerea lui Daniel Nicolescu urmează cu mare supleţe textul, îi preia toate schimbările de ritm, îi aduce vocabularul slobod în cea mai naturală şi actuală limbă română, iar acest lucru se cuvine neapărat evidenţiat pentru că, dacă există dificultăţi în acest roman, majoritatea se situează la nivelul nonconformismului şi al libertăţii de expresie specifice registrului familiar, foarte bogat în franceză, pentru a cărui echivalare e nevoie de inventivitate şi curaj. Cu siguranţă că succesul Femeii iubite în România se va datora în bună măsură şi traducerii.
1 Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere de Elisabeta Niculescu şi Alexandru Vianu.
