Andreas Capellanus, Despre iubire.
Ediţie bilingvă. Traducere şi note de Eugenia Cristea.
Studiu, note, biografie de Anca Crivăţ.
Iaşi, Polirom 2012.

Între principalii „stâlpi” apuseni ai canonizării iubirii, Ovidiu (Ars Amatoria) şi Andreas Capellanus (De amore) se întinde o distanţă de un mileniu. Dar, în lumea arabă „cărţile îndrăgostiţilor” au apărut, începând cu secolul al VI-lea, fără întrerupere.

Mari învăţaţi, poeţi, jurişti, filozofi, moralişti, emiri, se întreceau în a compune tratate şi epistole pe această temă. Avicenna însuşi a scris pagini de sine stătătoare despre iubire, iar înaintea lui, societatea secretă a Fraţilor Purităţii aşezase între cele 54 de epistole pe teme esenţiale şi una Despre natura iubirii, înfăţişând dragostea ca izvor al virtuţilor, putere înnobilatoare. În Spania, teologul şi juristul Ibn Dawud, m. 909, alcătuise o antologie cu cele mai frumoase versuri şi aforisme ale poeţilor arabi despre iubire. Urmaşul său, moralistul şi teologul Ibn Hazm al-Andalusi (m. 1064) a consacrat o carte – singura sa operă literară – dragostei şi îndrăgostiţilor: Colierul porumbiţei, cu 30 de capitole în care sunt descrise toate ”fazele” nobilului sentiment, documentate prin versuri şi anecdote. Concepţia sa despre amor, platonică, se deosebea cu totul de a lui Ovidiu, recomandând mai degrabă unirea spirituală şi măsură în cele trupeşti.
Orientul şi Occidentul s-au întâlnit mai ales în perioada cruciadelor, care coincide cu începuturile istoriei poeziei trubadurilor (începuturile liricii provensale pot fi situate curând după prima cruciadă). De altfel, chiar şi ideea de război pentru convingeri religioase era în fond străină creştinilor; poate nu degeaba s-a spus că gihadul le-a fost modelul de răspândire a credinţei prin sabie. Printre trubadurii care au participat la cruciade se numără Guillaume IX, Jaufre Rudel, Peire Vidal, Peire d’Alvergne, Gaucelm Faidit, Raimbaut de Vaqueiras, Peyrol. Între germani, Minnesänger-i precum Heinrich von Rugge, Hartmann von Aue, Friedrich von Hausen, Albrecht von Johansdorf, Walther von der Vogelweide, Otto von Botenlauben. Mulţi templieri vorbeau araba şi fuseseră cuprinşi de pasiune pentru literatura tărâmurilor pe care le descopereau, iar ordinele cavalereşti, care au apărut în secolul al XII-lea la graniţele cu Palestina sau Spania au avut la rândul lor modelul organizării arabe. Hartmann von Aue face portretul lui Saladin, care e, de altfel, pomenit şi de Walther von der Vogelweide.
Toţi aceşti poeţi, cavaleri, preoţi, negustori, învăţaţi transmiteau legende, basme, povestiri, cuvinte, expresii auzite în Orient. Mozarabi, prizonieri, cântăreţi, cavaleri, preoţi creştini care vorbeau araba şi lucrau la curţile califilor dădeau tonul culturii nu numai în Spania, ci şi în Italia (cf. Giovanni Battista Pellegrini, L´elemento arabe nelle lingue neolatine con particolare riguardo all´Italia. In L’occidente e l´islam. Settimane di studio del centro italiano de studi sul´altro medioevo. Spoleto 1965). Între 1018 şi 1120, perioadă importantă pentru poezia curtenească în sudul Franţei, francezii au făcut vreo douăzeci de incursiuni războinice en terre d‘Islam. Traducerile de cărţi arabe proliferau şi, ca în lumea unde toţi califii aveau „poeţi curteni”, poeţii rătăcitori apuseni îşi puneau în minte să ajungă în cinuri cât mai înalte. Se dezvolta o poezie „de societate”, în care textul nu putea fi despărţit de poezie, lirica trubadurilor preluând forme şi teme ale liricii arabe (de exemplu, catrenul imitând ceea ce arabii numesc rubaţi, iar persanii do-bait – adică două bayt-uri, versuri, alcătuind un poem de sine stătător).
Dincolo de preluarea formei, pot fi regăsite motivele liricii arabe. Iubirea care înnobilează şi schimbă în bine (la Ibn Hazm, în Colierul porumbiţei, ”face uşor ceea ce părea înainte greu, ajunge chiar să schimbe naturi şi înnăscutză mislitele trăsături”), iubirea castă, minunile aduse de ea, printre care supunerea, efectul „educator” şi lămuritor al iubirii: toate acestea au fost preluate de trubaduri Formarea în cortezia (dezvoltarea unor virtuţi sociale, folositoare în lume) face pătimaşul necultivat să dobândească măsura şi politeţea. Ca la Ibn Dawud şi Ibn Hazm, iubirea apare în poezia trubadurilor fulgerător, prin ochii-săgeţi, sau se iscă din auzite (amor de lonh; Ibn Hazm spune: „nici paradisul n-a fost descris altfel decât din auzite”; Guillaume IX, în cântul al IV-lea, îşi plânge iubirea pentru o doamnă niciodată văzută). Ea aduce suferinţă, oftat, nebunie (în tradiţie platonică), e o boală de nelecuit; dar, spune Ibn Hazm, nici nu se doreşte vindecarea. Cât despre iubirea din copilărie (chiar dinainte de naştere!) şi până dincolo de moarte, sau iubirea din vis – toate aceste motive pe care azi le numim trubadureşti existaseră încă în poezia preislamică.
Ele sunt expuse pe larg în Colierul porumbiţei de Ibn Hazm al-Andalusi, care a fost unul din modelele vădite pentru De amore de Andreas Capellanus. La data scrierii tratatului lui Capellanus, între 1184 şi 1186, tratatul despre iubire şi îndrăgostiţi al lui Ibn Hazm era cunoscut de peste un secol.
Capellanus scrie – ca şi Ibn Hazm, care se adresează unui tânăr prieten – pentru a lămuri un tânăr (Gualterius) despre „cum poate fi păstrată nevătămată iubirea între îndrăgostiţi” şi cum se poate apăra de „săgeţile” ei. „Să vedem ce este iubirea, de unde îi vine numele, care este efectul iubirii … care sunt semnele iubirii împărtăşite şi ce trebuie să facă unul dintre îndrăgostiţi dacă celălalt este necredincios”. Este o pasiune născută „din vedere şi reflectare”, o perpetuă nelinişte care „înclină braţul balanţei doar într-o singură parte”, îndrăgostitul „se teme de atâtea lucruri că este greu a le înşira”. Sunt expuse: definiţia iubirii (De unde provine cuvântul amor: „Amor provine din verbul amo care înseamnă a prinde sau a fi prins. Cel care iubeşte este prins de lanţurile dorinţei şi vrea să-l prindă şi pe celălalt în lanţul său”), efectul iubirii („adevăratul îndrăgostit nu poate fi împovărat de nici o avariţie; iubirea îl face pe cel respingător şi grosolan să strălucească de frumuseţe, pe cei umili îi înzestrează cu nobleţe, pe cei orgolioşi îi împodobeşte cu umilinţă”), retorica iubirii („De multe ori, darul vorbirii îndeamnă la iubire inima celor ce nu iubesc. Căci vorbirea frumoasă a unui îndrăgostit trimite în zbor săgeţile iubirii”.)
Tratatul lui Capellanus e un îndemn la virtute şi la respingerea iubirii: „ca să poţi dobândi răsplata veşnică şi să fii astfel vrednic în faţa lui Dumnezeu de un mai mare dar”, fiind astfel în ton cu îndemnurile lui Ibn Hazm. Dar, spre deosebire de predecesorul arab, Capellanus mizează nu atât pe povestioare, anecdote şi poezii (deşi istoria căutării mănuşii de şoim într-o grădină seamănă perfect cu descrierile grădinilor andaluze …), cât pe dialoguri-model între bărbaţi şi femei din diferite categorii sociale („femeia este una plebee, una nobilă, alta mare nobilă. La fel, bărbatul este unul plebeu, unul nobil sau mare nobil, iar altul foarte nobil… şi un rang care nu există la femei: bărbatul foarte nobil, anume clericul”). Vocile celor şase protagonişti ale acestor dialoguri pot fi interpretate felurit, iar aerul descriptiv sau didactic nu e dominant. S-a spus că De amore reflectă viaţa de la curtea Eleanorei din Aquitania (fiica Mariei de Champagne şi nepoata marelui trubadur poet Guillaume IX).
Mai terne, ultimele părţi, Cartea a II-a (care cuprinde şi regulile iubirii), şi a III-a (numită „Respingerea iubirii”), par a se concentra pe armonizarea iubirii curteneşti cu aceea religioasă. Îndemnat să se ţină departe de cele lumeşti, („nimeni nu trebuie să-şi irosească zilele în plăcerile iubirii”), cititorul poate astfel spera să dobândească în viitor „slava şi viaţa veşnică”. Desigur, e vorba de un clişeu al epocii, folosit mai ales – aşa cum face şi Ibn Hazm – în final.