Nu e tocmai uşor de stabilit
locul lui Dumitru Radu
Popescu într-o tipologie
a prozei româneşti. Din
1958, anul debutului
editorial cu volumul
Fuga (schiţe şi povestiri),
şi până acum, prozatorul a
acoperit, cred, întregul inventar
de specii, de la cronica măruntă
la ciclul epic, de la schiţă la
roman, de la povestire la nuvelă.
Formula sa narativă, de asemenea,
s-a schimbat şi se schimbă, subtil,
cu fiecare volum. Concomitent,
prozatorul scrie teatru, scenarii de
film, comentarii literare, articole
politice, pamflete şi, din când în când,
chiar cronică sportivă. Sfidează, în
chip vădit, „legea pământului”, care
îl împinge pe scriitorul român să-şi
pună talentul în viaţă, nu în operă.
Căutând să-l cuprindă într-o singură
formulă, criticii au întrebuinţat-o des
pe cea de realism magic, preluată
din romanul sud-american, dar
neadaptată unei tradiţii a prozei
noastre în care intră, pe lângă basmul
popular, Creangă, Sadoveanu şi, odată
cu generaţia şaizeci, fantasticul
eliadesc. Încercarea de a-l reduce pe
D.R. Popescu la o formulă unică,
justificată, poate, metodologic, nu e
fericită din punct de vedere critic.
E evident, în acest sens, că între
Dumitru Radu Popescu de dinainte
de Leul albastru (1964) şi cel de după,
ceva se schimbă. Prozele scurte
din primii ani mergeau pe linia
realismului psihologic, cu fine pătrunderi
ale fantasticului: un fantastic al
„verosimilităţii”, în descendenţa
lui Eliade. După Leul albastru, apar
autoreferenţialitatea, ironia, burlescul.
Apoi, romancierul sparge, în F,
canoanele realiste. Cum se întâmplă
în asemenea situaţii, denunţarea unei
retorici generează o nouă retorică,
iar discursul lui Dumitru Radu Popescu
îşi dobândeşte timbrul inconfundabil,
fie că „ţese” peripeţiile (reale) ale lui
Moise Cocrişel, ori pe cele (imaginare)
ale cuplului „dantesc” Paolo-Francesca.
Un prim moment-cheie al
metamorfozei narative este, desigur,
Duios Anastasia trecea (1967). În
această nuvelă – una dintre cele mai
bune creaţii de gen româneşti din
toate timpurile – se produce intruziunea
mitului în naraţiune. Viziunea tragică
asupra existenţei era prezentă încă
din primele proze, cele marcate de
război şi de perioada imediat postbelică,
însă acolo, lipsind miturile, tragicul
se camufla în lirismul subiacent. În
Duios Anastasia trecea, însă, se
insinuează referenţial un mit – cel
al Antigonei –, ipostaziat în existenţa
de zi cu zi a unui sat din Clisura
Dunării, în care nemţii împuşcă un
partizan sârb şi-l lasă neîngropat.
Lirismul este eliminat din combinaţie,
fiind substituit de un tragic grotesc,
iar mai târziu, în alte proze, de ironie,
în acea formulă consacrată de folclor
sub numele de râsu’ plânsu’.
O precizare, deşi mult ulterioară
dezbaterii critice provocate de nuvelă,
mi se pare necesară. În Duios Anastasia
trecea, nu avem de-a face – aşa cum
s-a repetat până la golirea sintagmei
de conţinut – cu un mit degradat,
ci cu un tipar mitic pe care ipostazierea
contemporană l-a deturnat de la
sensurile sale. Departe de a citi într-o
cheie mitică deformată o întâmplare
cotidiană (în maniera lui Jean Anouilh),
Dumitru Radu Popescu construieşte
într-o grilă realistă un scenariu mitic.
Al doilea pas: romanul F (1969).
Un text care nu prezintă atât de
evident semnele realismului magic,
cel puţin aşa cum îl cunoaştem de la
sud-americani: romancierul explorează
aici, mai curând, zonele obscure
ale psihologiei umane şi instinctele
bestiale îngropate în subconştient.
Ipostaza pe care şi-o rezervă autorul
este cea a exorcistului, de aceea
personajul-liant al romanului este
un procuror, Tică Dunărinţu, care
încearcă să purifice prin anchetă
spaţiul ficţiunii. Asasinarea lui înainte
de elucidarea anchetei are rolul de
a denunţa limitele capacităţii
romancierului (realist) de înţelegere,
cuprindere şi ordonare a realităţii.
Din acest punct de vedere, rolul
romanului F în evoluţia prozei noastre
postbelice a fost cel de a denunţa
tiparele romanului neo-modernist:
personaje, tramă, arhitectură. Totul
este destructurat în F. Prozele
care-l alcătuiesc (Ninge la Ierusalim,
Boul şi vaca, Cele şapte ferestre
ale labirintului) se leagă prin fire
logice, ca şi printr-un spaţiu epic
comun, fără a-şi pierde, însă, un
anume grad de autonomie. Personajulprocuror
le străbate pe toate trei,
în postúri diferite, însă: confident în
prima, anchetator în cea de-a doua,
protagonist în ultima. Comună
este şi dicţiunea narativă, îngemănare
a „verosimilului” cu „neverosimilul”,
a grotescului cu tragicul. Parcă spre
a-i şubrezi şi mai mult poziţia, Dumitru
Radu Popescu modifică mereu punctul
de referinţă al anchetatorului, ceea
ce răstoarnă şi ocultează şi mai mult
adevărurile psihologice ale personajelor
şi relaţiile dintre ele. În final, îl suprimă
de-a dreptul pe procuror, care, pe
de-o parte, devenise periculos (în
logica interioară a poveştii: era pe
cale să-i dezvăluie pe asasini), iar pe
de alta, devenise inutil (schimbarea
punctului de referinţă subliniind
îndeajuns incapacitatea creatorului
de a stăpâni lumea propriei ficţiuni).
Două decenii şi jumătate mai
târziu, în primul său roman de după
1989 (Truman Capote şi Nicolae Ţic,
1994), prozatorul se reinventează.
Discursul său romanesc este acum
animat de două impulsuri, care îl
structurează pe orizontală şi pe
verticală, ca axe semnificante. Primul
este setea irepresibilă de povestire
a personajelor, cel de-al doilea este
capacitatea prozatorului de a imagina
universuri simbolice şi mitice. Rezultatul
acestei intersecţii este o naraţiune
densă, care imprimă lecturii un ritm
întrucâtva mai solemn şi ne induce
sentimentul că suntem martorii
privilegiaţi ai unei „hierofanii”.
Una a Nimicului, se-nţelege.
Prozatorul este bântuit de câteva
fantasme, pe care le investighează
în mod sistematic, epuizându-le şi
iar reluându-le, dintr-un alt unghi.
Ele au fost deja semnalate de critica
literară – războiul, întrepătrunderea
sacrului cu profanul în existenţa
cotidiană, rolul simbolurilor în
configurarea destinelor individuale
–, dar fără ca reţeta completă a formulei
literare a lui Dumitru Radu Popescu
să fie vreodată descifrată până la
capăt.
Astfel, într-un contrapunct al
opacităţii titlului F, atât titlul, cât şi
subtitlul romanului din 1994 – Truman
Capote şi Nicolae Ţic (romanţ) – sunt
transparente. Chiar prea transparente
(autorul fiind, se ştie, un om cu umor
şi un scriitor ludic). Romanul este un
romanţ, pentru că nucleul epic îl
constituie o întâmplare erotică, trivială
şi romanţioasă. Gelos pe amicul Dinu,
pe care-l suspectează că întreţine
legături amoroase cu soţia sa Crina,
personajul principal, Iezechiel, se
hotărăşte să-l omoare. Se întâmplă,
însă, ceea ce juriştii numesc o
error in persona: în locul celui aşteptat
soseşte cel mai bun prieten al lui
Iezechiel, Emil, care cade sub cuţitul
acestuia. Scriitorul îngroaşă tuşele
triviale, de gazetă de scandal, ale
întâmplării. Totul se petrece la un
chef în locuinţa lui Iezechiel, iar flirtul
Crinei cu Dinu, ca şi intenţia soţului
încornorat de a-şi ucide rivalul, nu
mai constituie un secret pentru convivi.
Iezechiel va fi încuiat într-o cameră,
iar Emil va mai rămâne puţin, spre
a preîntâmpina o posibilă nesăbuinţă
a prietenului. În logica dictonului
„Drumul spre iad e pavat numai cu
intenţii bune”, Iezechiel evadează
pe fereastră şi îşi pândeşte rivalul la
uşa casei. O nevoie fiziologică îl
deturnează, însă, pe Dinu către closet,
şi în locul lui coboară Emil. Întunericul
nopţii de iarnă, oboseala şi ameţeala
alcoolică a lui Iezechiel fac deznodământul
inevitabil.
Avem aici, cum se poate observa,
o replică la Truman Capote şi la obsesia
sa de a dezvălui totul. Ca şi în F,
universul de simboluri, mituri şi
arhetipuri e ocultat. Destinul fiinţei
este orb, la fel de orb ca fiinţa însăşi,
care trece prin durată fără a sesiza
conjuncturile nefaste. Romanţul iniţial
se transformă, în sens invers transformării
protagonistului, într-un tragic romanrecherche,
a cărui morală este că
întotdeauna găseşti ceva, dar (în
opoziţie cu prozatorul american) acel
„ceva” nu este neapărat ceea ce cauţi...
Nu am pretenţia de a fi epuizat
universul epic al lui Dumitru Radu
Popescu, ci doar pe aceea, mai modestă,
de a fi sugerat unele corecţii ale
interpretării operei sale prozastice.
Una de mare valoare, esenţială în
procesul desprinderii de modernism
şi al pregătirii pentru experienţa
postmodernă. Între Leul albastru şi
F, proza românească a recuperat rapid
întârzierea provocată de maladia
realist-socialistă şi a regăsit calea
propriei tradiţii. După F, putem deja
vorbi de despărţirea de realism. Nu
e un efort în care Dumitru Radu
Popescu s-a angajat de unul singur,
ci alături de alţi mari prozatori ai
generaţiei sale. Îi aparţine, însă,
meritul de a fi lucrat în cicluri ample
şi de a-şi fi dus, în general, proiectele
la capăt.
