Mult aşteptatul moment al adevărului, acela în care O panoramă a artei româneşti urma să dea piept, neînfricată, cu un cumpărător de pe piaţa europeană, a venit triumfal, în ziua de 29 martie 2009, la Paris, Hotel Drouot Montaigne, şi la Bucureşti, Hotel Novotel. La dispoziţia celor interesaţi de eveniment, fie ei potenţiali cumpărătări, observatori ai fenomenului sau, pur şi simplu, inevitabilii gură- cască, cei care asigură grosul asistenţei la orice spectacol de acest gen, a fost pus elegantul catalog al expoziţiei, realizat la nivel european, cu informaţii succinte şi corecte pentru fiecare obiect în parte. Un cuvînt înainte, semnat de Jan De Maere, complezent, superficial şi paternalist, cu un aer de extemporal finalizat pe ultimile secunde ale unui timp oricum insuficient, asigură accesul în corpul dens al catalogului, acolo unde pot fi regăsite şi informaţiile tehnico-administrative, şi cele strict legate de obiectele puse în vînzare. Toate condiţiile preliminare fiind, aşadar, îndeplinite, se trece la ceremonialul propriu-zis al şedinţei de licitaţie. Fiecare moment care se petrece la Paris, în sală, se transmite în direct pe două ecrane mari, la Bucureşti, reprezentanţii Casei Cayette & Cheval mediind corect, cu mici desincronizări tehnice inevitabile, între cei care oficiază la Drouot şi cei care asistă la Novotel. Spectacolul se derulează în ritm alert, în sala Drouot se liciteză neîntrerupt, sala Novotel se implică susţinut şi, cu excepţia unei lucrări care a fost retrasă şi cu a cîtorva alte lucrări care se adjudecă la preţul de pornire, toate celelelalte poziţii, fără excepţie, sînt disputate, în medie această dispută fiind de 2-3 paşi. În final, licitaţia de artă românească organizată la Paris este un adevărat triumf, cu excepţia lucrării retrase, vînzîndu-se tot. Adică 181 lucrări din totalul de 182. Artiştii români sînt, realmente, în glorie, iar piaţa de artă românească, aşa, precară, cum este ea, se simte subit răzbunată pentru toate frustrările, neputinţele şi eşecurile pe care le-a suportat de-a lungul celor aproape douăzeci de ani de libertate. Numai că această stare de euforie nu durează decît douăzeci şi patru de ore, cînd pe sit-ul Casei Chayette & Cheval apare situaţia finală şi reală. Din totalul lucrărilor expuse, au fost vîndute cu adevărat doar 61, adică aproximativ, 31%. Fără să mai punem la socoteală deruta logică a deponenţilor şi a artiştilor care aşteptau deja sosirea banilor de la Paris sau ridicarea celor de la Bucureşti, toţi cei interesaţi de fenomenul artistic românesc în contextul pieţei şi-au pus nenumărate întrebări şi nu au primit nici un răspuns. Cum se explică această prăpastie dintre mesajul pe care l-a transmis spectacolul licitaţiei şi bilanţul de cabinet pe care l-au prezentat, ulterior, organizatorii. Dacă unii artişti se mai întreabă şi acum, asemenea lul Lefter Popescu din Două loturi, cum, adicătelea, 31%?, o analiză rece a întregii organizări dezvăluie manipularea enormă, cu o perfectă aparenţă de corectitudine şi de rigoare, căreia i-au căzut victimă arta românească, artistul român şi organizatorii români deopotrivă. Practic, partea franceză, cea care a organizat efectiv evenimentul, a ştiut foarte bine ce avea de făcut, îşi cunoştea bine cumpărătorii şi ştia la fel de bine că nu poate miza decît cu totul întîmplător pe cumpărători europeni şi, în acest caz, a construit un tip de licitaţie exclusiv pentru cumpărătorul român şi pentru o anumită stimulare a autocumpărării. Necunoscînd arta românească, s-a făcut o selecţie avîndu-se în vedere notorietea locală a numelor - arta istoricizată -, notorietatea europeană a unor artişti - cei care au trăit sau trăiesc în Occident - şi calităţile expresive ale lucrărilor care nu intrau în nici una din primele două categorii. Cumpărătorii potenţiali erau: 1. românii, din ţară şi din străinătate, pentru prima categorie, 2. românii, cîţiva colecţionari europeni şi autocumpărătorii pentru cea de-a doua categorie şi 3. cumpărătorii aleatori şi autocumpărătorii pentru cea de-a treia. Spre a flata piaţa românească şi pentru a-i seduce pe artişti şi pe deponenţi, evaluarea lucrărilor s-a făcut la un nivel foarte bun, de multe ori compatibil cu al unor lucrări din aceeaşi categorie de pe piaţa europeană. Fac excepţie lucrările din prima categorie, care au fost drastic subevaluate, împrumutîndu-se, de fapt, evaluările pieţei de artă româneşti. Fiind, în general, evaluari ridicate, şi preţul de pornire ar fi trebuit să fie suficient de ridicat, el neputînd coborî sub un raport rezonabil cu preţul de evaluare. În aceste situaţii, casele de licitaţie folosesc, în mod curent, un preţ ascuns, numit preţ de rezervă, care se situează la nivelul minim acceptat de către vînzător, dar sub preţul de pornire, el trebuind să inducă ideea avantajului care i se creează cumpărătorului în situaţia neadjudecării. Dacă Chayette & Cheval ar fi recurs la acest tip de preţ de rezervă, practic licitaţia ar fi fost blocată prin pasivitatea participanţilor, iar, în consecinţă, spectacolul plimbării artei româneşti la Paris ar fi fost drastic compromis. Şi în această situaţie tristă, în care nu s-ar fi văzut nici spectacol, nici confirmarea evaluărilor, nici jubilaţia de-o clipă a artiştilor implicaţi, s-a recurs la o altă strategie, pe cît de rudimentară, pe atît de eficientă. Adică la preţul de rezervă, dar nu la acela în avantajul cumpărătorului, aflat sub nivelul preţului de pornire, ci la un fals preţ de rezervă, aflat mult peste preţul de pornire şi foarte aproape de preţul minim de evaluare. În traducere liberă, acest lucru înseamnă, pur şi simplu, că lucrarea se poate licita, se pot face doi, trei sau chiar patru paşi, se poate adjudeca fără ca ea, finalmente, să se şi.... vîndă. Pentru faptul banal că nu s-a atins preţul de rezervă! În situaţii de acest tip, sala poate fi antrenată prin intervenţia unor falşi licitatori, adică prin implicarea oamenilor casei, a artiştilor ori a deponenţilor înşişi, fără nicio consecinţă pentru ceea ce priveşte vînzarea efectivă. Din această pricină, la Paris şi la Bucureşti s-a licitat totul, dar s-a vîndut doar o treime. Nouă lucrări din această treime reprezintă perioada interbelică, treizeci şi una de lucrări sînt ale unor artişti care au trăit sau trăiesc în spaţiul european şi douăzeci şi una ale unor artişti contemporani din generaţii foarte diferite, de la Ion Pacea şi Horia Bernea şi pînă la Bogdan Raţă. Cine sînt cumpăratorii? Peste 50 % sînt români din ţară şi din străinătate, în jur de 20% sînt europeni care au afaceri în România sau au legături de familie în spaţiul românesc, iar restul, de cca.30%, îl reprezintă cumpărători neidentificabili şi autocumpărători. Întrebarea de final este următoarea: pentru cine s-a făcut, pînă la urmă, această licitaţie la Paris? Răspunsul este simplu: pentru spaţiul românesc, adică pentru flatarea narcisismului şi vindecarea unor vechi traume ale artistului român, pe de o parte, şi în beneficiul direct al organizatorilor francezi. Cine a pierdut din această acţiune prost concepută, insuficient pregătită şi de la bun început gîndită ca un spectacol de manipulare? În primul rînd a pierdut arta românească, apoi piaţa românească de artă şi, finalmente, au pierdut organizatorii români care s-au lăsat cu docilitate pe mîna părţii franceze. Eroarea majoră de a exporta artă românească istoricizată, cînd tendinţa generală este de repatriere, a început deja să producă efecte negative. Faptul că o remarcabilă lucrare a lui Ţuculescu nu s-a vîndut la Artmark, în cadrul licitaţiei de primăvară, este consecinţa directă a lipsei de interes cu care au fost primite două lucrări ale lui }uculescu la Paris, iar foarte interesanta lucrare de Petraşcu, din perioada lui de trecere de la romantismul nocturnelor la realismul maturităţii sale depline, nevîndută în aceeaşi licitaţie a Casei Artmark, nu poate fi privită, în contextul pieţei, decît tot în relaţie cu splendida lucrare de Petraşcu, rămasă şi ea nevîndută la Paris.

Concluzia acestei tentative eşuate este una singură: arta contemporană, sincronă cu mişcările de idei şi cu atitudinile estetice din lumea în care trăim, trebuie să circule cît mai mult şi în deplină stare de libertate, în vreme ce patrimoniul, sau arta veche, cum vrem să-i spunem, trebuie repatriat, reevaluat cultural şi valorificat pe piaţa internă. Pentru că impunerea pe pieţele mari nu se poate face nici propagandistic, şi nici prin acţiuni improvizate sau concepute de amatori plini de speranţe. Ca şi imaginea externă a unei ţări, care este prelungirea directă a vieţii interne, şi nu o construcţie propagandistică sau un simplu act de voinţă, şi autoritatea artei unei ţări se construieşte pe o piaţă internă dinamică şi deschisă, şi nicidecum prin evenimente festive sau prin export de iluzii. Oricum, prin organizarea licitaţiei De la Bucureşti la Paris s-a pierdut o bună ocazie de a medita temeinic asupra artei româneşti în contextul pieţei şi am ratat prima tentativă de a ieşi convingător în Europa.