Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
De la "cuminţenie" la necuminţenie şi înapoi de Gheorghe Grigurcu


Poezia lui Ion Pop a debutat sub emblema unei "cuminţenii" mai mult ori mai puţin autentice, deoarece sub caligrafia sîrguincioasă a insului de bibliotecă se percepea tînjirea vieţii neconstrînse. Ispită laică, însă cu o intensitate similară celor ce se pot recunoaşte în spaţiul ascezei monahale, vitalitatea alcătuieşte acum sîmburele din care, sub ameninţarea bolii, irumpe o necuminţenie făţişă, "în ofensivă". Inconformismul latent (căci "biata cuminţenie" era asumată cu o vădită autopersiflare) trece într-un inconformism manifest: "N-ar avea/ nici un rost să-mi cer/ ca pe vremuri, scuze/ pentru cutare surprinzătoare/ comparaţie" (Oră). Programatic, poetul nu mai acceptă convenţiile, denunţîndu-le însă cu o revoltă specifică, surdinizată, în sensul că mai păstrează o tentă academică. Sfărîmarea ordinii date, a prescripţiilor de tot felul ce decurg dintr-însa, nu-şi arogă un limbaj zguduitor, apocaliptic şi nici unul plebeian, ci se slujeşte de elementele culturii persiflate. E o rebeliune paradoxal civilizată, protocolară: "Nu-i a bine, o, nu,/ bătrîn nenorocit, vai de tine,/ ca un Demostene cu piatra uitată-n gură,/ ai ajuns, iată, să scuipi/ nisip şi sînge.// Şi vîntul, zburdalnicul şi neînţeleptul,/ începînd să vorbească, de la o vreme,/ numai în aforisme.// Ce de marmură, ce de ceramică,/ ce de bronz!" (Ca Demostene). Patetismului îi este preferată ironia, nu o dată livrescă, într-o arborescenţă caracteristică: "Corespondenţa dintre semnificant/ şi semnificat e, aşadar,/ de acum sigură. S-a obţinut/ o victorie cel puţin/ contra limbajului figurat,/ a alunecărilor/ de teren şi de sens. Eternitatea/ autentică - se dovedeşte/ în ciuda tuturor aparenţelor -/ nu suportă polisemia./ Metaforele, ca şi viermii,/ sînt la fel de periculoase" (Profesorul îmi mai spune). Lupta bardului cu convenţiile, precum cea a lui Iacov cu îngerul, nu poate eluda structura ideatică şi morală ce se află nu o dată în spatele acestora, e însoţită, prin urmare, de un respect subiacent al lor. Miza rămîne, fireşte, indecisă. Necuminţenia adoptă chipul solemnităţii, într-o circularitate ce constituie trăsătura esenţială a creaţiei în chestiune, intrînd în zona unui zbucium aulic, purificat precum sunetele Recviemului lui Mozart: "Să fi şi venit, oare, Ziua Mîniei? Eşti pregătit, Mielule,/ să iei asupra ta păcatele mele,/ sînteţi gata Spaime, Lumini,/ aţi repetat destul, solemne Coruri,/ nu v-aţi pierdut răbdarea, Viermi ai pămîntului?// Cum stau într-adevăr lucrurile/ voi afla abia mîine, după lucrarea scrisă/ pe care-o va corecta însuşi Profesorul Dumnezeu/ cu un foarte roşu creion în flăcări.// Deocamdată, doar Bach îmi mai suflă ceva,/ din ce s-a scăpat să-i dezvăluie Domnul/ la ultima lor Consultaţie./ Oricum, te las, prietene, îmi spune el,/ să te-ntinzi pe targa asta a orgii mele./ Am destule hăuri în mine, destule leagăne.// Ce va fi mîine " vom afla mîine" (Passacaglia). Razele imaginilor resignat-provocatoare conturează o boltă grandioasă pe care tot ele o străpung.

Intervine însă o anume ezitare. Pe de-o parte, rebeliunea autorului aduce o solidarizare crispată cu fiinţa sa somatică, reprezentînd un refugiu în carnea şi sîngele său ca într-o certitudine la care n-ar putea renunţa, ca într-un nucleu inexpugnabil al simţămîntului de sine. E o "confesiune prin corp", cum ar spune O. V. de Lubnicz Milesz. Pîndit de primejdie, corpul îşi extinde cîmpul semantic asupra materiei anorganice, încearcă a şi-o anexa în deznădejdea ce l-a cuprins, a o folosi precum un complice, bunăoară jupuind oglinda: "Mărturisesc că nu mi-a fost prea uşor -/ oglinda asta e un adevărat palimpsest./ Totul a mers bine pentru primele straturi,/ pînă ce, astăzi, luciul/ tot mai puţin argintiu/ s-a umplut de sînge,/ de vene, de nervi şi de măruntaie.// Stau şi mă uit la mine/ ca la un animal/ hăcuit, atîrnat în cîrlige negre/ de Rembrandt ori de Soutine./ Mă doare grozav contemplaţia/ şi n-am dat încă/ de nici o linie pură" (Influenţe livreşti). Poetul se simte intrînd în zid, împingînd din răsputeri cu braţele şi cu coatele cărămizile şi mortarul, şi ele devenite brusc "fioros de solidare". Apoi se identifică cu fereastra, într-o crucificare spontană: "Şi iată sînt, Doamne iartă-mă,/ ca o cruce vie-a ferestrei/ iată, sînt şi răstignit şi cruce" (Fereastră). în cele din urmă, ameninţînd materialele de construcţie "cu bieţii mei muşchi, cu oasele mele", îşi propune a le sili să stea "drepte şi neclintite/ în rama şi-n marginea mea", cu scopul unei supravieţuiri printr-o egolatrie magic-integraţionistă: "Ce se vede prin mine, prin mine se va vedea" (ibidem).

Pe de altă parte, revolta poetului se manifestă prin tendinţa contrară, a lepădării de făptura carnală imperfectă şi perisabilă ("mlaştină unde mi se-mpotmolesc zodiile"), incongruentă cu identitatea sa profundă, esenţială. "Boala este eliberarea de ceva străin", scria Rainer Maria Rilke, şi poetul nostru pare a realiza acest îndemn exorcistic. Corporalitatea informă e dată la o parte în favoarea geometriei a cărei natură strictă e incoruptibilă. E o dematerializare sui generis, salvatoare. Orfismul pitagoreic al lui Ion Barbu apare tratat într-o manieră liberă: "După încă o lectură a poemului Falduri de Ion Barbu,/ m-am hotărît, în sfîrşit,/ să-mi încerc şi eu norocul, şi să mă geometrizez.// Căutam, nu-i aşa,/ triunghiul, cercul, sfera,/ sătul să mă tot privesc/ sub cele o mie de chipuri firave,/ multicolore, dezordonate şei speriate" (Influenţe livreşti). Dar autorul cunoaşte şi momente de ezitare pe drumul metamorfozei geometrizante, notificînd fazele ei intermediare, pitoreşti. Nefiind un Arhimede, compasul său e ameţit aidoma unui biet animal, iar o şuviţă de sînge trece " bizară transfuzie " din braţul său în braţul metalic al instrumentului. Cercul ce ia naştere astfel e, la rîndu-i, nedesăvîrşit, indecent: "Stau în firavul cerc şi ascult/ cum punctele lui bîzîie, mişunînd pe circumferinţă,/ găsesc că-i foarte multă obrăznicie în nerăbdarea lor/ şi cam prea multă necuviinţă" (Nu sînt Arhimede). Tranziţia de la inform la Formă se arată dificilă, încărcată de vise confuze, de telurice năluciri: "Foarte ameţit este/ bietul meu centru, firavă foarte/ e amărîta mea margine,/ pe care abia o mai simt,/ abia o mai bănuiesc,/ mai curînd visînd-o, închipuind-o,/ ca marinarul flămînd de-un ţărm" (Psalm). în final, "simplificat între atîtea/ muchii şi linii frînte" (Spital), spiritul accede la o viziune mai convenabilă, cea de atelier cosmic în care organicul e transferat în anorganic, în care concretul face saltul expiator în abstract. Micile interstiţii dintre cele două stări categoriale îngăduie poeziei a-şi strecura fecunda aproximaţie nu fără o nuanţă sanctificatoare: "Oră a scrîşnetului, - se taie/ spaţiu din jurul meu. Sclipesc/ orbitoare lamele, hîrşîie/ triunghiuri de gheaţă, fierăstraiele. Nici nu mai cutează/ să ţîşnească, să se prelingă măcar/ sîngele speriat.// Şi, de fapt,/ nici un zgomot nu-i, decît poate/ un fel de zvon abstract, ca şi cum/ geometrii în frecare/ rumeguşul şi l-ar depune/ pe un foarte subţire timpan,/ într-un auz al auzului./ Aşa se-ntîmplă cu capetele de sfinţi/ şlefuite pînă ce, în loc de sînge, le ţîşneşte aureola" (Oră).

Însă "eliberarea" nu poate fi deplină pentru un om al cuvîntului. Visul geometric nu e decît o emanaţie a trudei scriptorului predestinat, captiv al trudei în cauză, echivalată cu un demers fără sfîrşit la porţile misterului prevăzute cu o kafkiană birocraţie implacabilă. Purgatoriu terestru al autorului aparent "îndărătnic şi nesupus", de facto supus supliciului său de Sisif al textului: "Aşa ţi se arăta Purgatoriul:/ să scrii, să tot scrii,/ împăraţilor, preaînaltelor feţe,/ proteste şi rugi,/ cereri, petiţii, memorii,/ suplice, amare plîngeri,/ pe dale de piatră îngenuncheat,/ lîngă negri neclintiţi chiparoşi,/ ca negre sfeşnice.// Aşa ţi se arăta Purgatoriul:/ să scrii în genunchi, / să scrii, să scrii,/ cu un potir mereu plin de cerneală/ pe masa altarului tău./ Iarăşi şi iarăşi cuminecîndu-te,/ inocentule Inocenţiu, Ioane,/ pastor miserae nationis/ romano-valachicae" (Către Inocenţiu). Aşadar "necuminţenia" celui ce şi-a dorit a sluji idealul "cuminţeniei" n-ar putea fi decît faţa subiectivă a unei cuminţenii obiective, irevocabile precum Soarta, cuminţenie obligatorie a noastră a tuturor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara