Răsfoind una-alta, căutând prin
cărţi şi negăsind decât figura mea
de sexagenar apatic şi suferind,
am descoperit totuşi ceva: data
naşterii celui care a fost Sandu
Tudor, Alexandru Teodorescu pe numele
lui din certificatul de naştere, ieromonahul
Agaton şi apoi ieroschimonahul Daniil,
mort în temniţă la Aiud, în 1962. Dar
nu moartea contează, ci anul venirii pe
lume, 1896, şi uite aşa mi-am dat seama
că se împlinesc anul acesta, în ajunul
Crăciunului, 120 de ani de la naşterea
sa. Tot anul acesta, teologii şi istoricii
noştri ştiu că este tricentenarul morţii
lui Antim Ivireanul. Sunt potriviri
neîntâmplătoare. Pe unul l-au omorât
comuniştii, pe altul, turcii. Aşadar nişte
seminţii opresoare, care ne-au strivit
fie prin ideologie, fie prin puterea
neiertătoare a ocupantului. Faptul că
unii erau atei, iar alţii, musulmani,
interesează mai puţin. Amândoi ne-au
pus pe grumaz cizma şi papucul. Amândoi
au vrut duhul nostru şi nu au căpătat
decât un trup neînsufleţit, o carcasă,
un schelet rece. Cu doi ani înainte, în
1714, era decapitat Brâncoveanu. Dacă
şi Teoctist era martirizat în iunie 1987,
cu condiţia de-a fi apărat de demolare
Biserica Sf. Vineri, atunci ne gândeam
altfel la el. Sunt convins însă că dacă
Sandu Tudor ar fi trăit în acel an, nu
ar fi cedat şi s-ar fi pus cu trupul în faţa
buldozerelor. Şi nu numai el ar fi fost
acolo, ci toţi acei minunaţi slujitori ai
Rugului Aprins, mai puţin poate părintele
Stăniloae, cam înclinat spre compromisuri
cu stăpânirea, iertate cuvinte... Am pus
astfel degetul pe rană: Rugul aprins.
Sandu Tudor a fost unul dintre întemeietorii
acestei mişcări duhovniceşti excepţionale.
Fără el, poate mişcarea nu ar fi luat
fiinţă. Dar el era o fiinţă bătăioasă,
profund angajată în războiul nevăzut.
Cu toate că a slujit fără cusur tot tipicul
bisericesc şi s-a frânt sub canoane dure,
sufletul său de vultur îndrăgostit de cele
mai temute înălţimi dorea altceva. Ce
dorea? Rugăciunea neîntreruptă, rugul
nestins, minunea necurmată. Şi a plătit
pentru alonja formidabilă. Procesul
Rugului Aprins de la sfârşitul anilor
cincizeci este bine cunoscut. Acum, la
26 de ani de la revoluţie, am ajuns în
posesia tuturor documentelor şi am
căpătat o anumită detaşare, care nu e
neapărat ofensatoare faţă de cele de
atunci, ci ne ajută să privim „la rece”
tot. Dar cine e rece-rece nu are cum
să uite adevărata dogoare. Nimic din
istorie, nimic autentic, şi nu maimuţăreli
penibile, nu este gratuit. Dacă Sandu
Tudor a fost arestat în noaptea de 13
spre 14 iunie a anului 1958, acea
dată nu a rămas moartă în calendarul
istoriei noastre. Parcă gravate cu
fierul roşu, aceleaşi zile s-au regăsit
în anul de graţie 1990, atunci când
minerii chemaţi de Ion Iliescu şi Virgil
Măgureanu, au dat buzna în Capitală.
Şi dacă acum aceşti doi sunt chemaţi
la Parchet, iarăşi nu e întâmplare.
Uite cum se potrivesc toate, cum se
leagă, cum şuviţele destinului naţional
se împletesc şi ne aşează în faţă un
model inextricabil.
Tot acum, potrivit obiceiului meu
de-a căuta după cărţi, a apărut un volum
în faţa căruia inima mea a tresărit de
emoţie. Însemnări la apusul soarelui,
aşa se cheamă cartea scrisă de doamna
Roxana Cristian, persoana care tot
din 1990 încoace nu a precupeţit nici
un efort pentru a restitui memoria aceluia
care a fost Vasile Lovinescu. Pe de
altă parte, puternic ataşată de părintele
Sofian Boghiu, membru al Rugului
Aprins, la rândul lui arestat în respectivul
lot, Roxana a văzut în Biserica Antim,
loc unde a slujit părintele Sofian, acel
pântece îndumnezeit care a născut Rugul
şi din care acesta apoi s-a hrănit. Iată
din nou cum lucrurile se potrivesc. Eu
nu fac aici nici o recenzie fiindcă nu am
o asemenea pricepere şi nici cartea
nu se pretează comentariului obişnuit.
De asemenea, nu are nici o legătură cu
literatura propriu zisă, cu filosofia, cu
istoria artei, cu istoria bisericii. Este
„aeriană” fiindcă respiră Sfântul Aer
care pluteşte deasupra potirului unde
se preschimbă darurile. Vi se par preţioase
cuvintele? Poate sunt, dar din toată
liturghia la care nu am mai fost de mult,
am reţinut şi reţin tocmai acest moment
de graţie, divina imponderabilitate, când
toate sunt văzduh... Şi acum pot să explic
de ce am dat acest titlu rândurilor de
faţă. De ce nu se stinge Rugul... Păi
de aia nu se stinge! Nu va muri fiindcă
se mai găsesc încă oameni care să-l
slujească în spiritul a ce a fost el de la
bun început. Sunt oameni care vor să
arate că românul nu e credincios formalist,
ci chiar crede şi stă ca nătângul în
faţa Porţilor Împărăteşti aşteptând
deschiderea lor spre cealaltă lume.
Sandu Tudor a fost ŞI scriitor. G.
Călinescu i-a acordat în Istoria sa câteva
rânduri, inspirate de volumul de debut
Comornic, rânduri care nu cuprind mai
nimic din personalitatea adevărată a
autorului. Printr-o ironie amară, nici
BOR-ul nostru nu se osteneşte să evalueze
cum s-ar cuveni dimensiunea acestui
om atras spre Dumnezeu cum e pilitura
de fier către magnet. Dar, probabil, aşa
trebuie. Nici scriitorii să nu te vâre în
tagma lor, după cum popii se uită chiorâş...
Păi atunci al cui eşti? Simplu! Al Rugului
şi al nădejdii că odată şi odată va veni
pe lume cineva care va scrie despre tine
aşa cum puteau face alţii mai grozavi.
Cu tot riscul unei afirmaţii hazardate,
spun că acest om este Roxana Cristian,
care printr-o incredibilă candoare şi
în acelaşi timp, printr-o rigoare de
geometru ia „insecta” Sandu Tudor şi
tot Antimul şi le aşează într-un fagure
al îngerilor, care musteşte de cea mai
parfumată miere.
Împreună cu Antimul e luat şi Aiudul.
Acolo unde sunt cei mai înalţi munţi
sunt şi cele mai adânci prăpăstii. Verticala
nu te cruţă. Îţi arată cele mai rarefiate
ceruri, dar îţi îndreaptă privirea şi
spre profunzimile cele mai umede. Antim
e sus, Aiud e jos. Sandu Tudor a zburat
la Antim, dar lumea de dincolo i s-a
deschis la Aiud. Crucile s-au preschimbat
în cătuşe, mireasma de tămâie a
devenit miasmă de hazna. Şi apoi din
nou aer celest...
Ce n-aş da să scriu un roman avându-
l ca personaj pe Sandu Tudor! Dar
nu mai pot. Am şi eu lanţurile mele,
neputinţa mea, privirea înceţoşată de
lacrimi. Am Aiudul meu. O înţeleg perfect
pe Roxana care s-a dedicat Rugului
fiindcă şi-a dat seama că aici e singurul
miez. Rugul Aprins nu a dat foc nimănui,
deşi anchetatorii atunci asta au înţeles,
dar focul lui aprinde cele mai subtile
ţesuturi şi ne fac să purtăm comori de
jar cu speranţa că odată şi odată, precum
pasărea Phoenix, vom reînvia. De aceea,
nu cred că Rugul s-ar fi putut oculta.
Chiar şi în cenuşă rugul arde, dar nu se
retrage. Taci, dar rugăciunea în tine nu
tace. Există acum, din păcate un obicei
la modă că, dacă suntem cum suntem,
aceasta se datorează faptului că tezaurul
spiritual s-a ocultat. Aşa că facem
hermeneutică culturală, ce altceva să
facem şi cine mai e ca noi! Nu e adevărat.
Rugul e viu şi icoanele sunt vii şi cuvintele
vibrează ca nişte sunete şi Dumnezeu
nu e deloc un deus otiosus. Dar pentru
o asemenea credinţă ai nevoie de o
„spălare a creierului” în sens duhovnicesc.
Sandu Tudor a trecut prin multe înainte
de-a face pasul spre călugărie. A trecut
şi prin trei căsnicii. Pentru ca deodată
mintea să i se limpezească şi să înţeleagă
că deşertul şi grădina sunt totuna.
Fructele sunt atât zemoase, cât şi
imateriale. Roadele umplu hambarul,
dar cel mai primitor hambar este
acela al inimii. În felul acesta bogatul
şi săracul se contopesc. Dar pe atunci
el nu ştia că va ajunge în puşcărie.
Incredibil, urca şi, în acelaşi timp, pe
un alt plan, cobora. Era ca Luceafărul
care dimineaţa urcă, dar se va topi,
ars de soarele care răsare şi el. Şi rămâne
din tine doar o foiţă de scrum. Cine
nu a simţit ce suav şi, în acelaşi timp,
dur se îmbină contrariile a trăit de
pomană. Literatura e o iluzie pictată pe
un perete, o uşă pictată, dar în nici un
caz uşa pe care s-o deschizi. I-am furat
ideea aceasta lui Mircea Cărtărescu.
Rugul Aprins e pragul care măsoară
distanţa dintre ce înseamnă să fii în faţa
Uşii şi ce e dincolo de Uşă. De aceea
Rugul nu e literatură. Lăsaţi orice speranţă
voi care aţi intrat aici! Aşa a simţit şi
Sandu Tudor când a intrat la Aiud. Şi
a trăit teribila răsturnare. În faţa altarului
rostea la fel: voi care păşiţi aici, lepădaţivă
de voi înşivă! Zvârliţi iluziile de doi
bani, giumbuşlucurile, pariurile de două
parale! Goi v-aţi născut, goi intraţi în
Împărăţia cerurilor. Pe peretele literaturii
s-a ivit o rană care sângerează neîntrerupt.
Şi soarele când apune sângerează fiindcă-
şi aminteşte de astrul pe care l-a mistuit
dimineaţa în flăcările sale.
„Însemnări la apusul soarelui” sunt
o chemare spre nuditatea absolută.
