Se ştie că există o tendinţă eufemistică de folosire a unor imprecaţii şi a unor expresii injurioase în limbi străine: acestea sînt percepute de vorbitori ca mai slabe, mai atenuate decît corespondentele din limba maternă, exprimate de obicei într-un registru lexical vulgar, tabuizat. Puternica influenţă franceză din deceniile trecute nu pare totuşi să fi lăsat urme semnificative în această zonă a limbii române vorbite. în limba actuală, în schimb, cel puţin în limbajul tinerilor, fenomenul se manifestă prin preluarea unor exclamaţii şi imprecaţii anglo-americane, desprinse în mare măsură din filmele sau din piesele muzicale în care e clară adaptarea lor la contextul situaţiei de comunicare. Exemplul cel mai clar de fixare a unei imprecaţii străine cu sens atenuat e însă un mai vechi împrumut din turcă - sictir - care, netransparent, şi-a atenuat treptat sensul etimologic (obscen), căpătînd o răspîndire destul de mare, o familie lexicală bogată şi sensuri noi. Cuvîntul e de altfel înregistrat de toate dicţionarele noastre (altminteri foarte prudente şi excluzînd majoritatea termenilor consideraţi vulgari). Definiţiile propuse nu cuprind însă ultimele sale evoluţii semantice.
Formula propriu-zisă a imprecaţiei, exclamaţia (h)ai sictir! - care, conform explicaţiei sintetice din Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu, "exprimă vulgar repulsia" - a suferit o primă deplasare semantică - previzibilă - determinată de specializarea pentru una dintre intenţiile actului de a înjura: alungarea, îndepărtarea unei persoane. Primul citat înregistrat în Dicţionarul limbii române (DLR, tomul X, partea a 3-a, 1990) e din anul 1826, dintr-un text care glosează deja în paranteză interpretarea ilocuţionară şi atenuativă: "el mi-a adaos cu dispreţ: hai sictir (fugi de-aicea) giaur!". Dicţionarul academic oferă numeroase alte exemple de folosire a înjurăturii din proza lui Cezar Petrescu, Sadoveanu, Marin Preda şi chiar din versuri populare ("Lele verde viorea/ Sictir pe uşă că-l da"), atestînd astfel circulaţia formulei în diferite epoci şi medii sociale. Substantivat, cuvîntul sictir (în turcă, formă de imperativ a unui verb cu sens sexual) ajunge curînd să desemneze înjurătura însăşi şi intră ca atare în expresii ca a da (cu) un sictir, a lua la (sau cu) sictir, înregistrate şi acestea în dicţionar. Un sens special - "atitudine de dispreţ" - este exemplificat printr-un citat din Convorbiri literare: "se uitau cu un fel de sictir". Formula de imprecaţie a produs un derivat verbal: a sictiri pe cineva "a înjura" (tot aşa cum înjurăturile care invocă dracul au impus verbul a drăcui). Forma actuală a verbului a fost precedată de a sictirisi, ieşit din uz, de la care, după atestările unor dicţionare mai vechi, s-au format adjectivul participial sictirisit şi substantivul sictirisire. Verbul a sictiri apare cu sensul de "a înjura", dar şi cu acela de "a alunga", ba chiar, ca reflexiv, cu o valoare care nu mi se mai pare actuală: "a pleca repede de undeva; a se căra". Dicţionarul atestă şi folosirea supinului substantivizat în expresia a lua la sictirit pe cineva, ca şi derivatul sictireală, prezent la rîndul său în expresia a lua la sictireală. în DEX apar mai puţine sensuri şi derivate, dar se confirmă specializarea formulei hai sictir pentru funcţia de alungare ("pleacă! marş de-aici! şterge-o"), ca şi conservarea acestei valori în verbul a sictiri şi în expresia a da cu sictir.
De mai multă vreme, totuşi, şi alte sensuri sînt curente în limbajul familiar. Le înregistrează Dicţionarul de argou al limbii române (1996) al Ninei Croitoru Bobârniche, unde a avea sictir e glosat ca "a fi supărat, a avea o stare depresivă" (formulare cam comică), iar sictirit înseamnă "supărat, plictisit, enervat". în Dicţionarul de argou şi expresii familiare al limbii române (1998) de Anca Volceanov şi George Volceanov, sictir (neutru, cu plural în -uri) e definit ca "stare de lehamite", a se sictiri are sensul "a se supăra, a se enerva", iar sictireală este "plictis, plictiseală" (în alt sens, "dojană aspră"). Transformarea unei formule de imprecaţie într-un mijloc de a exprima nepăsarea, dezinteresul, plictisul e destul de firească (nu altfel au evoluat formulele de tipul "ia mai dă-l naibii"). Putem de altfel adăuga şi alte citate care să ilustreze sensurile actuale ale substantivului sictir: "Din inconştienţă, din blazare sau, de ce nu? din sictir (...), vor prefera să se întoarcă la raţia de curent electric" (România literară, nr. 38, 1991, 3); "Un fel de silă şi sictir/ de-a duce pîn la capăt sfînta frază" (M. Dinescu, Moartea citeşte ziarul, p. 26), chiar în construcţii prepoziţionale care tind spre statutul de locuţiune (în sictir = în scîrbă): ""Veniţi mîine" - ne îndeamnă în sictir o funcţionară preocupată mai mult de convorbirea purtată la celular, decît de soarta noastră, a amărîţilor de contribuabili" (EZ 1586, 1997, 8). Starea de plictiseală iritată face parte din conţinutul semantic cel mai actual al adjectivului sictirit: "Acelaşi chip şters, uşor sictirit" (S. Tănase, Corpuri de iluminat, 6); "privirile "sictirite" ale vînzătoarelor de la pîine (Tineretul liber, nr. 686, 1992, 2).
