Viaceslav
Ivanov, Mihail
Gerschenson,
Corespondenţă
de la un colţ la
altul, trad.
Mihnea
Moroianu şi
Ciprian Niţişor,
Ed. Ratio et
Revelatio,
Oradea, 2013
A intrat în metabolismul
nostru intelectual să ne
aşteptăm ca subiectul
culturii să fie discutat
în tratate şi într-o manieră
mai mult sau mai puţin
impersonală.
Ca şi cum am spera ca astfel
punctele nevralgice ale acestui subiect
să fie atinse şi rezolvate. Să li se
formuleze o soluţie cât mai exactă.
Doar că, în felul acesta, nu se ţine
cont de echivocul şi nici de misterul
pe care subiectul le aduce cu sine.
Pentru că este, fără îndoială, vorba
de un mister: cel al omului în faţa
culturii. Aşa cum apare el în superba
corespondenţă dintre Viaceslav Ivanov
şi Mihail Gerschenson. Şi accentuez:
corespondenţa dintre cei doi este una
superbă, meritându-şi pe deplin
calificativul. Căci, dincolo de disecţii
şi de vivisecţii asupra culturii, scrisorile
celor doi propun o reverie.
O reverie amară şi atât de fragilă
în faţa istoriei – o reverie care nu
posedă în recuzita ei nici un tentacul.
Doar impulsuri ce zăbovesc nevăzute
până când cineva le-ar capta şi le-ar
accepta înăuntrul său. În colţul
său. Şi poate că o discuţie ca cea
dintre poet şi istoric nu s-ar fi iscat
decât aşa: de la un colţ al camerei
la altul. Acolo unde radiaţiile oricăror
lumini de rampă slăbesc şi unde
spaţiul deschis al lumii se converteşte
uşor la clipă. Abia atunci, omul îşi
dezvăluie sieşi datoria clipei – de-a
fi cu el însuşi, de-a se întreba, de
a-şi juca (pe îndelete) neliniştirile.
Cea mai liberă datorie dintre câte
există, aşa cum şi Gerschenson vorbea
de acea „libertate a speculaţiei,
mai bine zis de libertate, nemijlocirea
şi prospeţimea contemplaţiei” (p.75).
Chiar dacă „diametral” diferiţi, Ivanov
şi Gerschenson mărturisesc amândoi
pofta pentru asemenea clipe. Să
străbaţi „scara lui Eros” (p.36) –
metafora prin care Ivanov desemna
cultura – să întârzii pe fiecare treaptă
a ei fiindcă fiecare treaptă înseamnă
intensificarea credinţei în făptură.
Sau, în cazul lui Gerschenson,
pofta să răzui culorile oricăror fantezii
ale culturii pentru a te împărtăşi din
râul Lethe şi apoi, poate, să câştigi
„fie şi o singură cunoaştere primitivă,
oricât de simplă, proaspătă ca o
dimineaţă de vară”(p.45).
Iată, aşadar, cele două viziuni,
cele două jumătăţi ale mărului
cunoaşterii! Prima – pentru care
căderea în lume constituie o etapă
către transcendent, din care sacrul
nu este şi nu poate fi exclus, acesta
fiind cel ce le insuflă cunoştinţelor
viaţă şi sens. A doua – pentru care
muşcarea mărului devine fatală,
încorsetarea voluptoasă într-o seamă
de abstracţiuni, sub lespedea lor din
care nu se mai învie, şi a cărei unică
salvare este uitarea. Într-o oarecare
măsură, ambele variante se regăsesc
simultan în oricare om – până la
un punct, suntem disputaţi şi disociaţi
între făgaşurile lor; în tulburările
noastre, o favorizăm când pe una
când pe cealaltă. Totuşi, pentru oricare
om, trebuie să existe acel „la un
moment dat” când tulburarea se
transformă în contemplaţie şi depăşeşte
impasul (fiindcă, prelungit, impasul
singur denotă găunoşenie şi, atunci,
chiar şi cultura se închistează).
Dar, în contemplaţie, îndoielile sunt
fin înlăturate, iar în locul lor se
declanşează idealul. Reveria ce
autentifică orice demers – căci, invers,
este imposibil: cultura e un gaj
prea slab în lipsa unui instinct supracultural,
spiritual. Decorarea intelectului
cu medaliile conceptelor nu ţine de
cald – în privinţa aceasta, şi Ivanov
şi Gerschenson pot fi de acord. În
clipa cu pricina, omul fie îşi asumă
conceptele şi cunoştinţele şi le orientează
către o memorie vie, plasmatică,
fie se lasă inundat de acel râu
Lethe care, fără doar şi poate, ţârâie
undeva latent în fiecare dintre noi.
Singura condiţie pentru oricare din
aceste variante: ca omul să se aşeze
sub semnul spiritului. Să permită
clipei să se depună, să se decanteze
– în definitiv, să-i exprime timpul
vieţii. Deoarece, asemenea clipe ale
contemplaţiei sunt cele care oferă
cea mai precisă expresie a timpului
pe care un om îl trăieşte (şi biologic
şi istoric). Iar în absenţa lor, rămâne
doar un necrolog fad.
Altminteri, fără această condiţie,
suntem pradă sufletului, considera
Ivanov. „Spiritul nu-i mai vorbeşte
decadentului prin vestitorii săi de
altă dată, lui îi vorbeşte doar sufletul
vremurilor; istovirea spirituală îl face
să se îndrepte exclusiv către domeniile
sufletului: el devine pe de-a întregul
psiholog şi psihologizant” (p.62).
(Aceste cuvinte erau spuse pornind
de la problematica lui Lev Shestov –
dar, aş adăuga, există clar o diferenţă
între Shestov care, în scrierile lui, îşi
poartă tendinţa decadentă până în
pânzele albe şi o preface într-un
veritabil stil al mersului în gol, şi
vreun decadent „de conjunctură”,
să-i zicem, care se încâlceşte în propriul
lui suflet – fără stil, fără respiraţie.)
În fond, sufletul vremurilor – la fel
ca acea „muzică a pieirii” menţionată
de Hesse în descrierea epocii foiletonului
– impune un miraj. Unul al lumii şi
al distrugerii ei treptate şi iminente.
Şi orice lume posibilă sfârşeşte în a
fi distrusă – acesta-i e datul – iar
mirajul la rândul său e mereu prezent
şi ar fi frivol să-l negăm. Însă, el
nu trebuie ascultat, ci auzit. Cu
alte cuvinte, omul nu trebuie să se
supună şoaptelor pe care sufletul
vremurilor i le susură neîncetat la
ureche. Ci doar să le audă, să le
sesizeze prezenţa, să intuiască ceea
ce sunt ele, şi apoi să le depăşească
– adică, să-şi menţină, pe cât posibil,
detaşarea faţă de mirajul lor, pentru
a fi liber.
Şi iarăşi ajungem la vocaţia libertăţii.
Un soi de „iubeşte cultura şi fă ce
vrei” – iar în iubire nu mai poate
exista „istovire spirituală”. Dacă
aceasta apare, dacă vreun semn de
sleire se întrevede la orizont, atunci
„scara lui Eros” se clatină. Şi, mai
mult decât atât, atunci omul îi observă
doar prăbuşirea ce aşteaptă în umbră.
Sau, precum sugerează Gerschenson,
omul e sortit să resimtă doar asperităţile
din traseul conştiinţei: „Doar spiritul
cunoaşte direcţia întregului parcurs;
tocmai de aceea, după fiecare pas,
conştiinţa se vede pe sine înşelată”
(p.96). Cel care se încăpăţânează
să vadă doar aceste trădări îşi exagerează
latura psihică şi psihologică şi, în
final, îşi încremeneşte până şi sufletul.
Desigur, nu e uşor ca omul să treacă
peste inadvertenţele dintre ceea ce-
şi închipuia şi ceea ce i se dezvăluie
– ba chiar, aş zice, e nevoie de o
anumită capacitate, de un anumit
har de-a le „ierta” înăuntrul conştiinţei.
Numai că, altfel, supralicitându-le
pe panta lor negativă, omul încearcă
să-şi explice înşelăciunile (chiar şi
a le numi „înşelăciuni” semnalează
deja o criză). Să le cuprindă în formule
şi în raţionamente. În consecinţă,
omul le transpune în domeniu ştiinţific
şi tehnic.
Îndepărtarea vizibilă în secolul
XX dintre umanism şi ştiinţă îl face
pe om să se încreadă în asemenea
rezolvări (improprii şi adesea labile)
ale spiritului prin raţiune. El ajunge
să prefere constrângerile ştiinţei
pomenite de Ivanov, sau dominaţia
analogiei despre care discuta
Gerschenson. În eseul Predica de pe
munte anexat corespondenţei, istoricul
rus se opune vehement mecanismului
de corelaţii cu care operează ştiinţa:
„Asemenea celei mai simple concepţii
generice, orice idee, lege, instituţie
sunt fondate pe analogie, adică pe
recunoaşterea deplinei identităţi a
lucrurilor, care numai de la depărtare
par asemănătoare. Analogia este
cimentul pietrificării spirituale”(p.163).
Bineînţeles, oricine ar putea riposta
la această afirmaţie: doar imaginaţia
şi inteligenţa umană lucrează chiar
pe bază de analogii! Cu toate astea,
ele nu desăvârşesc parcursul conştiinţei,
ci doar întreţin scărmănarea unor
asemănări. Pentru cei care speră
ca raţiunea să le fie o soluţie, nu mai
există soluţie (nici salvare). Sau,
pentru a fi mai exacţi, acestor oameni
le stăruie dinainte doar soluţia epocii
pe care o populează: prescripţiile ei,
alinările ei derizorii după ce tot ea
le-a servit violenţa (şi aici sunt incluse
şi violentările asupra valorilor, asupra
stărilor omului). Aceeaşi voluptate
ce-i stăpânea când îşi înlănţuiau
conştiincios analogiile se transferă
acum în voluptatea fatalismului.
Ca şi cum nimic nu ar mai păşi în
afara epocii extinse la spaţiu – un
timp fără clipă, deci fără iubire.
Oricum, ar fi inutil să ne propunem
a demonstra neajunsurile raţiunii –
aici, nu mai e vorba de o demonstraţie,
poate doar de întrebări mute precum
cea a lui Husserl din Criza umanităţii
europene şi filosofia: „De ce, însă, în
ciuda puternicei lor dezvoltări, ştiinţele
spiritului refuză să deţină rolul pe
care ştiinţele naturii îl exercită în
mod excelent în sfera lor?”. Mai
degrabă, ar fi cazul să ne îndreptăm
atenţia către visul spiritului (altminteri,
ne paşte din nou un secol XX de
anomalii). Şi, din nou – către impulsul
spiritual. Acela care întrezăreşte o
schimbare a ştiinţei: dezgheţul din
metoda analogiei către supra-raţional
(şi, în acest caz, Gerschenson se
apropie de linia Filosofiei lui Nu a lui
Bachelard). Un supra-raţional care
să stimuleze încă o dată cultura,
să-i redea încrederea în sine.
Acea încredere care este emanată
mai puţin din manifeste, din dezbateri
publice pe teme culturale sau din
arcuirile diverselor curente (artistice,
literare sau filosofice); ci, mai cu
seamă, ea capătă fiinţă în rândurile
unor scrisori către celălalt. Unde
celălalt prinde un contur incandescent
– cel de care se apropie gestul scrisorilor
dintre poet şi istoric, dintre Ivanov
şi Gerschenson, în fond, dintre doi
oameni. Şi pesemne că, după un veac
de discuţii pe marginea crizelor şi
a nevralgiilor ei, e nevoie să lăsăm
puţin deoparte fişa clinică a culturii
şi – înăuntrul nostru – să-i remodelăm
idealul. La îndemnul lui Ivanov, să
ne retragem în colţul nostru – să
ne liniştim – să tăcem. De fapt, să
ne redescoperim tăcerea şi aroma ei.
Şi clipa să se in-flameze. Într-un colţ
în care îi recomand călduros fiecăruia,
în timp ce savurează corespondenţa
celor doi, să-şi afle reveria.
