Primul răspuns, pentru insul comod şi flegmatic, ar fi acela că poporul român nu a fost poporul german. Şi mai ales n-o să poată fi niciodată ceea ce nemţii au reuşit să fie! Lucru absolut firesc. Dar asta n-ar rezolva absolut nimic şi n-ar fi nici pe departe adevărul despre această tristă stare de fapt, în ceea ce îi priveşte pe români. Fac această paralelă ţinînd cont doar de un singur element de patrimoniu, care ar putea – sau ar fi putut – să facă asemănarea posibilă: poezia. Pentru germani ea este reprezentată la nivel mondial de Goethe (pînă la un timp la concurenţă cu Schiller), iar pentru români de Eminescu.

Goethe s-a născut cu un secol înaintea lui Eminescu, în 1749, şi a murit în 1832, cu o jumătate de secol înaintea dispariţiei premature a poetului român. Goethe a trăit optzeci şi trei de ani, Eminescu doar treizeci şi nouă de ani şi jumătate. Goethe a fost înnobiliat în anul 1782, intrînd în rîndul înaltei societăţi germane. Relaţia lui cu tatăl, în mod special, a fost una extraordinară, de ascultare şi urmare a sfaturilor, de la cele ce ţineau de regulile înaltei societăţi la cele ce au ţinut de studiile de Drept, care nu l-au încîntat deloc pe tînărul Goethe, care avea înclinaţii spre limbi străine mai mult, spre ştiinţă şi literatură. Eminescu nu a avut chiar din copilărie o relaţie bună cu tatăl lui, care, din cauza eforturilor de a-şi susţine toate odraslele la şcoli bune, s-a înglodat în tot felul de datorii şi artificii financiare, care i-au ţinut nervii încordaţi şi mai mereu visteria goală (la un momet dat avea 147 de procese pe rol cu tot felul de creditori, bănci etc.!). Eminescu a urmat şcoli germane, singurele complete, cele de început. A avut, din frondă şi din nevoi personale, la început, înclinaţii spre teatru, nu neapărat ca actor, ci ca sufleur sau tolerat în diverse trupe. A fost trimis la studii la Viena de tatăl său, moment cînd s-au terminat şi relaţiile lui cu teatrul. A descoperit gustul pentru literatură în biblioteca lui Aron Pumnul din Cernăuţi, cel pentru filosofie şi ştiinţe, la Viena, unde frecventa doar ce dorea să înveţe. A citit mult. A urmat, trimis de Maiorescu, studii incomplete la Berlin. Şi apoi, nu ca Goethe, care a intrat în politică şi adminstraţie pînă la cel mai înalt grad (director de teatru, politician de prim-rang etc.), ci slujbe minore, de subzistenţă, de bibliotecar, din care a ieşit cu coada între picioare, de revizor şcolar, unde a încercat mai multe forme de reforme locale, să le spun aşa, abandonînd totul pentru jurnalism, plecînd la Bucureşti, unde a execelat, dar şi-a şi grăbit şi finalul.

În privinţa operelor literare, ambii sunt scriitori de excepţie: Goethe, cu opere publicate şi promovate în timpul vieţii (poezie, proză, teatru, opere ştiinţifice, eseuri); Eminescu, doar cu o carte de poeme publicată antum, pe care, la vederea ei, oferită de Maiorescu pe cînd poetul era la tratament la Ober Dobling, a aruncat-o, dar cu o operă postumă ce-l ridică pentru totdeauna în vîrful piramidei valorilor culturale nu numai ale României, ci şi ale celor universale.

Pînă aici chestiunile sunt comparabile cam în aceşti termeni, sumari şi în fugă. Însă în ceea ce înseamnă păstrarea memoriei lor, lucrurile stau total diferit. Lui Goethe, imediat după dispariţia lui, contemporanii i-au realizat în casa din incinta primăriei din Weimar un mic muzeu, care arată şi acum exact ca atunci. Dormitorul în care şi-a găsit sfîrşitul marele scriitor, se află intact, conservat, ca şi cum atunci Goethe ar fi fost ridicat din pat şi dus spre locul de veci. Atmosfera din cameră este una de epocă, de o autenticitate incontestabilă. Biblioteca lui, de asemenea. Biroul la care lucra, în ultima perioadă alături de secretarul său Friedrich Wilhelm Reimar şi de poetul Johann Peter Ekermann (căruia, în ultima perioadă a vieţii, îi dicta versurile din Faust II), de asemenea lăsat în acea neglijenţă de lucru, controlată. Cînd intri în casa memorială, în chiar centrul Weimar-ului, nu vezi pe nimeni care să te urmărească, să te stingherească. Poţi asculta în orice limbă doreşti, la nişte căşti care-ţi sunt oferite, tot ce te interesează, dar în mod special micul istoric al locului şi date importante din biografia şi opera poetului. Pe scări, un uşor sunet de muzică preferată de Goethe în timpul vieţii, Bach, Mozart în mod special, te însoţeşte în surdină. De acolo pleci să vezi parcul, celebra Garten Goethe, întins pe o suprafaţă de unsprezece hectare, cu alei simple, de piatră, cu poteci care trec peste pîrîiaşe care susură încet, pe la casele în care poposea şi poetul în momentele sale de recreţie, în lungi plimbări şi dialoguri cu cei ce-l însoţeau de fiecare dată. Simţi atmosfera aceea de epocă, de nobilitate, de aristocraţie, care nu te complexează, ci te relaxează şi te îndeamnă să-l cunoşti mai îndeaproape pe cel ce le-a dat viaţă, Goethe. Nimeni nu este pe urmele tale, nu simţi aerul auster şi fals al lumii contemporane, realizările ei monstruoase. Tot Weimar-ul este, de fapt, un muzeu. Numai dacă intri în cimitir eşti copleşit de numele ce stau scrise pe monumentele funerare – un adevărat patrimoniu, pe care memoria timpului a ştiut să-l pună în valoare şi să-l facă cunoscut întregii lumii.

Cu memoria actuală, în ţara lui, a lui Eminescu, lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Contemporanii l-au privit ca pe un ciudat. Singurii care şiau dat seama de valoarea lui au fost cîţiva contemporani, care n-au putut face mare lucru pentru el, fie din cauza conjuncturilor politice în formare, contradictorii, a Miticilor puşi în scenă nemuritor şi relevant de Caragiale, pe care Eminescu i-a ironizat cu severitate şi mare talent, fie a soţiilor prietenilor (vezi soţia lui Slavici şi altele!), fie a miticismului concitadinilor lui, botoşănenii, care după ce, retras în convalescenţă la Botoşani, la sora sa, Harieta, ea însăşi cu un handicap sever, la propunerea unora pentru acordarea unei rente viagere, a unei pensii, s-au opus cu dîrzenie, neoferindu-i acestuia nici un sprijin. Opera lui, deşi apreciată de unii cunoscători, dar şi de un public interesat de poezie în mod special, a zăcut ceva timp în cufărul lăsat în grija lui Maiorescu, care, chiar şi după moartea poetului, deşi a scos cîteva ediţii din apariţia princeps a unei mici părţi din poezia sa, n-a mai adăugat nimic nou. A trebuit să treacă ceva timp să i se publice parte din postume (tîrziu, ediţiile Perpessicius, apoi cele îngrijite şi completate corect de Petru Creţia, pînă la ediţia anastatică a manuscriselor eminesciene, la insistenţele îndelungate ale lui C. Noica, care n-a apucat să mai vadă ceea ce a reuşit într-un final Academia Română şi recentul înfiinţat Memorial de la Ipoteşti, pe vremea cînd acesta era condus de Valentin Coşereanu. Apoi ştim foarte bine cine i-a ţinut mare parte din opera poetică şi publicistică deoparte; comuniştii şi bolşevicii, a căror origine – a celor care au ajuns la noi şi au dictat dezastrul stalinist, din care nici acum nu putem ieşi complet – o cunoaşteam, dar nu o puteam înfiera. Tîrziu, foarte tîrziu opera lui Eminescu a putut fi publicată integral, după un secol de la moartea lui. (Ţin minte, la Centenarul morţii poetului, din iunie 1989, cît de împînzite erau Botoşanii şi Ipoteştii, pădurea şi lacul de securişti, o întreagă armată de supraveghere, care a făcut din momentul acela comemorativ o adevărată groază printre invitaţi!). Iar în ce priveşte traducerea operei eminesciene în afară, în special a poeziei, aceasta s-a făcut cu ţîrîita, cu mari deformări, ajungîndu-se într-un final la acceptarea lui ca poet în rîndul celor mai mari poeţi ai lumii din toate timpurile.

Dar şi aşa, lucrurile nu stau nici acum bine în ceea ce priveşte valorificarea şi păstrarea memoriei poetului. Şi aici mă refer la ce se petrece la el acasă, la Botoşani şi Ipoteşti. Eminescu n-a avut norocul lui Goethe în privinţa contemporanilor, urmaşilor şi a modalităţrilor de păstrare a memoriei acestuia. Casa de la Botoşani în care s-a născut, din centrul oraşului, de lîngă Biserica Uspenia, în care a fost botezat poetul, a fost vîndută, împins de nevoi, de tatăl acestuia, alături de altele, pe cînd Eminescu nu avea încă cinci ani, casă pe care, pe cînd se afla bolnav la Botoşani, prin iunie 1887, a văzut-o înghiţită de flăcări cu toate casele din jur, inclusiv biserica Doamnei Elena Rareş. Astfel urmele acesteia s-au şters. Actele care să dovedească naşterea sa în acel loc, fie în data de 20 decembrie 1849, fie în data de 15 ianuarie 1850, unii spun că la Botoşani, alţii că la Ipoteşti, nu s-au păstrat sau sunt doar înscrisuri, fie pe o carte de tatăl său, fie în mitrica bisericii în care a fost botezat de către preotul paroh, încît reconstituirea a fost lăsată la latitudinea şi autoritatea biografilor. Casa de la Ipoteşti a fost şi ea înstrăinată de timpuriu. Doar mormintele părinţilor şi fraţilor mai stau drept semne ale trecerii Eminoviceştilor pe acolo. Casa, aşa cum se află acum, este, după studiile aduse la zi de fostul muzeograf de acolo, Valentin Coşereanu, mazilit şi el în urma unor înscenări ale intereselor politicienilor timpului nou, asemănătoare cu cea în care a copilărit Eminescu. Mobilierul, vag amintind de epocă şi punînd în faţa publicului cîteva obiecte aparţinînd poetului şi familiei, nu dă fiorii aceia pe care ţi-i oferă cu adevărat un obiect ce a aparţinut unei mari valori. Ceea ce s-a făcut în jur are aerul de artificialitate. Eforturile făcute de fostul muzeograf au fost anulate de impostura celor care au ajuns acolo, la conducere, prin diverse concursuri de împrejurări. Muzeul a rămas la faza de proiect, cu improvizaţii ce topesc tot farmecul poveştilor vieţii şi operei lui Eminescu. Ambientalul este sub cel ce ar merita memoria unui mare poet să fie. Suprafaţa ocupată de Memorialul de la Ipoteşti, este şi ea una destul de mare – trei hectare –, care ar putea crea atmosfera aceea atrăgătoare, păstrătoare şi provocatoare de emoţii. Şi aşa, acel spaţiu de la Ipoteşti, ce-şi arogă titlul de „instituţie naţională” dedicată memoriei celui mai mare poet român, nu dă, ca la Goethe, carata locului, greutatea şi încărcătura necesare interesului, loc, pentru unii, în care s-a născut poetul, pentru alţii, loc unde a copilărit, a iubit şi a fost nefericit; căci, în realitate, Botoşanii ar trebui să fie locul dedicat memoriei naşterii poetului, iar Ipoteştii, grădina în care poetul a cunoscut bucuriile şi durerile vieţii, aşa cum era „garden-ul” goethean, care a devenit locul de promenadă a celor ce vor să nu-l uite pe marele poet şi să se bucure de existenţa concretă a mediului natural în care el a trăit. Dar la Ipoteşti nu este deloc aşa; acel loc a devenit în ultima vreme, după izgonirea celui care l-a creat cît mai aproape de ceva ce să îndemne la atracţie şi meditaţie, alături de Petru Creţia, de vreo opt ani încoace, altceva, un soi de cămin cultural, ascuns parcă de ochii lumii, tocmai pentru a nu se vedea impostura. Ce poţi spune cînd cei care au fost puşi să atragă acolo scriitorii se laudă că i-au ţinut pe aceştia departe de acel loc şi că de acum, cu schimbarea conducerii, memorialul dedicat lui Eminescu va fi invadat de scriitori. Vă daţi seama!

Ei, cam din această cauză Botoşanii şi Ipoteştii n-au putut deveni Weimar-ul României!