Mihail Kogălniceanu, Opere. I-II. Scrieri literare. Scrieri culturale, text ales şi stabilit, note, comentarii şi glosar de Dan Simonescu şi Andrei Nestorescu, revizuire filologică, cronologie şi indici de Monica Vasileanu, repere critice de Dorina Rusu şi Nicolae Mecu, cuvânt înainte de Alexandru Zub, introducere de Eugen Simion; Opere. III. Scrieri istorice, text ales şi stabilit, note şi comentarii, revizuire filologică, indice şi repere critice de Dorina N. Rusu, prefaţă de Alexandru Zub, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă/ Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2017, 1008 + 878 +1551 pag.

condiţia ingrată a ediţiilor în cultura română e ilustrată cum nu se poate mai bine de modul de alcătuire al recent-apărutelor trei volume de Opere ale lui Mihail Kogălniceanu.

Ediţia poartă semnăturile a nu mai puţin de... patru editori: regretatul Dan Simonescu (ale cărui versiuni din anii 1970 ai secolului trecut au constituit baza primelor două volume), Andrei Nestorescu (care a îngrijit corespondenţa lui Kogălniceanu din studenţie, precum şi câteva inedite), Monica Vasileanu (care a revizuit filologic primele două volume) şi Dorina N. Rusu (autoarea unică a celui de-al treilea). Iar un alt text – unul dintre discursurile cuprinse în cel de-al treilea volum, şi anume, Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor – a fost, la rândul lui, preluat dintr-o ediţie de Alexandru Zub, din 1974.

Poate părea un patchwork, dar, fără să fie o ediţie critică, nu este deloc o improvizaţie. E o ediţie cuprinzătoare, care acoperă ansamblul operei scrise a istoricului, scriitorului şi omului politic Mihail Kogălniceanu. Pe cât este de onestă recunoaşterea paternităţii edi- ţiilor preluate (cu tot cu aparatul lor critic, dar cu notele şi comentariile grupate la final), pe atât de bine este concepută distribuţia textelor în volume şi revizuirea filologică, potrivit normelor ortografice şi ortoepice actuale. Pluralitatea auctorială este men- ţinută şi la nivelul aparatului critic, ediţia fiind escortată de mai multe prefeţe şi cuvinte înainte (semnate de Eugen Simion, respectiv, Alexandru Zub), de bogate repere critice, pe lângă deja-amintitele „straturi” de note şi comentarii.

Astfel, operele lui Kogălniceanu sunt distribuite în volume potrivit conţinutului lor. Cele literare (cum ar fi proza, teatrul, versurile, manifestele literare, precum şi textele confesive) sunt grupate în primul volum, publicistica şi oratoria politică, în cel de-al doilea, iar lucrările de istoriografie, în cel de-al treilea. Singurul semn de întrebare ar fi reluarea unor proze de inspiraţie istorică – cum ar fi Un vis al lui Petru Rareş sau Trei zile din istoria Moldovei –, plasate şi în volumul întâi, alături de celelalte scrieri de ficţiune ale autorului, şi (într-o altă versiune de text!) în cel de-al treilea, laolaltă cu tratatele istoriografice şi cu studiile medievale. Poate că n-ar fi stricat ca îngrijitorul colecţiei, Eugen Simion, să se uite pe sumar şi să decidă în privinţa uneia sau alteia dintre vecinătăţi, ca şi a uneia sau alteia dintre versiuni.

Dar revin la ediţie.

Alcătuirea ei, în 2017, în atmosfera pregătitoare a Centenarului Marii Uniri, are o dublă semnificaţie. Pe de-o parte, este vorba despre un autor clasic, care nu mai fusese reeditat demult şi de la care rămăseseră destule fragmente şi lucrări nepublicate în volum. O ediţie nouă, de mari dimensiuni, care să reunească toate cele trei aspecte ale activităţii lui Kogălniceanu – literar, istoriografic şi politic –, acoperă o pată albă în istoria noastră culturală şi ne apropie cu încă un pas de dezideratul de a fi o cultură critică modernă.

Pe de altă parte, însă, este vorba de o miză mai profundă. Care constă în sublinierea adevărului că, fără 1848, fără generaţia lui Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu, Negruzzi şi Alecsandri, nu ar fi existat nici ceea ce aniversăm anul acesta, şi anume, 1918. Tot ceea ce s-a întâmplat cu Principatele Române între 1830 şi 1881 este rezultatul „proiectului naţional” configurat de paşoptişti, proiect prin care românitatea s-a transformat radical, pe toate planurile. În plan politic, din două principate decăzute, atârnate la marginea lumii civilizate şi nociv influenţate de un Imperiu Otoman în decădere, paşoptiştii au construit un stat naţional (înfiinţat în 1859, prin Mica Unire), condus de o dinastie străină de mare prestigiu (instalată în 1866, în persoana domnitorului Carol de Hohenzollern), democratic (prin Constituţia din 1866), independent (din 1877) şi având rangul de regat, egal cu statele occidentale (din 1881). În plan cultural, aceeaşi generaţie paşoptistă a înlocuit întregul sistem literar şi cultural de esenţă postbizantină cu un model occidental, adaptat prin sincronizare. În plan economic şi social, medievalitatea târzie şi năravurile orientale au lăsat locul capitalismului, egalităţii în faţa legii şi instituţiilor de tip occidental. Toate acestea au permis României să se dezvolte într-un ritm accentuat, între 1866 şi 1914, şi să acumuleze resurse indispensabile „marelui salt” pe care îl va realiza în 1918.

Reeditarea amplă, ştiinţifică, a operelor unuia dintre principalii ideologi ai epocii paşoptiste are menirea de a reaminti această legătură strânsă între Revoluţia de la 1848 (de la a cărei declanşare aniversăm 170 de ani) şi Marea Unire. Cu atât mai mult, cu cât este vorba de Mihail Kogălniceanu, autorul Introducţiei la „Dacia literară”, deci unul dintre primii oameni din cultura română care sesizează necesitatea diferenţierii, în procesul de sincronizare cu Occidentul. Diferenţiere care, după 1918, va produce marea literatură interbelică.

Opera lui Kogălniceanu prezintă, astfel, câteva aspecte esenţiale pentru a înţelege legătura între 1848 şi 1918.

Primul este vizibil în opera sa de ficţiune: este vorba de preeminenţa modelului occidental. Încercarea de roman realist, de tip balzacian, din Tainele inimei, remarcabilul spirit critic din Fiziologia provincialului în Iaşi, încercările de a da primele piese teatrului în limba română (în timpul mandatului de co-director, alături de Negruzzi şi Alecsandri, al Teatrului Naţional din Iaşi, în 1844) sunt tot atâţia paşi în direcţia modernizării literaturii noastre, a sincronizării ei cu literaturile occidentale. Spre deosebire de Alecsandri, sedus la nivel epidermic de ispita folclorică de tip romantic, Kogălniceanu este un urban. Elementul naţional se împlineşte în opera sa mai cu seamă sub forma inspiraţiei istorice, nu folclorice.

Cel de-al doilea este recuperarea, sub o altă formă, a tradiţiei europene prezente în istoriografia noastră. Kogălniceanu este unul dintre primii noştri istorici literari, editor şi comentator al cronicilor medievale. Această opţiune pentru epocile mai îndepărtate, ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş (dar nu numai), are o dublă justificare: politică, întrucât conferă substanţă revendicărilor paşoptiste, şi culturală, întrucât, în loc să combată obsesiv şi demagogic epoca fanariotă, readuce în atenţia publicului un Ev Mediu în care românii au fost mai apropiaţi de Europa decât sub fanarioţi. Pentru Kogălniceanu, ca istoric, Ştefan cel Mare este mult mai mult decât fantoma mitologică (şi ideologică) din poezia lui Bolintineanu.

În fine, prezenta ediţie oferă numeroase argumente privind dimensiunea naţională a proiectului paşoptist. Chiar dacă el a fost construit numai pe eşafodajul celor două principate care-şi menţinuseră autonomia (Muntenia şi Moldova), a vizat toate teritoriile locuite de români. Pentru Mihail Kogălniceanu, a cărui familie era de obârşie din stânga Prutului – după cum se poate ghici chiar din nume, evocând Cogâlnicul din sudul Basarabiei –, Moldova este Moldova doar întreagă. Opera sa istoriografică, dar şi scrierile prozastice de inspiraţie istorică, joacă, pentru relaţia cu Basarabia, rolul pe care scrierile lui Bălcescu îl joacă pentru Transilvania. Paşoptiştii vizau, fără discuţie, întreaga românitate, iar 1859 a fost un mijloc pentru a ajunge la 1918, nu un scop în sine.

Aş mai adăuga ceva: asemenea ediţii te fac să reflectezi mai serios la ponderea pe care o acordă m, în istoria noastră literară, epocilor mai vechi. Literatura de ficţiune a lui Mihail Kogălniceanu nu e, desigur, impresionantă prin comparaţie cu Balzac sau Stendhal. Însă, dacă o citeşti în paralel cu proza sa confesivă, constaţi – ca şi în cazul lui Negruzzi, Bolintineanu sau Sion – ce oameni moderni erau, în fond, aceşti boieri şcoliţi la Paris şi ce limpede a fost viziunea lor politică şi culturală. Fără mari reuşite estetice, epoca de la 1848 este o mare epocă de latenţe şi contraste, de idealuri înalte şi, mai ales, de pregătire a tot ceea ce va face lumea românească, până în 1948. Nu întâmplător, comuniştii au dorit să o uzurpe, fixând naţionalizarea tuturor proprietăţilor (deci, distrugerea structurii vechii Românii) exact în ziua în care domnitorul George Bibescu a contrasemnat Proclamaţia de la Islaz.