Nu mai cred de mult că deţin adevărul absolut. Maturizare?... Chiar şi adevărul meu poate să fie, uneori, ajustabil. Pentru că este vulnerabil. Ca şi mine. Pentru că şi adevărul meu este umoral, emoţional, nevrotic, visceral, melancolic, senzual. Privesc în jur, dar nu mai judec. Caut, cîteodată, să înţeleg. Şi, cînd sînt mai îngăduitoare, să mă înţeleg. Relaţia mea cu cărţile şi cu cititul este una fundamentală. Nu trebuie, însă, să o impun, cu de-a sila, şi celorlalţi. Mai sufăr gîndindu- mă la ce pierd, la ce îşi refuză necitind. Acum mulţi ani, un tip cultivat şi complet neconvenţional mi-a ţinut o mică teorie care m-a lăsat cu gura căscată. Vorbea despre cultura prin contaminare. Despre generaţiile grăbite ale sfîrşitului de secol douăzeci care nu vor mai citi neapărat cu cartea în mînă, dar care îşi vor face instrucţia mergînd în muzee, la teatru, la concerte. Anii au trecut, iar adevărul lui a migrat şi spre mine.
Cînd merg la Teatrul Mic sau la Odeon, îmi las maşina în aşa fel încît să trec pe la Librăria Humanitas Cişmigiu. E Insula mea. Insula fericirii mele. Acolo, printre rafturi, închid ochii şi mi se pare că sînt Prospero! Un Prospero-colaj din cuvintefraze din cărţi citite, din nopţi nedormite, din ispita ciudată a necunoscutului, din parfumul paginilor nedeschise, din voluptatea de a avea tot, fiecare carte, din albul unei fantezii spaniole care se odihneşte în această librărie. Zile şi seri la rînd am urmărit cum se face, la propriu, cum mişună constructorii, cum, încet-încet, apare un mic paradis. Se întîmplă şi astăzi să stau la geam şi să văd ficţiunile lumii de dincolo. Uneori în fotoliu stă domnul inginer şi citeşte. La început, cînd l-am zărit, mi s-a părut că este un hoţ, prefăcut, care se dă intelectual, care se adăposteşte de prea frig sau de prea cald, cerşeşte compasiune, citeşte puţin, haţ cartea şi dispare! Dar domnul inginer citeşte! Ore! Ţine cartea tandru, întoarce paginile cu grijă şi fără nici o grabă.
Nu ştiu de ce, abia de curînd am băgat de seamă cît de mulţi oameni cumpără audio-book-uri! N-am zis nimic, mi-am cumpărat cîteva. Şi le-am lăsat în maşină. M-am simţit o trădătoare. Faţă de citit. Faţă de Radio Muzical, faţă de Teatru Radiofonic... ore în trafic. Drumuri lungi sau scurte în viaţa fiecăruia. Prizonieri în maşini. În monologuri interioare. Scot Scrisoare către Tata. Kafka. Citeşte actorul Marius Manole. Cuvîntul sună puternic. Ca şi neliniştile existenţiale ale scriitorului. Nu citesc eu, cu vocea mea interioară. Ascult, cu un alt fel de atenţie, rostirea cumva precipitată, dintr-o suflare neostenită, a durerii. Urechea dizolvă vinile altfel decît ochiul. Cuvîntul rostit cade, acum, mai greu decît acela citit în gînd. Scrisoarea scrisă de Kafka în 1919, către tatăl său, Hermann. Mama, Julie, născută Lowy, nu i-a dat-o niciodată destinatarului. Şi-a asumat, ca mereu, rolul intermediarului. Al celui care încearcă să prefacă adevărul. Ca să fie bine. Ca autoritatea tatălui să nu fie ciobită. Kafka nu doar se confesează, cu cîţiva ani înainte să moară în sanatoriul din Kierling, se investighează prin toate ungherele sufletului şi ale minţii ca să-şi numească tarele. Chinul. Înăbuşirea personalităţii, deformările ei. Iar vocea lui Marius Manole citeşte în ritm susţinut. Fără să respire. Să apuce să spună tot. Tot. Ca într-o spovedanie de dinaintea morţii. Simt un val de emoţie în tot corpul. Îmi simt faţa roşie şi lacrimile sărate pe buze. Pedepse, cinism, ironii, interdicţii, reprimări de sentimente. Interiorizare. Ferecări de stări şi de cuvinte. Obsesia Tatălui. Şi a un soi de ratare. Nu mai aud de mult claxoanele şi isteria din jur. Zăresc scrisul lui Kafka din Scrisorile păstrate în manuscris la Muzeul din Praga, din Mala Strana. Un scris chinuit, care cînd pleacă la stînga, cînd la dreapta. Ca şi angoasele lui. Ca şi relaţiile cu femeile, cu iudaismul, cu teatrul, cu obiectele şi oamenii din prăvălia ţinută de familie sus, în cartierul vechi.

„Dragă tată,
M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susţin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am ştiut ce să-ţi răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frică asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ţi le pot enumera măcar pe jumătate stînd de vorbă cu tine. Şi dacă încerc acum să-ţi răspund în scris, răspunsul meu va fi incomplet, pentru că şi în scris, frica şi urmările ei mă paralizează în faţa ta şi pentru că proporţiile acestei situaţii depăşesc cu mult puterile memoriei şi raţiunii mele.”
Superbă traducere a lui Mircea Ivă- nescu!... textul îi vine mănuşă sensibilităţii lui Marius Manole. Este un control al stării, al avalanşelor de situaţii, de probleme, de răni. Şi cei care au citit şi cei care nu sînt cîştigaţi ascultînd o scrisoare a lui Kafka către cel care i-a marcat existenţa, o scrisoare citită „apăsat” de Marius Manole, un actor cu har. Cineva mi-a spus că harul este „filantropia lui Dumnezeu cu noi”.