Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
De la interdicţia de a fi trist la obligaţia de a fi singur de Dinu Flămând


Cu circa douăzeci de ani în urmă în patria mea era interzis să fii trist. Uriaşul sistem de propagandă denunţa metodic tristeţea, melancolia, pesimismul în general. A fi trist era mai mult decît de prost gust, în momentul în care elanul tineresc al noii republici populare muta munţii din loc; devenise chiar o greşeală politică. O astfel de carenţă putea fi denunţată chiar şi retroactiv. De pildă, se lăsa să se înţeleagă că marele poet romantic Eminescu ar fi avut şi mai multe merite în ochii posterităţii comuniste (el care luase deja în braţe cauza proletară!) dacă nu s-ar fi lăsat influenţat de pesimismul lui Schopenhauer. Deci trebuia să gîndeşti "pozitiv", cum spun astăzi managerii randamentului economic. Iar pe atunci ţi se oferea o reţetă simplă: să frecventezi bibliografia lăsată de troica optimismului internaţional: Marx, Engels, lenin - un DTT ce distrugea vermina sentimentelor slabe.

Simplu şi totuşi nu, fiindcă tocmai în patriile comunismului real, iar în România cu atît mai abitir, marii clasici ai optimismului nu erau niciodată citiţi "texto". Cu scrierile lor şi-au bătut şi îşi bat în continuare capul numai sorbonarzii, studenţii din Coimbra, de la Nanterre, de la Roma sau chiar de dincolo de Atlantic. Se vede treaba că Dumnezeu, chiar dacă uneori greşise, în această privinţă a făcut, totuşi, o distribuire justă a greutăţilor. Cei obligaţi să trăiască comunismul erau scutiţi să mai şi creadă în el sau să-l studieze realmente.

Dar în sfîrşit, Marx părea bun în toate sosurile, iar cînd există o bucătărie dominantă, oamenii devin propagandiştii ei benevoli chiar fără să îşi dea seama. îmi amintesc de asemenea, cu cîtă condescendenţă se vorbea şi despre poezia "tristă", "monotonă", chiar "morbidă" a unui alt mare poet român " Bacovia, a cărui sensibilitate ultragiată auzea pînă şi materia "plîngînd". Ştiind noi acum că dispersia permanentă a galaxiilor va sfîrşi prin a deveni o supă informă, din care va continua să se hrănească doar energia vidului, am putea să ne uităm cu mai mult respect la plînsul cosmic bacovian.

Unde vreau să ajung? Orice ideologie dominantă se simte în nesiguranţă cîtă vreme nu poate controla intimitatea individului. Iar tristeţea umană pare un fel de rugină capabilă să atace robusteţea unui sistem. Şi în Biblie tristeţea era suspectă. Iov nu trăia chiar o situaţie de viaţă normală în trista lui mizerie. Ceea ce i se întîmpla era considerat doar o stare pasageră, o punere la încercare, o pedeapsă. Cu toată imensa compasiune pe care o afişează, nici creştinismul nu concepe că omul trist e frecventabil. Omul trist este o aberaţie şi pentru doctorul Freud, cel care cu degete lungi de cuvinte căuta prin măruntaiele sufletului să extragă tumora melancoliei. Ce faci tu acolo singur în camera ta? " iată ce vrea să ştie, zi şi noapte, ochiul orwellian. Şi de asemenea, ochiul inchiziţiei, ochiul ştiinţei, ochiul pedagogic al societăţii. Nu trebuie să fii singur, nu trebuie să fii trist, nu trebuie să te dai cu capul de pereţi. Fii interactiv, fii dinamic, fii sociabil, fii pozitiv... Suferinţa şi singurătatea sînt stări parazitare care trezesc de îndată şi reflexul de mod imperativ al opiniei publice.

Iar societatea posmodernă şi-a descoperit şi ea repede reflexul de interdicţie. De la interdicţia de a fi trist s-a trecut la interdicţia de a fi singur. La ce bun să fii singur, cînd în lumea de astăzi se comunică atît de uşor? A curs şi atîta cerneală filosofică ca să ni se explice că individul uman nu începe să existe decît atunci cînd se deschide spre celălalt. Poate că este adevărat, poate că marii schivnici erau doar nişte supremi orgolioşi, iar de deschis se deschideau numai spre ei, trecînd prin dedublare sau prin divinitate. Dar cum se face atunci că tristeţea şi solitudinea sînt o realitate atît de bogată din care artele extrag, de secole, o paradoxală plenitudine? Cum de poate Schubert în acea "Călătorie de iarnă" (Winterreise) să suprapună peste versurile unui poet amator, Wilhelm Müler, elegia implacabilă a unui sfîrşit mai bogată decît începutul lumii?

Orice pedagogice estetică ştie că trebuie să renunţe la analize savante atunci cînd dă peste filonul autenticităţii. Nimeni nu poate explica prin ce miracol reuşesc marii deprimaţi şi disperaţii neconsolaţi să elogieze tocmai unicitatea şi frumuseţea clipei trăite. Singurătatea şi solitudinea sînt stări complexe ale codului nostru genetic. Mulţi dintre noi nu le percepem bine travaliul, aşa cum nu ne prea auzim nici inima. Amîndouă sînt însă depreciate în sistemul "jeune"-ismului actual, care îi cere chirurgiei estetice vechiul pact faustic. Trebuie să recunoaştem că trăim într-o epocă cel puţin bizară. Tot ceea ce secolele precedente au valorizat ca introspecţiune a individului pe verticala personalităţii sale, de obicei în solitudine şi meditaţie, se vede depreciat de epoca postmodernă. în momentul în care marile structuri sociale au început să-şi piardă autoritatea iar individul "eliberat" s-a instalat în centrul lumii, declarînd mai cu seamă că s-a sfîrşit cu şantajul tragic şi apocaliptic pe care-l exercitau sistemele precedente, ideologia hedonismului a luat imediat în mînă tot pîrghiile de influenţă. Vechile mecanisme de control s-au adaptat la noua minciună a totalei permisivităţi. Optimismul, valorizarea corpului, circumscrierea tragicului doar în categoria unui prezent anecdotic, oricum trecător, au devenit premizele unei noi presiuni sistemice. în societatea mondială în care totul se consumă rapid, singurătatea seamănă cu o lipsă de dibăcie din partea unor indivizi care, pur şi simplu, nu pricep modul de folosinţă al vieţii. Li s-a dat prospectul dar nu l-au înţeles. Şi cum există un singur mod de folosinţă " cu optimism, cu succes social, cu participare, cu gîndire pozitivă etc. - înseamnă că faimoasa diversitate, unicitatea fiecărui individ rămîn de fapt vorbe goale. Paradoxul unei societăţi care îi dispreţuieşte pe cei trecuţi la categoria învinşilor nici nu este atît de paradoxal. Ea înlocuieşte doar o fostă presiune socială cu una nouă, fiindcă vieţii umane i se impune o normă ce abuzează de misterul acestei vieţi. O astfel de societate fals tolerantă te obligă, de fapt, să începi să-ţi cauţi singurătatea.

În noul sistem al "hipermodernităţii", cum îl denumeşte Gilles Lipovetsky, ochiul orwellian care te spiona odinioară este, de acum înainte, simbolicul ochi al milioanelor de camere de luat vederi, ce te spionează cu... indiferenţă. Totul a devenit "hiper", de la consum, la terorism, de la migraţiile turistice în masă, la viteza cu care se deplasează febra avicolă sau uraganele. Indiferenţa este şi ea supradimensionată; de nu-i de mirare că eforturile celor ce vor să iasă din comun necesită şi ele o hiper energie de individualizare. Iar singurătatea se dobîndeşte cu acelaşi efort enorm, deşi lasă impresia că e singura ofertă încă gratuită!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara