Pasajul acela, cam tăios, din capitolul
dedicat lui Sorescu în Figura spiritului
creator fusese redactat înainte să
intru într-o relaţie privilegiată cu
Marin, care, imediat ce fusese
numit directorul revistei „Ramuri”, îmi
oferise postul de cronicar literar. Relaţia
de simpatie intelectuală s-a preschimbat
foarte repede în prietenie. Marin şi fratele
său, George, coleg cu mine la facultate,
om cu suflet ales şi sprijin discret pentru
întreaga, uriaşa, încrengătură a familiei
Soreştilor ne vizitau adesea la Craiova.
Fragilitatea, neliniştea sufletească a
poetului care vorbea puţin şi nesigur
m-au emoţionat şi m-au făcut să-l iubesc.
Chiar aşa, să-l iubesc.
Într-o zi, nu ştiu ce m-a apucat. Am
început, pe stradă fiind, tam-nisam, să-i
explic pasajul din carte care, pornind
de la poezia Tuşiţi, încerca să demonstreze
că exasperarea pe care o deconspiră
acele versuri dă la iveală resentimentul
unui mare poet faţă de orice simptom
de inerţie. Că nu mă asociez opiniilor
ostile ale unor critici din epocă şi că
demersul meu e unul strict teoretic.
Poetul tăcea, cu gândul în altă parte,
călcând cu paşi mici şi nesiguri, pe strada
din faţa Teatrului Naţional.
Auzi, Eugene, parcă suntem în 29.
Nu e azi Sân Pietru? Şi parcă pe tine
te mai cheamă şi Petre. Hai undeva
să mâncăm şi să bem ceva!
M-am trezit ca din transă. Uitasem
de ziua aceasta, pe care mi-o sărbătoreau,
în copilărie, părinţii şi rudele apropiate.
Dar Viorica, nevastă-mea, e plecată
la Bucureşti, la socri. Sunt cam bolnavi.
Să mergem la un restaurant – zic –
dar unde dracu mai găsim ceva de
mâncare? Nu ceva mai de soi, ci ceva
de mâncare!
Las’ că am eu o idee. Hai să ne
întoarcem la redacţie, să dau de acolo
un telefon.
L-am aşteptat afară, în stradă. A
revenit vesel: Nestor Vornicescu,
mitropolitul Olteniei ne aştepta la el.
Nu era o noutate. Era rezerva strategică
a Asociaţiei Scriitorilor din Craiova, care
nu ar fi putut invita pe mai nimeni
din ţară sau străinătate fără aportul
Mitropoliei. Şi, nu de puţine ori, scriitorii
noştri se dădeau în spectacol, se aghezmuiau,
comandau peste rând, făceau ochi dulci
călugăriţelor ospătărese, cuprinşi de
sentimentul unicităţii lor, al incomparabilei
lor măreţii.
Nestor părea familiarizat cu
impertinenţele lumii scriitoriceşti, dar
găsise câteva soluţii diplomatice.
De aceea, când a sosit stareţa să
ia, cum s-ar zice, comanda, m-am uitat
curios, împreună cu Marin, la mâna
mitropolitului, care i-a arătat, pe sub
tăblia mesei, preacucernicei, un singur
deget. Circula deja informaţia în Craiova
că, atunci când arăta două degete,
însemna că invitaţii sunt de speţă joasă
şi suportă consecinţele: vin de duzină,
mâncare obişnuită.
Mitropolitul era un spirit deschis,
avea umor şi căldură omenească. Se
purta fără farafastâcurile şi gesturile
măreţ-ridicole ale înaltelor feţe bisericeşti
de azi. Fără să stea pe gânduri, a ordonat
ca masa să fie pusă în mica grădină a
palatului mitropolitan, sub un tei bătrân
şi impunător şi între câţiva tei mai tineri,
care ne scăldau în mireasmă. Era linişte
în aer şi luna ne-a privegheat tot timpul
seara aceea binecuvântată: cel mai
îmbietor vin roşu din viile de la Cârcea
şi Drăgăşani, precedat de tării de peste
ocean, fripturi miraculoase, prăjituri
sofisticate. Ce mai, un regal în vremuri
de foamete.
Eu stăteam în faţa lui Marin. Nestor
în capul mesei. Cu un poet tăcut şi
monoton în viaţa particulară şi cu un
critic care îşi epuiza ideile în scris,
conversaţia începuse să lâncezească.
De-ale credinţei nu aveam prea multe
lucruri să spunem ori să improvizăm,
căci nu cred că vreunul dintre noi – noi
trei, vreau să spun – era dedicat trup şi
suflet celor sfinte. Dar sentimentul
păcatului comis fără voie, al răului făcut
unui om ca Marin în cartea mea începuse
din nou să mă bântuie.
Şi, deodată, în timp ce-l priveam pe
furiş, aşteptând ceva, o vorbă liniştitoare
de la el, sau măcar un gest de lehamite,
între noi doi, pe masă, a picat de sus,
speriindu-ne, tulburându-ne, o creangă,
o creangă încărcată cu flori de tei.
Nicio adiere de vânt nu se simţea în
aer.
