Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
De la o vîrstă preferi ca proştii să tacă de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,



Extemporalul de dimineaţă, c-un cer închis, jos, gri-mov! Ieri, un telefon lui Mugur ca să-i mulţumesc pentru carte. Constatam că, deşi pregătim mereu şi ne promitem solemn prin scrisori, n-am mai stat de vorbă ca lumea de prin 1974, adică de pe cînd, la DXXX, întinşi în şezlonguri, în spatele casei unde locuiam, sub nişte peri, tăceam cîte trei ceasuri împreună! Cuvintele picurau rar, la intervale mari, uneori cădea cîte-o pară în iarbă, o mîncam dacă putea fi culeasă fără să ne ridicăm din şezlonguri, dacă nu, aşteptam alta mai apropiată, mai mălăiaţă, ghidaţi de adevărul „pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”! Mugur scria un Roman şi-mi promisese că mă bagă şi pe mine în el, numai că voi fi profesor de sport sau aşa ceva. Bine, i-am zis, fie, numai bagă-mă! Pe atunci beam cafeaua indiferent, sugeam în schimb, cu entuziasm, votcă! Şi iată-mă amintindu-mi de un alt personaj din DXXX, profesorul de matematică Ciorăscu! Virgil, ăsta-i era numele mic, era subţirel, înăltuţ, blond, palid, cu buzele foarte roşii, frumos ca un înger! Fiu de popă, delicat, sfios parcă, surîzînd din nişte ochi mari, trişti, ca o fată mare. Soţia lui, Anişoara, la fel de subţirică, brunetă, ochioasă şi ea, de-o frumuseţe severă, de ţărancă, preda tot matematica. Erau o pereche!! Cînd i-am invitat prima dată la mine, Gil (aşa-i spuneau toţi), după cîteva pahare de ţuică, a început să jongleze cu nişte ceşcuţe puse deoparte, străvezii şi gingaşe, pentru servit cafeaua. Numărul i-a reuşit! După ce am trecut la vin, a dorit să-l repete! Anişoara s-a uitat fioros la dînsul! Bineînţeles că a spart o ceşcuţă! Eu, ca să nu-l fac să se simtă prost, am luat o altă ceşcuţă şi-am izbit-o, protector, de podele. Pînă aici totul ar fi fost, să zicem, normal. Numai că Gil, neînţelegînd bine gestul meu, considerîndu-l ca pe un îndemn, a mai trăsnit o ceşcuţă de podea! Atunci Anişoara, zveltă, furibundă, cu tăliuţa trasă prin inel, i-a împuşcat soţului ei o palmă formidabilă. Stupefacţie! Gil, calm, mai palid ca oricînd, n-a zis decît: „Vaco!” Cafeaua am băut-o dintr-o strachină, cu lingura, ca pe un borş! Altă dată, Gil, venit singur la mine, sta în picioare! După nişte pahare, mi-a explicat fenomenul. Cu o zi înainte, sosit afumat acasă, Anişoara l-a pus pe pat cu faţa-n jos, i-a tras pantalonii şi izmenele şi a început să-l ardă peste cur cu-n melesteu! Dînsul a numărat pînă la şapte (lovituri), apoi a adormit! Dar a doua zi, la şcoală, nu s-a mai putut aşeza la catedră. Îl dureau bucile înfiorător! Mai avea o meteahnă cînd se îmbăta prea tare, seara, întorcîndu-se acasă, smulgea parii podeţelor din faţa portiţelor caselor şi-i aducea, cadou, Anişoarei! Părinţii nu-l reclamau, era profesorul de matematică, omul temut al copiilor lor! Gil şi Anişoara!! Am auzit că el s-a îngrăşat, cu maşină şi trei copii...!



*



Pornisem de la telefonul dat lui Mugur. Mi s-a plîns de un articol, al lui Ulici, pe care eu nu l-am citit, din „C”. Nu-i nimic, i-am spus, cînd te înjură un prost! Da, dar mai bine tăcea, mi-a răspuns. Cred că are dreptate. De la o vîrstă preferi ca proştii să tacă.



Cu stimă şi afecţiune,



Emil Brumaru



1.IX.1980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara