Începuturile publicistice ale lui Eugen Ionescu par să plutească încă în incertitudine. Datele care s-au avansat sunt situate fie mult prea devreme faţă de momentul adevăratului debut, fie mult mai târziu.
Potrivit unui coleg de bancă, Emanuel Vidraşcu, Ionescu şi-ar fi început colaborarea la Revista literară a Liceului "Sf. Sava", fostă Ramuri fragede, încă din 1925, în jurul vârstei de 15 anii. Rememorarea respectivă conţine însă mai multe inexactităţi, făcând trimitere la publicarea unor cronici plastice despre Tonitza şi Schweitzer-Cumpăna, apărute, de fapt, în revistă abia în ultimele luni ale anului 1927. Mai mult, menţionarea alăturată a revistelor este confuză, întrucât Ramuri fragede (subintitulată Revista Societăţii "Ioan Heliade Rădulescu" a elevilor Liceului "Sf. Sava") apăruse doar între 18 decembrie 1922 şi 29 martie 1923, unde nu întâlnim semnătura lui Ionescu, iar Revista literară a Liceului "Sf. Sava" va fi scoasă începând abia din 10 martie 1927. Chestiunea precocităţii unor încercări literare ale autorului, încă de la 15 ani, este preluată, fără argumente în plus, şi de alţi comentatori2.
În realitate, debutul său absolut are loc în primul număr al Revistei literare a Liceului "Sf. Sava", din 10 martie 1927, în care Eugen Ionescu, elev în clasa a VI-a de liceu, publică, concomitent, poezia Copilul şi clopotele şi o cronică plastică pe marginea unei expoziţii a lui D. Ghiaţă3. Cât priveşte debutul în presa literară consacrată, acesta este plasat de către Gelu Ionescu în Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi, în nr. 270, din 19 decembrie 1928, cu poezia Elegie 5. Dar Eugen Ionescu colaborase deja la mica şi eleganta gazetă argheziană cu aproape nouă luni înainte, şi anume în nr. 51, din 31 martie 1928, în care îi apare poezia Elegie pentru fiinţe şi lucruri mici. De precizat că această poezie va fi reprodusă, aproape neschimbată, însă cu titlul Elegie pentru fiinţe mici, în volumul din 1931, după ce o variantă iniţială, cu titlul Elegie pentru lucruri mici, fusese găzduită şi în Vlăstarul. Revista Liceului "Spiru C. Haret", nr. 5-6, din martie-aprilie 1928. Diferenţele textuale sunt sesizabile, în varianta din urmă, mai accentuat în prima strofă: Aici a fost odată-imperiul / Unui copil care-a fost dus / Într-o cutie de păpuşe / Spre parcul viu de amintiri. În versiunea finală din Bilete de papagal, ca şi în cea din volum, strofa are următoarea configuraţie: Aici a fost odată patul / Unui copil care-a fost dus / Într-o cutie de păpuşe / În parcul cu pământ şi piatră. De altfel, şi în cazul altor poezii publicate în Revista liliputană, în Viaţa literară sau în Zodiac apar deosebiri, uneori radicale, faţă de redactarea definitivă din volumul Elegii pentru fiinţe mici. Colaborarea lui Ionescu la Bilete de papagal va continua, sporadic, şi în anii următori, respectiv în nr. 302, din 30 ianuarie 1929, cu poezia ţară de carton şi vată, în nr. 337, din 11 martie 1929, sub pseudonimul Eugen Tomescu, cu poezia Moartea păpuşii, iar în nr. 475, din 21 septembrie 1930, cu poezia Elegie, reluată apoi în volum cu titlul Baladă.
Au existat şi opinii potrivit cărora debutul lui Eugen Ionescu s-ar fi petrecut la o dată mai târzie decât cea reală. După Elena Vianu, viitorul dramaturg ar fi păşit în arena literară abia în 1930, în paginile revistei Zodiac, condusă de I. Peltz5, prin publicarea poeziei Elegie, în numărul din iunie-iulie. Un alt preopinent6 înclină tot pentru anul 1930, an care ar marca debutul lui Ionescu în critică în paginile revistei Viaţa literară, cu o cronică intitulată Idei sugerate de o carte nouă, în care discută volumul lui Paul Zarifopol Artişti şi idei literare române 7. Cum am văzut, autorul lui Nu îşi făcuse intrarea în literatură încă din 1927.
Unele texte din tinereţe ale scriitorului nu sunt suficient de cunoscute. Grupajul de articole pe care îl restituimviii în aceste pagini nu şi-a găsit locul în culegerea de publicistică românească, în două volume, altfel destul de riguroasă, alcătuită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Război cu toată lumea 9. Titlurile nu sunt consemnate în Bibliografia scrierilor lui Eugen Ionescu publicate în presa românească între 1927 şi 1946, cuprinsă în această antologie, după cum nu au fost incluse nici în bibliografia alcătuită de către Gelu Ionescu în finalul monografiei sale.
Cea dintâi recenzie, făcută la un volum de versuri al lui Perpessicius, marchează, de fapt, debutul lui Eugen Ionescu în critica literară, care are loc în Revista literară a Liceului "Sf. Sava", nr. 7, din 25 decembrie 1927. Cronicarul plastic se afirmase deja cu câteva luni înainte. Aplicat pe text, comentariul tânărului critic surprinde discreţia poetului neoclasic, care se impune prin stil. Totuşi, o anumită monotonie şi artificialitate, pe care le remarcă, îl conduc înspre un verdict imbatabil: nu aceasta este adevărata vocaţie a lui Perpessicius, ci aceea de critic. Următoarele două cronici sunt tipărite într-o altă revistă şcolară, cu oarecare vogă în rândul celor mai tineri literaţi din epocă, Vlăstarul, editată de Liceul "Spiru C. Haret" din Capitală. Publicaţia apărea încă din 23 decembrie 1923, găzduind multe dintre creaţiile de început ale lui Mircea Eliade, Constantin Noica (prezent nu numai cu articole, ci şi cu poezii), Nicolae Steinhardt, Alexandru Elian, Al. Ciorănescu, Haig Acterian, Barbu Brezianu şi ale altora, cu toţii elevi ai acestui aşezământ. Invitat probabil de către unul dintre colegii de generaţie, Eugen Ionescu va publica aici câteva poezii şi recenzii. Fără a avea spiritul contestatar de mai târziu, criticul este incisiv în judecăţile pe care le emite, amendând, de exemplu, poezia minoră a lui D. Ciurezu, în care întrevede un material brut, încă necizelat. Pornind apoi de la volumul de versuri al lui Demostene Botez, Zilele vieţii, Ionescu îşi exprimă frontal neîncrederea în sistemele estetice. În virtutea acestei rezerve, ideile sale "nesistematizate" îl fac să deceleze o anumită sensibilitate maladivă a poetului, care şi-ar fi încheiat, după părerea sa, evoluţia odată cu primul volum.
Centrul de greutate al grupajului redat mai jos îl constituie, fără îndoială, micul eseu ionescian despre melodramă, publicat, în martie 1931, în Zodiac, o pledoarie, în esenţă, în favoarea acestei specii, a cărei valoare estetică a fost şi continuă să fie pusă sub semnul întrebării. Sunt vehiculate idei subtile, care vor fi reiterate în volumul Nu din 1934 sau în paginile jurnalului de tinereţe din anii '30 (publicate în Universul literar din 1938). Aserţiunea sa, potrivit căreia melodrama ar fi moştenitoarea de drept a tragediei antice şi, totodată, forma literară menită să împlinească, în modernitate, nevoia de evaziune cathartică din sine, eterna propensiune înspre exacerbarea şi cruzimea trăirilor, înspre miracol şi groază, şi-a găsit astăzi confirmarea din partea celor mai avizaţi teoreticieni ai fenomenului. Mai mult, melodrama rămâne nu doar un pretext ori un "moft" al nonconformistei eseistici, adesea speculative şi de o gesticulaţie retorică mucalită sau chiar cabotină, a tânărului Ionescu, ci un radical tipologic al dramaturgiei sale de mai târziu. Analiza substratului melodramatic al multora dintre piesele sale poate oferi, cred, o importantă "cheie" hermeneutică pentru aşa-zisul absurd ionescian. Reabilitarea speciei este necesară, în opinia sa, deoarece catharsisul melodramatic are efecte deopotrivă estetice şi terapeutice. Astfel încât "genul obiectiv al melodramei" poate furniza, în fine, o soluţie - estetică şi nu numai - de compromis pentru obsedanta dilemă ionesciană a anilor '30, aceea a opţiunii între "viaţă" şi imperativele ei, pe de o parte, şi "literatură", înţeleasă ca o compromitere artificială şi frivolă a "suferinţei" vitale, pe de altă parte10.
În fine, ultima intervenţie critică, pe care o reproducem, nelipsită de binecunoscuta fervoare polemică, de savoarea ludică a formulărilor paralogice, a fost publicată în gazeta Atitudinea, din 1 noiembrie 1933. Ea este, în fond, o notă care însoţea un Fals itinerar critic, fragment din volumul în pregătire Nu, cartea incendiară pe care presa de atunci o anunţa deja cu un titlu provizoriu: Negaţiunixi.
Perpessicius: Scut şi targă
Scut şi targă12, volumul de versuri al lui Perpessicius, este o culegere de poezii inspirate din războiul pe care l-a făcut. Nu l-a privit cu groază primitivă, cu entuziasm eroic sau cu retorism factice, ci cu o fină ironie intelectuală sub care pulsează, totuşi, zbuciumul şi durerea. Sensibilitatea lui excesivă nu este mistică sau subiectivă, ci raţională şi abstractă. A îmbrăcat ferocitatea barbară a războiului cu o artă de-o seninătate şi de o cultură clasică. Rănit grav, internat în spitalul de unde-a plecat fără o mână, ca să mascheze suferinţa se autoironizează, lăsându-ne totuşi să întrezărim (imperceptibil aproape) ceea ce se ascunde sub râsul falş-ironic:
Ca vântul ai intrat pe uşe13,
Brusc te-ai oprit la patul meu,
Şi-ai denumit numele meu
Automat ca o păpuşe.
Şi-apoi te-ai prăbuşit de-a-latu-mi
Cu-atâta melodramatism
Că sta să-şi iasă din mutism
Griveiul zugrăvit pe patu-mi.
Plângeai în hohote şi droturi
De somieră te-nsoţeau,
Fracturile-mi se deplasau
Din calmul lor prescris de doctori.
Durerea ta înduioşase
Şi trandafirii calcinaţi,
Şi îngeraşii aplicaţi
Pe tuciul sobei ce-ngheţase.
Cu-acelaşi fast, cu-aceeaşi tobă,
Puţin în urmă ai plecat,
Şi-am stat din nou crucificat
Între-ngeraşii de pe sobă.
E-atâta discreţie în durerea lui Perpessicius! Se pare că şi-ascunde suferinţa dintr-o pudoare estetică - şi această obiectivizare a durerii, această impersonalitate în artă, deci, este poate cel mai de seamă argument care mă îndreptăţeşte, pătrunzând dincolo de vădita alură modernistă, să-l definesc: neoclasic.
În tranşee, cu tot vălmăşagul înconjurător, cu toată barbaria bestială pe care sufletul lui de "clasic" ponderat şi civilizat nu o poate sesiza ca artă, cu toată primejdia, îl preocupă mai mult "o figură de pe calendar", care zâmbeşte neclintit, în pofida atrocităţii exterioare. Fără îndoială, această "figură de pe calendar" e un simbol, e poate arta aşa cum o concepe poetul. În orice caz, se evidenţiază temperamentul său artistic, inspiraţia sa cerebrală care atenuează contururile prea violentei realităţi - idealizând-o, intelectualizând-o:
Şrapnelele se desfăceau deasupra capetelor
noastre
Cu eleganţa mâinilor frumoase de fecioară14
Ce-mprăştie peste soldaţii ce pornesc la luptă15 flori
din balcoane...
...în vreme ce, neîntrerupt, şsurâzătoareţ16
gravura de pe calendar zâmbea...
Au pregătit o targă pentru mine:
neîntrerupt,
gravura de pe calendar zâmbea...
E foarte bizar felul acesta de-a privi războiul; bizar şi neverosimil. Un altul (un poet!) ar fi redat măcelul în imagini danteşti, în viziuni apocaliptice. Perpessicius se mulţumeşte cu stilizări sentimentale:
Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadére17,
În loc de maci şi micşunele nenumărate flori de viaţă,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere,
Când înflorise agonia pe ochii noştri flori de ceaţă
sau cu amintirea humoristă şi melancolică a "vremurilor de pace":
E duminică, Mädy,
Îţi mai aduci aminte,
Din vremile de pace,
Sărutul meu fierbinte?
. . . . . . . . . . . .
La fel de calm Danubiul
Cu portul contrastează,
Electricul piano
Mai walzer - traumizează?
În Mater Dolorosa se sintetizează caracteristicile liricei lui Perpessicius: ironia subtilă, muşcătoare, sensibilitatea acută (însă potolită, nu violentă) şi-o notă oarecum deosebită - un efluviu sincer şi uman de sentimentalism:
S-a-ntunecat cu totul... Pe cine aştepţi să vie
De stărui la fereastră?... Cu gândurile-n goană
Cucernica ta mână aprinde la icoană
O candelă... dar ce duh ascuns îneacă iasca
Pe ochii tăi, iar umbra de ce-şi repune masca,
Şi ce presentimente îţi tremură în suflet?
Înseninarea:
Dar cine-a nins pe uliţi atâţia crini şi cine
A scuturat de floare cireşii toţi din aer?
................................................................
Tu crezi să vezi în raza ce casa-ţi luminează,
Prea-ndurerată mamă18, un înger bun, de pază.
Aruncând o privire generală asupra volumului Scut şi targă, cred că Perpessicius nu este ceea ce se înţelege prin "poet". Nu-i un mistic, profund, cu imaginaţie halucinantă, este (repet) un artist, un gânditor ironist şi sceptic. Neavând misticism, nu are nici putere creatoare - ci spirit critic, multă impresionabilitate, însă o anumită impresionabilitate, aş putea zice unilaterală; inspiraţia lui este rezultatul unei sensibilităţi artificiale, cerebrală; adeseori e spiritual şi humorist.
Ceea ce însă îl caracterizează mai cu seamă este stilul. Un stil cizelat, muncit, oarecum rece şi atât de căutat încât pare natural, nesilit. Nu are elemente strigătoare, disonante - forma lui e "uniformă"; atât de uniformă încât poate fi acuzată de monotonie şi chiar, la prima vedere, de platitudine. În general, versurile lui au cam aceeaşi intensitate şi reliefare şi, succedând "uniform", exprimă un "ton" armonic, bine echilibrat.
Totuşi, cu toate indiscutabilele calităţi literare, nu poezia este adevărata vocaţiune a autorului, care e mai mult inteligent decât sensibil-poetic. Versurile din Scut şi targă nu-s decât contribuţiuni pentru formarea criticului Perpessicius.
(Revista literară a Liceului "Sf. Sava", I, nr. 7, 25 decembrie 1927, p. 14-15)
D. Ciurezu: Răsărit (versuri)19
Indiscutabil, adevăratul artist este etnic. Dar etnic nu prin formulă, prin tendinţă, ci dintr-o impulsiune sufletească subconştientă. A crea artistic sensul unor norme conducătoare, unor principii stabilite intelectual, constituie o mare greşeală psihologică: creaţia nu poate fi stânjenită, îngrădită de legi fixe, aceasta fiind independentă de inteligenţă şi voinţă. O creaţie îndrumată silit, preconcepută, nesinceră, nu mai e creaţie. Exclusivismul unor teoreticieni explică prăbuşirea sămănătorismului, a poporanismului ş. a. Or, acesta este primul şi cel mai însemnat cusur al lui Ciurezu: ca făcând oarecum parte din curentul ortodoxist, tradiţionalist şi folcloristic chiar, teoretizat de Nichifor Crainic, vrea să fie etnic cu orice preţ şi, aceasta, de nenumărate ori, spre paguba valoarei artistice a poeziilor sale.
Şi forţata inspiraţie folcloristică e evidentă. Titlurile poeziilor sale sunt: Descântec, Paparudele, Comoara, Gărgăriţa, Leroi-Leroi, În pridvor etc., în care sunt trecute în revizie toate superstiţiile şi farmecele populare. Strofe întregi par a fi luate din gura vreunui ţăran şi transcrise fără schimbări, ca simplu "folclor":
Apă, apă lină
cu miros de bolbotină ş...ţ,
apă vie ne-ncepută
în adânc de lut crescută etc.
sau
Unde ţi-s comorile
când pe crengi20 mor florile?
Unde-ţi sunt cântecile
când se surpă luncile?
sau
Să-l cunoască soarele
petrecând cocoarele
semănând ogoarele...
Să-i cânte cocoarele 21
răscrucind ponoarele ş...ţ
uluind pridvoarele.
Nu poate fi tăgăduită valoarea poeziei poporane - dar numai ca poporană. E admisibilă şi o inspiraţie sinceră din poezia poporană - nu o falsă inspiraţie sau exerciţii folcloristice. Şi, cu condiţia de a fi o realizare poetică, o bucată de literatură cultă. La Ciurezu, prea adeseori (ba de cele mai multe ori), nu avem realizări, ci simple succesiuni de imagini vii, plastice, de multe ori nebănuit de frumoase, dar numai înşirate, fără intensificare, fără culminare. Posedă şi o limbă cu reale calităţi de vigurozitate românească, dar (vecinicul păcat) stricată de cuvintele prea voit curat-băştinaşe şi, în consecinţă, provincialisme obscure şi exagerate: zâmbra, sâmcelă, cârci, nărâmzat, buiac etc. etc. Aceste înşirări de imagini cu abundenţă de provincialisme, armonia nouă (deşi uşor de făcut) a versurilor scurte, puternic ritmice, sunt, ce-i drept, materiale frumoase de viitoare realizări, dar deocamdată nu sunt decât material brut, decât promisiuni. Şi - o mare vină - poetul e superficial fără prea mare rezonanţă interioară; impresionabilitatea lui e pur exterioară, de "suprafaţă"; rareori întâlnim stări sufleteşti; nu are o concepţie mai adâncă - şi fără aceasta nu se poate impune ca personalitate; cu totul altă valoare ar fi avut poeziile sale dacă în loc de "succesiune de imagini" ar fi fost "succesiune de stări psihice".
Totuşi, mai ales fiind poet tânăr, lui Ciurezu nu i se pot contesta unele indiscutabile calităţi: în afară de noutatea şi expresivitatea personală a imaginilor, mai mare - câteodată - şi darul de a şti să prindă şi să sugereze o "atmosferă". Astfel, în Haiducul, în care, deşi abundă folclorismele şi poporanismele neşlefuite, şi deşi se resimte - în partea de la început - vădita influenţă a unei balade de Iosif, are o netăgăduită atmosferă de romantism românesc, acea împreunare de panteism mistic şi inteligenţă pozitivă, de clar-obscuritate slavă şi de claritate latină. Iar în Cocora zugrăveşte plastic, viguros şi pitoresc o "fântână părăsită", reuşind un început de realizare:
Surpături de pământ galben şi pietriş
Deschid valea care duce la fântâni,
Şi polăţi de ulmi sălbateci şi bătrâni
Ascund calea răsucită-n povârniş.
Se-ntindea pe-aici pădurea către sat
Şi-ţi ieşeau în cale lupi, amiaza-mare,
Spun plugarii că Novac, aci, călare,
Pe oblânc, din goana mare, s-a lăsat:
"Si-a retezat
trup de şarpe
blestemat"...
Ca ultim cuvânt: poetul Ciurezu e tânăr, ca atare învinuirea de exagerare, de oarecum "escrocherie literară" are circumstanţe atenuante, fiind cunoscută "poza" neînlăturabilă, nelipsită nouă, celor cari devorăm. Apoi, trebuie să recunosc că - deşi nedezvoltat încă şi şovăitor - posedă un temperament poetic netăgăduit.
(Vlăstarul. Revista Liceului "Spiru C. Haret", IV, nr. 3, ianuarie 1928, p. 9)
Idei nesistematizate despre Demostene Botez
(Cu prilejul apariţiei volumului Zilele vieţii 22)
E într-o ţară obiceiul ca toată lumea să poarte ochelari coloraţi: roşii, verzi, albaştri. Şi un neîntrerupt prilej de ceartă e problema: care este coloarea adevărată a lumii? Fiecare, desigur, e convins şi susţine că adevărata coloare e aceea a ochelarilor lui. Bineînţeles, nu s-a ajuns şi nu se va ajunge vreodată la un rezultat. Iată de ce nu cred în sisteme de estetică.
Într-adevăr, a judeca o operă de artă din punctul de vedere al regulilor vreunui sistem de estetică înseamnă să priveşti lumea prin sticla unicolorată a ochelarilor. Oare în natură nu există decât coloarea verde, roşie sau galbenă? Armonia unei zile de vară o constituie o singură culoare sau împreunarea şi alăturarea unor infinit de felurite nuanţe chromatice? Nu judec "estetic" pentru că mi-e insipidă unilateralitatea. Căci viaţa este complexă, vastă şi nu îngrădită şi împărţită în formule fixe, imutabile - iar arta este expresia vieţii.
Demostene Botez e un poet original pentru că a avut curajul de a fi sincer şi banal. Mă obsedează, agasant, candida incapacitate critică a unui recenzent ocazional care susţinea că valoarea artistică a poeziei lui Dem. Botez constă în... claritatea (!!) exprimării. Ca şi cum claritatea ar fi o superioritate sau o inferioritate, şi nu o simplă caracteristică. Proprie poetului este maladivitatea sensibilităţii. Un sentimentalism nostalgic, acut, uneori dulceag. Un minus. Dem. Botez şi-a terminat (grabnic!) evoluţia poetică. Ceea ce a spus din primul volum continuă să spună şi-acum - fără mare deosebire. Se repetă. Devine monoton. Stagnează. Inspiraţia lui nu are amploare. E unilaterală. Totuşi, chiar această monotonie, specifică lui, are oarecare valoare în sine.
A fi poet? A fi sincer. Dacă toţi oamenii ar izbuti să fie sinceri - să se descopere pe ei înşişi -, exteriorizându-se, ar crea toţi, fără îndoială, opere de artă originale, personale. Sensibilitatea lui Demostene Botez adeseaori cade în sentimentalism ieftin, fără profunzime, şi-atunci e "dezlânat". Ar fi de dorit mai multă densitate, mai multă consistenţă. Poetul este panteist. Se simte înfrăţit cu tot: cu fiinţele, cu lucrurile. Acelaşi eu e în toţi. În toţi se vede pe el. Fizic, orice om este o individualitate integrală; trăieşte numai pentru el, se înţelege numai pe el. Impresia lui Jean-Christophe, copil: cu fiecare făptură, sau lucru, sau plantă, sau om e un univers întreg, aparte, neînţeles şi bizar, e verosimilă. În ultimă esenţă, însă, metafizic, nu-i deosebit niciun om de altul: niciun om nu simte altfel decât altul. Toţi suntem "acelaşi". Varietatea vieţii este o iluzie, o straşnică aparenţă. Nihil novi... Doamne! Ce monotonie!... Citez:
Eu am ştiut că versul mi-i banal
Şi-acelaşi: trist, şi monoton, şi vechi.
Dar viaţa mi-l tot sună în urechi
Acelaşi: ampluxxiii şi universal.
Un poet e mare când te recunoşti în el - şi numai când te recunoşti în el. Poet? Acela căruia îi e milă. De iarbă, de pietre, de flori, de oameni, de stele. Suferinţa, substanţa totului? Plictiseală. În versurile lui Demostene Botez se întrevede o chinuitoare nelinişte metafizică. O groază mistică de moarte: groază halucinantă, zdrobitoare. Totuşi, în faţa morţii nu are puterea de a se răzvrăti: suferă, e plictisit, obosit, zdrobit, oarecum resemnat. Moartea i-ar fi tolerabilă, dacă în greaua clipă "ar simţi fiecare că sunt doi"xxiv (Memento).
Câteodată, în faţa morţii, are o senzaţie ciudată de nedumerire, de seninătate naivă, puerilă. În orice caz - nedumerire. Astfel, în poezia Iubita a murit - minunată bucată de fragil şi delicat misticism - în care sunt influenţe din Francis James şi Maeterlink. Dar câteodată e prea discursiv şi monoton. E subiectiv, subiectiv, subiectiv, de aceea atât de uman, de etern uman. Scormonind în suflet, s-a găsit pe el. Şi eul lui e ca şi al nostru, e al tuturora. Poezia lui Demostene Botez e cenuşie. Citez:
Aş vrea să mai trăiască fiecare
Măcar ca un ecou de vechi cuvinte,
Mi-e teamă să nu fie - un mort de care
Azi nimeni să nu-şi mai aducă-aminte.
Pesimismul lui e un pesimism abstract, general, cosmologic. Erotica lui e tot metafizică: "Iubirea creşte-n noi ca o povară". În Elegie e însă romantic. Demostene Botez e mistic:
Femei îndoliate aşteaptă
Să vie D-zeu de nu ştiu undexxv.
Îl îngrozesc catirincile. "Spleen" atavic. Demostene Botez este un senzitiv.
(Vlăstarul. Revista Liceului "Spiru Haret", IV, nr. 4, februarie 1928, p. 10)
Despre melodramă
Numai catastrofa ne poate revela natura noastră intimă. Valul cotidianului şi al prevăzutului ne ascunde pentru noi înşine; ne înşală, asupra noastră, pe noi înşine: de-aici, necesitatea tragicului şi a neprevăzutului, a catastrofei care să rupă, cu o strălucitoare lumină, un val. Viaţa tragică este o evadare. Dar această necesitate psihologică şi cult al neprevăzutului tragic motivează melodrama şi patologicul în artă: anormalul, şi nu normalul, este veridic, esenţial, etern.
Noi credem în genul obiectiv al melodramei - indiferent de mediocritatea realizărilor artistice -, accidente. Nu spiritul melodramei poate fi acuzat de nonvaloare, de mediocritate estetică, ci numai autorii de melodramă: Bérécourt, Bouchardy, Victor Hugo etc. Dar melodrama (şi nu drama) este dreapta urmaşe a tragediei antice: ea este împlinitoarea modernă a nevoii eterne de miracol şi groază. Miracolul a fost înlocuit, modern, de hazard şi coincidenţă. Coincidenţa echivalează, psihic, miracolul. Melodrama este tentativa de a realiza o estetică a coincidenţelor. Coincidenţa constituie, astfel, principiul originar al oricărei acţiuni, intrigi melodramatice. Dar noţiunea de coincidenţă - deşi indicând o similară sau identică necesitate psihică - este, totdeodată, şi o diminuare a noţiunii de miracol - compromisă de ştiinţă. La moartea miracolului şi a personagiului divin sau ocult, invizibil dar important, central, s-a încercat o înlocuire a lui prin coincidenţă: deoarece trebuia ca ştiinţa să explice totul şi să alunge misterul - coincidenţa era, astfel, o explicare şi o motivaţie a neprevăzutului. O explicaţie şi o justificare meschină a acestuia.
Doi factori au determinat căderea estetică a melodramei: mediocritatea, banalizarea miracolului, decăzut în coincidenţă şi hazard, şi caracterul popular - precis, democrat - al melodramei. (Din spiritul ştiinţific). Miracolul devenit coincidenţă era, astfel, ŕ la portée de tout le monde; şi cotidian posibil. Neprevăzutul deveniştţ văzut şi cvasipalpabil - pentru această mediocritate plebee. Iar autorul de melodramă era şi el un om din public, neridicat deasupra publicului şi care scria pentru public. Speculând necesitatea psihologică de minune, de neprevăzut, s-a ajuns la un automatism, la o mecanizare şi ordonare a neprevăzutului: minunea mecanică; anulare, deci, a minunii. Prin urmare, lipsa de sens metafizic a epocei a degradat neprevăzutul - reducându-l la meschina coincidenţă, cât şi specula literară -, care a mecanizat-o, industrial. Prin explicaţia cu orice preţ, minunea a fost clarificată până la o dispariţie completă: conform axiomei că ceea ce devine clar nu este interesant. Compromiţând neprevăzutul, miracolul - degradat în coincidenţă -, melodrama s-a compromis pe sine însăşi.
Dar credem în reabilitarea melodramei, pentru că nu spiritul ei a fost ucis, ci forma inferioară, dar accidentală. Groaza şi neprevăzutul, veşnice nevoi, vor fi veşnic viabile: cerem anormalul (anormalul moral sau anormalul circumstanţelor exterioare). Construind melodrama pe fundamentul acestor realităţi sufleteşti (tragismul necesar) şi ignorând sau anulând scrupulele - ştiinţifice şi altele -, ale unei realităţi cu totul deosebite, se realizează principiul acesteia.
Melodramaturgii au căutat să împace miraculosul cu pozitivul; şi aceasta fu spre paguba amândorura, dar, mai cu seamă, în defavoarea artei. S-a confundat, cu alte cuvinte, această realitate subiectivă, morală, imaginativă cu realitatea obiectivă, ştiinţifică. S-a încercat o falsă (principial falsă!) trecere a uneia prin cealaltă; o confruntare a lor; un control - prin confruntare. Şi acestea fie din lipsa sentimentului metafizic - melodrama este doar un fruct pur al secolului XIX -, fie din întinarea sau ruşinea acestuia. Dar cele două realităţi pot via paralele, independente, fiecare tot atât de necesară, de adevărată: fiindcă, subiectiv, psihologic adevărată, cerută.
Există un melodramatism interior. O melodramatică a stărilor sufleteşti: organică, primară. O stridenţă necesară. O exacerbare. O violenţă şi o exagerare (un patologic) a atitudinilorxxvi. Prin libera dospire a sentimentelor neprevăzutului şi groazei, prin libera imaginare a neprevăzutului şi a groazei - şi viaţa miracolului -, să se cristalizeze întruchipările lor scenice.
Stridenţă, ţipăt - iar nu elocvenţă. Ilogic al coincidenţelor - nu motivaţie raţională a acestora. Nemaiîncercând o regizare mecanică a miracolului, melodrama (adevărată) va creşte liberă, deplină. Şi printr-o impermeabilitate a celor două realităţi. Coincidenţa să redevină mister.
(Zodiac, mărţişor, 1931, p. 54-55)
Despre lucruri fără rost
Apare în această foaie un articol lungxxvii al cărui rost nu îl mai văd. Articolul este scris de mine şi are drept obiect Patul lui Procust de Camil Petrescu. Povestea - nu se mai sfârşeşte odată? - a acestui articol este binecunoscută lumei de culise literare în mijlocul cărora a produs chiar un oarecare scandal. Povestea, mult mai amuzantă decât articolul în sine, este însemnată cu date precise, flori de stil, etţetera, într-o carte care fuge, fuge după un editor. (Editorul: premiul I la alergări).
În acest articol critic, proorocisem scoaterea din circulaţie a slabului roman al lui Camil Petrescu. Deoarece, din motive care vor fi expuse, articolul a fost împiedicat, până astăzi, să apară, cartea a dispărut de pe ecranul preocupărilor literare şi fără proorocirea mea. Aceasta nu este decât o dovadă mai mult că proorocirea mea era adevărată. Dacă nu era adevărată, era neapărat necesar să apară, ca să violenteze, ca să brigheze liniştita desfăşurare a faptelor şi a adevărului.
Dintr-un punct de vedere, aceasta mă bucură. Dintr-un alt punct de vedere, aceasta mă întristează, pentru că (o! nu din vina mea!) proorocirea mea nu vă mai apare decât - cum să zic? - retroactivă. V-o prezint totuşi ca model de intuire justă a valoarei. Argumentele sunt cam complicate, e drept, şi nu merg precis la ţintă, cu alte cuvinte trădează puţin intuiţia, dar e suficient ca limpiditatea acesteia din urmă să reiasă. Dacă limpiditatea ei apare tuturora, şi trebuie să apară - căci ferestrele există în minţile lectorilor români şi e nevoie numai să ridicăm storurile -, explicaţiile, discuţia şi alte coloane de carton sunt inutile. Sau arhitectura este solidă şi coloanele de carton sunt inutile. Sau arhitectura nu este solidă şi se prăbuşeşte şi cu coloanele. Arhitectura mea este solidă. Dreptatea mea e clară.
(Atitudinea, I, nr. 2, 1 noiembrie 1933, p. 4)
Note:
i Vezi Gazeta literar?, XV, nr. 13, 28 martie 1968, p. 5.
ii Cf. Ecaterina Cleynen-Serghiev, La Jeunesse littéraire d'Eugčne Ionesco, Paris, PUF, 1993, p. 46; Emil Manu, Eugen Ionescu - scriitor român, în Adev?rul literar ?i artistic, IX, nr. 504, 8 februarie 2000, p. 6.
iii A se vedea ?i Gelu Ionescu, Anatomia unei nega?ii. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba român?. 1927-1940, Bucure?ti, Editura Minerva, 1991, p. 217-218.
iv Ibidem, p. 218.
v Preludii ionesciene, în Gazeta literar?, XII, nr. 2, 7 ianuarie 1965, p. 8.
vi Al. Tudoric?, Eugen Ionescu, critic literar (1930-1938), în Via?a româneasc?, XVIII, nr. 9, septembrie 1965, p. 109.
vii Via?a literar?, V, nr. 131, 15 august-15 septembrie 1930, p. 3.
viii În transcrierea interpretativ? a textelor ne-am raportat la norma literar? a epocii, p?strând totodat? particularit??ile de limb? ale scriitorului. Am aplicat principiile ortografice actuale, dar am men?inut unele variante fonetice ?i lexicale (humorist, personagiu, poporan?, urma?e), câteva dublete (culoare - coloare, fals - fal?, ve?nic - vecinic), formele de genitiv-dativ în -ei (epocei, liricei), precum ?i varianta de plural a pronumelui relativ-interogativ (cari).
ix Bucure?ti, Editura Humanitas, 1992. Men?ion?m c? nu este antologat? nici cronica de debut, consacrat? pictorului D. Ghia??, semnat? de autor numai cu prenumele.
x Vezi, pentru comentarii detaliate privind concep?ia tân?rului Ionescu despre melodram?, ca ?i ?esutul melodramatic al multor piese de mai târziu, Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pite?ti, Editura Paralela 45, 2002, p. 135-172.
xi Iat? o ?tire din Vremea, VI, nr. 305, 17 septembrie 1933, p. 4: "D. Eugen Ionescu ?i-a pus la punct Nega?iunile în aceast? vacan?? petrecut? la Sâmb?ta de Sus".
xii Volum ap?rut în 1926 la Editura Casei ?coalelor.
xiii În volum: u??.
xiv În volum: fecioare.
xv În volum: lupte.
xvi Cuvânt omis.
xvii În volum: Calfa-Dčre.
xviii În volum: O! mam?-ndurerat?.
xix Volum ap?rut în 1928 la Editura Scrisul Românesc din Craiova.
xx În volum: rugi.
xxi În volum: fecioarele.
xxii Volum ap?rut în 1927 la Editura Cartea Româneasc?. Men?ionând acest articol al lui Ionescu, Barbu Brezianu (cf. Juvenilul Noica, în România literar?, XXXVI, nr. 25, 25 iunie-1 iulie 2003, p. 17, 19) îl dateaz? îns? gre?it: 4 februarie 1926.
xxiii În volum: simplu.
xxiv În volum: S? ?tie fiecare c? sunt doi.
xxv Începutul poeziei La mân?stire. Vecernie este de fapt urm?torul: Femei îndoliate ?i acum / Dup? Isus care-a murit / De dou? mii de ani / A?teapt? prin cerdacurile scunde / De lâng? drum / S? vie Dumnezeu de nu ?tiu unde.
xxvi În text: altitudinilor.
xxvii Articolul intitulat Fals itinerar critic, publicat în pagina 3 a revistei, este un fragment din viitorul volum Nu.
