Unii autori suportă greu
ideea că n-au talent literar
sau că şi-au risipit talentul,
ocupându-se de altceva
decât de literatură, sau
că, având talent, nu se
bucură de succesul la care
visau cândva. Aceste situaţii sunt,
fără îndoială, motive de suferinţă,
afectându-le viaţa. Dar suferinţa
nu trebuie trăită cu demnitate?
Au apărut în ultima vreme autori
care îi învinovăţesc pe alţi autori pentru
insuccesul lor. Acuză publicul de azi
de opacitate. Dau vina pe Uniunea
Scriitorilor, reproşându-i vehement că
nu le asigură, contra cotizaţiei de 41
de bani pe zi, un loc în istoria literaturii.
Îi culpabilizează pe câştigătorii unor
premii literare că le-au acceptat, în loc
să le lase disponibile pentru alţii.
Nu există spectacol mai nedemn
şi mai jalnic decât această gesticulaţie
a eşecului şi nemulţumirii. El are legătură
cu lipsa mai generală de eleganţă a
stilului de viaţă de azi, dar şi cu un
straniu stângism care a invadat în ultima
vreme viaţa publică din România. Există
tendinţa ca nimeni să nu-şi asume nicio
vină şi niciun eşec. Au fost arestaţi în
ultimii ani zeci de demnitari corupţi
şi toţi, fără nicio excepţie, au pretins
că sunt nevinovaţi. Ce lipsă de onoare!
Dintre cei care atacă furibund, azi,
Uniunea Scriitorilor, unii au avut cândva
talent, dar şi-au bătut joc de el, „croind
la planuri din cuţite şi pahară”, nu ca
Dimitrie Cantemir, la mese împărăteşti,
ci în cârciumi ale pierzaniei. Îi vedeam în
rarele cazuri când intram în acele locuri
nu prea asemănătoare cu bibliotecile şi
mi se strângea inima asistând la secvenţe
din ceea ce eu, în sinea mea, numesc o
sinucidere lentă. Nu oricine este compatibil,
ca Nichita Stănescu, cu alcoolul. Nichita
Stănescu nu poate fi imitat, pentru că nu
oricine are geniu. Eminescu ironiza încă
de acum un secol şi jumătate ideea că,
adoptând într-un mod exterior comportamentul
unui poet, devii poet: „Nespălat, neras să
umbli,/ Şi rufos, şi deşuchet?/ Toate-acestea
împreună/ Te arat-a fi poet.”
Am citit cu interes şi cu speranţă,
acum douăzeci de ani, versurile pe care
le scria pe vremea aceea Paul Vinicius;
se remarcau printr-un stil grav-bărbătesc,
făcându-mă să cred că autorul ar putea
deveni o conştiinţă a lumii de azi. El
lucra într-o redacţie condusă de mine
astfel încât mi-a fost uşor să aflu cum
îşi trăia viaţa. Şi atunci mi-am dat seama
că va rata ocazia extraordinară, pe care
nu o are orice om, de a se face auzit
de semenii săi. Ceea ce, din păcate,
s-a şi întâmplat. Exasperat, parcă, de
propria sa incapacitate de a evolua, Paul
Vinicius a ajuns să scrie versuri imunde,
în care mai apar rar străfulgerări de
poezie: „să minţi să fuţi să mori?/ ca
în céline?/ cam asta ne-a rămas.// zile
de gudron/ ţigări umede/ piele vânătă
de înecat/ sub ploaia fără conţinut,
fără sfârşit/ fără predicat.// întuneric
întuneric/ întuneric ca în cur”. În plus,
s-a alăturat celor câţiva scandalagii care,
în mod absurd, fac responsabilă Uniunea
Scriitorilor pentru eşecul lor.
Alţi autori n-au avut niciodată talent.
În loc să-i reproşeze lui Dumnezeu că
nu i-a înzestrat cu darul scrisului,
denigrează Uniunea Scriitorilor, singura
instituţie care mai apără, azi, condiţia
de scriitor. Îmi aduc aminte ce impresie
mi-au făcut la începutul-începutului
versurile lui Claudiu Komartin, pe care
mi le recomandase o scriitoare, cunoscută
ca o profesionistă a entuziasmului.
Le-am citit cu mare încredere şi n-am
înţeles de ce nu-mi spun nimic-nimicnimic.
Am tot sperat pe parcursul lecturii
să găsesc măcar ceva care să confirme
recomandarea generoasă. N-am găsit.
Rareori am mai întâlnit un autor care,
asemenea lui Claudiu Komartin, să
nu fi scris măcar un singur vers demn
de atenţie. Şi acum, exact acelaşi Claudiu
Komartin, în loc să se gândească respectuos
şi timid la Uniunea Scriitorilor, din care
fac parte aproape toţi scriitorii de valoare
ai ţării (ca şi unii fără valoare, dar aceasta-i
altă poveste), îi atacă pe cei din conducerea
Uniunii, într-un limbaj golănesc.
Dan Mircea Cipariu avea, din punctul
meu de vedere, un comportament
caraghios-simpatic, când şi-a făcut
apariţia în viaţa literară. Mi se părea
cu totul inofensiv. Deşi citisem tulburătorul
roman al lui Nicolae Breban, Bunavestire,
din care reiese clar că personajele
insignifiante sunt uneori mai periculoase
decât cele aflate în prim-plan, l-am privit
cu bunăvoinţă pe acest băiat amuzant.
N-am scris niciodată despre versurile
lui, cu totul lipsite de valoare, dar
consideram că nu e o vină să scrii versuri
fără valoare. Chiar şi când a candidat la
preşedinţia USR, împotriva lui Nicolae
Manolescu, mi s-a părut că e vorba de
un fel de clovnerie, care face alegerile
mai agreabile. Şi iată că persoana despre
care îmi închipuiam că parodiază
ideea de personalitate intentează azi
procese Uniunii Scriitorilor şi îşi revendică,
fără urmă de parodie, preşedinţia instituţiei!
Şi mai tare mă miră faptul că Florin
Iaru, cândva o vedetă a Cenaclului de
Luni condus de Nicolae Manolescu,
acţionează acum sub stindardul lui Dan
Mircea Cipariu. Să-l fi avut cândva ca
mentor pe Nicolae Manolescu (adică pe
un Titu Maiorescu al perioadei postbelice)
şi să ajungi să-l urmezi pe poetastrul
Dan Mircea Cipariu, iată o decădere greu
de explicat. Florin Iaru este, fără îndoială,
un poet talentat, avea cândva graţie şi
farmec, dar talentul lui pare în prezent
epuizat. Aceasta să fie oare explicaţia
pentru modul ruşinos în care se poartă
azi? Un poet talentat, care avea cândva
graţie şi farmec, răspunde concis, „Aţi
pizdit-o!”, celor care i-au dat o sancţiune
morală pentru ponegrirea activităţii USR.
Martor mi-e Dumnezeu, şi nu numai Dumnezeu, ci şi orice scriitor de
bună-credinţă, că m-am contrazis de multe ori cu Nicolae Manolescu, că
am şi plecat de la România literară, când am crezut de cuviinţă, că am
stat câţiva ani, din voinţa mea, în afara vieţii literare. Nu pot fi deci suspectat
că îl curtez pe preşedintele Uniunii Scriitorilor. M-am întors acolo de
unde am plecat numai şi numai pentru că m-a indignat modul cum sunt
tratate munca şi generozitatea lui Nicolae Manolescu de către nişte scandalagii.
Datorită lui şi celor care îl secondează – în primul rând Gabriel Chifu şi
Daniel Cristea-Enache – Uniunea Scriitorilor desfăşoară o activitate de mare
anvergură, surprinzătoare prin raportare la atmosfera aculturală instaurată
de peste două decenii în România. În acelaşi timp, asigură scriitorilor o
protecţie socială vitală pentru supravieţuirea lor nu numai profesională,
ci şi fizică. Vrea cineva să distrugă acest ultim refugiu al scriitorilor? De ce?