Al doilea roman publicat de Florence
Noiville, cunoscut jurnalist şi
critic, titulara rubricii de carte
străină din Le Monde şi scriitoare,
până de curând, de literatură
pentru copii, Ataşamentul, a apărut
anul trecut în traducere românească,
datorată Floricăi Ciodaru-Courriol,
la Editura Şcoala Ardeleană. O relaţie
puţin spus bizară, în ochii celor care
o condamnă, între o liceană de clasa
a XI-a şi profesorul ei de literatură,
cu treizeci şi doi de ani mai în vârstă,
analizată peste timp, într-o lungă
scrisoare, e miza acestei introspecţii
delicate, desfăcând fără folos trecutul
în fâşii. Una din fiicele rebelei Marie,
cea care a apărat o relaţie interzisă
în faţa unei lumi care a primit-o cu
reacţii amestecate – de la durerea
mamei, la înţelepciunea relativizantă
a tatălui, la bârfele oraşului, la stupoarea
invidioasă a colegelor, la depresia
mută a soţiei înşelate în văzul tuturor
– descoperă, într-o vacanţă la bunici,
scrisoarea către H., scrisă pe când
tânăra de odinioară împlinea 49 de
ani, vârsta lui de atunci. Când fiica
ei citeşte scrisoarea, Marie, mioapă,
nepurtând ochelari decât la volan,
e deja moartă şi ea, într-un stupid
accident de maşină.
E puţină viaţă şi foarte multă
literatură în treptata descoperire de
sine a trei femei, dacă o socotim şi
pe bunica Suzanne, mama de altădată,
care a înfruntat deopotrivă propriile
temeri şi îndoieli şi gura spurcată a
lumii. Nu doar fiindcă Marie, care
ajunge scriitoare sub oblăduirea
fostului profesor, devenit scriitor
celebru, el însuşi, îşi extrage alibiurile
din marile poveşti şi din viaţa nu
puţinilor scriitori care s-au avântat
în iubiri, devenite, unele, chiar căsnicii,
contra curentului. Ci şi pentru că
ritmul vieţii lor împreună, care se
menţine, cumva simbolic, şapte
ani („Eram sigură că în ochii lor
constanţa asta ne va salva. Că adunaţi,
anii le vor stârni admiraţia. Oamenilor
obişnuiţi le plac cifrele.” – p. 38), mai
mult decât muzical, e literar. În văzul
clasei intrate în focurile bacalaureatului,
dar şi în ale vieţii, cu seducţia şi riscul
ei, eleva strălucită şi mentorul
excepţional, neegalat, îi va mărturisi
Annei, buna prietenă a Mariei, absolventă
de Litere, de nici unul din profesorii
de la facultate, repetă dialogul dintre
Celimena şi Alceste, un artificiu
deopotrivă subtil şi trist pentru
începutul unei iubiri care nu e ca
toate celelalte. Îi lipseşte curajul,
acelui bărbat care dă ultimul examen?
Dar care, mai pe urmă, îi va epata,
nonşalant, pe toţi burghezii din
jur, neconsimţind să-şi ţină iubirea
secretă? Sau tocmai în această învăluire
a pasiunii lui în cuvintele altora stă
farmecul său discret, remarcat fulgeră
tor de eleva ce răspunde, cumva
dintr-o fatalitate („Vă aşteptam”,
sunt cuvintele lui dintâi şi de pe urmă),
ultimei lui iubiri cu prima ei dăruire?
Pe mama care n-a fost niciodată
apropiată de ea, căutând mereu să-şi
protejeze opţiunea de tinereţe timpurie
de comentariile care nu se sting nici
după treizeci de ani şi chiar de
pragmatismul propriilor fete, comentând
dezaprobator, la vârsta adolescenţei,
cazuri asemănătoare, încearcă Anna,
studentă la Medicină, s-o recupereze
prin prisma acestei relaţii fondatoare.
Discută despre H. cu toţi apropiaţii
mamei ei şi, într-un târziu, îl găseşte
într-un azil, acelaşi spre care, pesemne,
se îndrepta Marie când a avut fatalul
accident, cu gândul să-i dea lunga
scrisoare. I-o va da Anna, dar nu-i
mai foloseşte la nimic. Din toată viaţa
lui nu i-au rămas decât cuvintele
altora, repetate maşinal, în gol.
Profesorul sclipitor şi amantul care
a împlinit-o pe Marie ca om, femeie,
conştiinţă de scriitor au murit împreună.
Să se fi sinucis şi ea, în faţa acestei
imense tristeţi, a adevăratei despărţiri,
în contra căreia nimeni nu mai poate
face nimic, din acelaşi ataşament
care i-a legat tot timpul? Posibil, dar
nu vom şti niciodată.
Scrisul lui Florence Noiville, pe
care Florica Ciodaru-Courriol îl
transpune impecabil în româneşte
şi-l apropie, în prefaţă, de stilul Martei
Petreu, despre a cărei traducere în
franceză, Notre maison, dans la plaine
de l’Armageddon, a scris cu empatie,
eludează naraţiunea, scoţând în faţă
detaliul fin, potrivirea delicată, literatura,
în tot ce are ea mai subtil şi mai
nuanţat. Povestea putea fi una banală,
şocantă, cel mult, dar plasarea ei
în cutia de rezonanţă a cărţilor citite,
departe de a fi pedantă, îi dă savoarea
tristă, de cafea aromată şi amară.
Acel mai-mult-decât-dragostea care
e ataşamentul nu se explică decât
prin mărturiile, deseori mincinoase,
ale scriitorilor, prin imaginile clinice,
de practică neurologică şi psihiatrică,
derulându-i-se prin minte medicului
în devenire, şi, fireşte, pe trăite.
Rămânând, cu toate astea, tot atât
un mister cât dragostea şi moartea
laolaltă.
