poemul De ce să mori tu? (scris
probabil în 1869 şi publicat pentru
prima oară de Ilarie Chendi în
1903, în revista Sămănătorul) începe cu o replică
de efect:
„Tu nu eşti frumoasă, Marta...“
Eminescu, un expert în flatarea femeilor,
contrazice brutal aşteptările noastre declarându-i
unei femei (pe care o şi numeşte!), pe un ton
categoric-constatativ, că nu e frumoasă! Nu mai
există în toată opera lui poetică o asemenea
impoliteţe.
Citind mai departe înţelegem însă că
poetul şi-a calculat mutarea: spunând nemilos
ceea ce de obicei se trece sub tăcere, el vrea de
fapt să facă plauzibilă elogierea, în continuare,
a Martei. Cum să-l bănuieşti de nesinceritate pe
cineva care încă de la intrarea în scenă s-a arătat
a fi de o sinceritate scandaloasă?
Câştigaţi de francheţea sa dusă până la
lipsa de tact, îl credem întru totul când schimbă
registrul stilistic şi se lansează într-o retorică
a admiraţiei:
„Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul
tău cel blond/ Când se lasă cu dulceaţă peste
pieptu-ţi ce suspină,/ Tu îmi pari a fi un înger
ce se plânge pe-o ruină/ Ori o lună gânditoare
pe un nour vagabond.“
De câte ori simte că întinde prea tare
coarda şi pierde creditul cititorului (şi, bineînţeles,
al Martei), Eminescu produce noi dovezi de
sinceritate:
„Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu
de proroc!/ Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită
dar senină!/ Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce
poţi oare fi de vină/ Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când
anii-ţi sunt de foc.// Când ai şti tu cât simţirea-ţi
şi privirea-nduioşată / Cât te face de plăcută şi
de demnă de iubit,/ Tu ai râde printre lacrimi
şi-ai ascunde negreşit/ În cosiţa ta de aur faţa-ţi
dulce şi şireată.“
Poezia poate fi considerată nu numai un
ingenios portret de femeie, bazat pe folosirea
verbelor la persoana a doua, ci şi o demonstraţie
de virtuozitate în arta seducerii. E uşor să
cucereşti o femeie frumoasă, e greu să cucereşti
una urâtă. Pentru aceasta din urmă – invariabil
lucidă – orice laudatio are ceva suspect. Cu
instinct de seducător, Eminescu se face crezut
de (probabil) resemnata şi sceptica Marta,
admiţând că „altele sunt mai frumoase, mult
mai mândre, mai bogate“. Este, cred, singura
dată în poezia sa (în care femeile sunt toate
„preafrumoase“ – nu numai cele angelice şi
adorate, ci şi cele frivole, supuse unei satirizări
necruţătoare) când se procedează la reabilitarea
uneia nefrumoase:
„Altele sunt mai frumoase, mult mai
mândre, mai bogate,/ Dar ca marmura cea rece
nu au inimă de fel./ Pe când tu!... eşti numai
suflet. Eşti ca îngerul fidel/ Ce pe cel care iubeşte
ar veghea-n eternitate.// Şterge-ţi ochii, blondă
Marta... ochi-ţi negri... două stele/ Mari, profunzi
ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin./ O, nu ştii
cât e de dulce, de duios şi de divin/ De-a te
pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi
grele./ O surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea...
o sântă,/ O martiră ce surâde printr’a lumei
dor şi chin,/ Pe când ochiul ei cel dulce şi de
lacrimi încă plin/ Se ridică pentru-o rugă cătră
bolta înstelată.“
După cum am mai spus, poezia poate fi
privită ca un portret de femeie, dar şi ca o
demonstraţie de retorică amoroasă. Există şi un
al treilea fel de-a o citi: ca pe o lecţie de bunătate
creştină. La Dostoievski sunt numeroase astfel
de discursuri, de o duioşie fără margini, având
drept scop salvarea unor suflete pierdute. La
Eminescu acesta este singurul şi de aceea pare
neeminescian.
*
în poeziile sale de dragoste, Eminescu
face de multe ori iubitei propuneri
extravagante, dintr-un fel de nesaţ al
multiplicării modurilor de a iubi. Îi propune
să fugă împreună în lume, să-l părăsească printre
străini, să-l uite, să se arunce odată cu el în ocean,
să vină la o întâlnire în codru, să accepte ca după
moarte să fie înmormântată în acelaşi sicriu
cu el etc. (Este adevărat, nu ajunge niciodată
la ideea, pe care o va lansa cu un secol mai târziu
Adrian Păunescu, de a se iubi pe tunuri!)
În postuma Ah, mierea buzei tale (datând,
cu aproximaţie, din 1873), ultima strofă conţine
şi ea o propunere neobişnuită:
„Încet, încet... să ne culcăm în raclă,/ Încet
de pe pământ ne-om furişa./ O stinge a privirei
tale faclă,/ Închide ochii tăi... aşa, aşa;/ Ce bine
e să dormi adânc în raclă,/ Să dormi adânc, să
nu mai ştii ceva.“
Să se aşeze amândoi în raclă... adică să
facă o repetiţie pentru înmormântarea propriuzisă
care va fi imaginată abia în poemul O, mamă...,
din 1880:
„Iar dacă împreună va fi ca să murim,/
Să nu ne ducă-n triste zidiri de intirim,/ Mormântul
să ni-l sape la margine de râu,/ Ne pună-n încăperea
aceluiaşi sicriu;/ De-apururea aproape vei fi de
sânul meu.../ Mereu va plânge apa, noi vom dormi
mereu.“
Adevărul este că acest joc straniu, al culcării
îndrăgostiţilor la raclă, pare straniu numai
neîndrăgostiţilor. Cine iubeşte sau îşi aduce
aminte cum era când iubea ştie că aparenta
nebunie este de fapt o trăire paroxistică a dragostei.
În plus, dragostea seamănă destul de mult cu
moartea pentru că presupune o renunţare la
individualitate şi o contopire a celor doi (pentru
recompunerea androginului în plan metafizic
sau pentru zămislirea unui copil în plan fizic).
În notele sale din ediţia critică a operei eminesciene,
Perpessicius dovedeşte că nu s–a gândit niciodată
la asemănarea dintre dragoste şi moarte, din
moment ce vede în ultima strofă din Ah, mierea
buzei tale „o pronunţată şi obsedantă thanatofilie“.
S-ar putea vorbi, mai curând, de o erotofilie,
care, dusă până la ultimele consecinţe, face
atingere, într-adevăr, şi cu moartea.
Poemul se remarcă, de la început, printr-o
ardoare a adorării iubitei şi o senzualitate rafinată
care aduc aminte de Cântarea cântărilor:
„Ah, mierea buzei tale am gustat-o,/ A
buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului
eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea
eu;/ Ah, unde eşti demonico, curato,/ Ah, unde
eşti să mor la sânul tău!“
Şi în versurile citate apare fulgurant ideea
de moarte: „să mor la sânul tău“.
Pentru ca într-o altă strofă să se ajungă
şi la ideea de ucidere, ca formă supremă de luare
în posesie a iubitei:
„Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,/
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,/ Să-ţi sorb
lumina pân’ce-or fi de gheaţă/ Frumoşi-ţi ochi
– să-ţi devastez aşa/ Tot ce tu ai frumos... o,
mă învaţă/ Să te ucid cu respirarea mea!“
Poezia, scrisă la prima mână, nelucrată,
mai mult surâzătoare decât gravă, reuşeşte totuşi
să emoţioneze prin incandescenţa trăirii dragostei.
Declaraţia făcută iubitei este gata-gata să alunece
în melodramă, dar nu alunecă. O salvează
patetismul ei jucăuş.
Două versuri ne rămân pentru multă
vreme în minte:
„Ah, să murim, nu plânge, nu te teme/ Că
undeva s-află al nostru nume!“
Undeva, într-un registru al Universului
sunt scrise şi numele noastre! Ce idee!
