Ca mulţi dintre creatorii de geniu,
Gabriel García Márquez continuă să
fie în centrul actualităţii literare pe
plan internaţional, la mai bine de
doi ani şi jumătate de la stingerea
sa din viaţă. În peisajul cultural de la noi,
un adevărat eveniment editorial îl constituie
traducerea în română a monumentalei
biografii, în curs de apariţie la Editura
Rao – care a publicat şi cele 18 volume
din seria de autor a celebrului Nobel
columbian – , sugestiv intitulată García
Márquez. Călătorie spre obârşie, scrisă
de compatriotul său Dasso Saldívar. Este,
neîndoios, cea mai completă, riguroasă,
bine documentată şi valoroasă lucrare
de acest gen dintre numeroasele biografii
dedicate reprezentantului emblematic
al „realismului magic” latinoamerican,
rod a douăzeci de ani de cercetare
aprofundată a vieţii şi operei sale, în
temeiul consultării arhivelor bibliotecilor
din diferite ţări şi a sute de interviuri
cu familia, rudele, prietenii, colegii, criticii
şi, de nepreţuit, cu însuşi scriitorul,
care avea să mărturisească, după ce a
citit cartea „în trei zile, fără să o pot
lăsa din mână”, în chip de succint dar
suprem elogiu: „Dacă aş fi citit înainte
Călătorie spre obârşie, nu mi-aş mai fi
scris memoriile”.
În vreme ce vâlva editorială şi
literară stârnită de Un veac de
singurătate se extindea din capitala
argentiniană, Carmen Balcells
continua în tăcere munca ei de
furnicuţă pentru ca romanul să fie
tradus în principalele limbi ale lumii.
De fapt, ea nici nu aşteptase să se
bucure de sărbătoarea consacrării,
nu numai pentru că îi erau cunoscute
nevoile autorului, ci şi fiindcă înţelesese
imediat, ca toată lumea, că un roman
de asemenea calibru nu avea nevoie
de nicio sărbătoare sau consacrare
prealabile ca să fie prezentat în
alte limbi. Munca ei începuse din
momentul în care, la jumătatea lui
octombrie anul trecut, primise o copie
a originalului la biroul ei din Barcelona,
de pe strada Urgell. Sau poate încă
dinainte, pentru că încrederea pe
care o avea în roman (cunoştea foarte
bine cărţile anterioare ale scriitorului
şi era una din cititoarele lui cele mai
pasionate) o determinase să vorbească
despre acestea în câteva spaţii editoriale
din alte limbi.
Feltrinelli a fost a doua editură
străină care a contractat Un veac
de singurătate, în octombrie 1967,
după editura franceză Seuil, care
făcuse contractul în aprilie, iar în
noiembrie Harper and Row ( care
cumpărase cu o mie de dolari cele
patru cărţi anterioare ale autorului)
obţinuse drepturile pentru piaţa
americană. Singura dificutate editorială
întâmpinată de roman a fost în
Germania, unde iniţial l-au refuzat
patru edituri: Rowolht, Sigher, Hausser
şi Aufbau. Numai Kiepenheuer l-a
contractat, în noiembrie 1968, când
fervoarea stârnită de carte cuprinsese
Franţa şi Italia 1.
După ce Un veac de singurătate
a fost publicat în principalele limbi
din Occident şi distins în Franţa şi
Italia în 1969 cu Premiul Meilleur
livre étranger şi Premiul Chianchiano,
Carmen Balcells a obţinut în doar
câteva luni încă şai-sprezece contracte
pentru traducerea în Anglia, Danemarca,
Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda,
Rusia, Ungaria, Polonia, România,
Cehoslovacia, Iugoslavia (două traduceri:
în serbo-croată şi în slovenă), Japonia,
Portugalia şi Brazilia. Astfel că, în
numai trei ani, Un veac de singurătate
făcuse un pas uriaş pe drumul consacrării
planetare şi astfel agenta literară
vedea cum se transformă în magnifică
realitate termenii contractului amuzant
pe care, pe o durată de „o sută cincizeci
de ani”, García Márquez li-l semnase
ei şi lui Luis Palomares, în prezenţa
com-patriotului lor catalan Luis Vicens.
În realitate, începuse altă legendă
înăuntrul legendei: aceea a „Mamei
Mari a romanului latinoamerican”,
după expresia hazlie dar totodată
serioasă a lui Mario Vargas Llosa.
Cu o lună înainte de călătoria la
Buenos Aires, soţii García Márquez
au renunţat la casa din San Ángel
Inn, s-au mutat provizoriu într-un
apartament din Plaza Washington,
proprietatea lui Luis Vicens, şi şi-au
strâns lucrurile în vederea plecării
la Barcelona (dar mai întâi aveau
de gând să se ducă în Columbia, Venezuela,
Argentina şi Peru), unde scriitorul
spera să găsească cele mai bune
condiţii de anonimat şi izolare pentru
a începe să-şi scrie următorul roman,
Toamna patriarhului. Însă lucrurile
au ieşit altminteri. Buenos Aires îl
însemnase pentru totdeauna cu crucea
de cenuşă a singurătăţii faimei şi,
întocmai ca fiii bastarzi ai colonelului
Aureliano Buendía, nu va mai putea
scăpa de ea nici în cel mai îndepărtat
colţ de pe lume. Bineînţeles, scriitorul
era foarte conştient de consecinţele
nefaste ale bolii de care tocmai se
molipsise şi de aceea, între alte raţiuni,
alesese un oraş viu, mediteranean şi
discret ca Barcelona, dar oricum, şi
chiar cu riscul de a se tot repeta,
criticul mexican Emmanuel Carballo
l-a prevenit în legătură cu întorsăturile
cele mai periculoase ale destinului
său de om celebru.
Criticul şi nevasta lui, Neus Espresate,
i-au invitat pe soţii García Márquez
la o cină de rămas bun la ei acasă,
conştienţi că se despărţeau de un om
care, fiind autorul unui roman pe
care, de la bun început, Carballo îl
calificase fără să şovăie drept
„capodoperă”, va deveni curând o
legendă vie. Şi, într-adevăr, cu acest
prilej, şi cu aceeaşi luciditate cu care
prevăzuse destinul romanului Un
veac de singurătate, criticul mexican
i-a spus că această carte îi va aduce
cu prisosinţă faimă şi bani, ceea ce
va determina o metamorfoză a
personalităţii lui, căci tânărul simplu,
modest, simpatic şi timid care o
scrisese va face loc, fără voia lui, unei
fiinţe foarte diferite, la care multora
dintre prietenii lui de atunci le va fi
foarte greu să ajungă. García Márquez
i-a răspuns, desigur, că n-avea dreptate,
că asta nu se va întâmpla niciodată,
şi s-a apărat cu toate argumentele
sale, care erau nici mai mult nici mai
puţin decât cele ce ţin de o viaţă
simplă, de prietenie, onestitate şi
muncă. Atunci, ca dovadă că nu se
va întâmpla aşa, cei patru: García
Márquez, Mercedes, Carballo şi
Espresate şi-au pus semnătura pe
eticheta unei sticle de whisky White
Horse. Au aruncat aşadar, ca naufragiaţii,
o sticlă în timp care, spre deosebire
de sticlele în mare, trebuia să predea
mesajul fără să fie deschisă, rămânând
într-o odihnă veşnică, precum frumoasa
adormită din pădurea timpului.
Previziunile şi temerile exprimate
de criticul mexican, la acea masă de
la sfârşitul lui iulie, fuseseră deja
formulate şi sintetizate de Michel de
Montaigne, cu gândirea sa poetică,
cu patru sute de ani înainte, când a
scris că „gloria şi odihna nu pot sta
împreună în acelaşi lăcaş” şi, până
la urmă le va accepta, şi García
Márquez, patrusprezece ani mai târziu,
în lumina experienţei sale personale,
declarând că „faima perturbă simţul
realităţii poate la fel de mult ca
puterea”2. Dar, orice s-ar întâmpla
în anii următori, va exista întotdeauna
în viaţa lui García Márquez o insulă
cu prieteni în care să se refugieze
şi să-şi recapete acest simţ perturbat
al realităţii. În Mexic nu erau încă
mulţi, dar erau suficienţi şi fideli:
Carlos Fuentes, Juan García Ponce,
Alba şi Vicente Rojo, Emilio García
Riera, Jomí García Ascot, María Luisa
Elío, Nancy şi Luis Vicens. Carmen
şi Álvaro Mutis erau un caz aparte:
cu ei, soţii García Márquez ajunseseră
dincolo de prietenie şi de frăţie. De
aceea, despărţirea a fost un moment
realmente grav pentru ambele perechi.
Preţ de şase ani îşi împărţiseră totul,
absolut totul: copiii şi prietenii, sărăcia
şi abundenţa, speranţele şi deznădejdea,
tristeţile şi bucuriile. Şi mai ales
participaseră împreună în cele
patrusprezece luni, alături de soţii
García Elío, la această sărbătoare a
creaţiei (sărbătoare în acelaşi timp
dureroasă) care a fost plăsmuirea
romanului Un veac de singurătate.
La sfârşitul lui iulie, în vreme ce
Mercedes s-a dus cu Rodrigo şi Gonzalo
la Barranquilla şi Cartagena, García
Márquez şi-a petrecut ultimele zile
din această primă perioadă mexicană
în apartamentul din Plaza Washington,
şi a plecat la întâi august la Caracas,
unde a asistat la cel de al XIII-lea
Congres Internaţional de Literatură
Iberoamericană şi la decernarea
Premiului Rómulo Gallegos. Însă
înainte de această dublă sărbătoare
a Literelor, dorea să-şi întâlnească
vechii prieteni venezueleni şi să-l
cunoască personal pe Mario Vargas
Llosa, scriitorul peruan care câştigase
de curând prima ediţie a Premiului
Rómulo Gallegos pentru romanul
Casa verde. Aşa cum îşi va aminti
acesta, s-au cunoscut în aeroportul
Maiquetía chiar în seara când au sosit,
fiindcă avioanele de la Londra şi de
la Ciudad de México au aterizat aproape
în acelaşi timp, şi au petrecut împreună
primele cincisprezece zile din august,
la Caracas ( unde avusese loc un
cutremur tragic), Mérida şi Bogotá,
şi apoi s-au întâlnit din nou la
Lima, la începutul lui septembrie.
Deşi acum era prima oară când
se vedeau la faţă, înainte întreţinuseră
o lungă şi temeinic cultivată prietenie
epistolară, care îi făcuse să se gândească
chiar la proiectul de a scrie într-o
zi un roman la patru mâini despre
războiul tragicomic prin care trecuseră
ţările lor, la începutul anilor treizeci.
Bineînţeles, cei doi se citiseră unul
pe celălalt cu interes, şi lungile lor
epistole schimbate între Paris, Londra
şi Ciudad de México stăteau sub
semnul admiraţiei reciproce. Vechi
amatori de romane de cavalerie,
pentru scriitorul columbian Vargas
Llosa era „ultimul cavaler rătăcitor
al literaturii”, în vreme ce pentru
scriitorul peruan García Márquez era
„cavalerul Amadís al Americii”. Acesta
transpusese caracterul unui personaj
din Casa verde pe seama altuia din
Un veac de singurătate (cum făcuse
şi cu alte personaje ale lui Fuentes,
Cortázar şi Carpentier), iar Vargas
Llosa tocmai scrisese un articol plin de exaltare aducând un omagiu
entuziast calităţilor de excepţie ale
romanului lui García Márquez, „o
carte admirabilă” pe care i-ar fi plăcut
s-o scrie el, cum va mărturisi mai
târziu, fiindcă autorul ei „trimite la
plimbare patru veacuri de pudoare
narativă”, se ia la întrecere „cu
realitatea de la egal la egal” şi face
„din naraţiune un obiect verbal care
reflectă viaţa aşa cum este: complexă
şi vastă ca oceanul” 3.
Această admiraţie reciprocă îşi
avea originea nu numai în faptul
evident că şi unul şi celălalt sunt cei
doi mari reprezentanţi ai romanului
latinoamerican, ci poate şi în existenţa
magică a paralelismului ascuns al
vieţilor lor, un paralelism ce pare
desprins din paginile divinului Plutarh.
Amândoi fuseseră crescuţi, cu toată
grija, de bunicul din partea mamei
şi fuseseră doi copii răsfăţaţi şi capricioşi
care şi-au pierdut paradisul copilăriei
la zece ani; amândoi şi-au cunoscut
târziu taţii şi relaţia lor cu ei nu va
fi de înţelegere, între altele pentru
că aceştia şi-au exprimat rezerva ori
s-au opus vocaţiei fiilor lor; amândoi
au învăţat în colegii religioase ca elevi
interni, cu un regim monahal sau
militar, văzând în literatură un refugiu
şi o afirmare a identităţii lor în faţa
unui mediu ostil sau respingător;
amândoi au găsit în teatru şi poezie
stâlpii iniţiali ai formării lor literare
şi au scris versuri în adolescenţă,
publicându-şi prima povestire aproape
la aceeaşi vârstă; amândoi i-au
citit cu fervoare pe Alexandre Dumas
şi pe Tolstoi, pe Rubén Darío şi pe
Faulk-ner, pe Borges şi pe Neruda;
amândoi au început să-şi câştige viaţa
lucrând la ziare de provincie, în condiţii
extrem de precare, şi au ajuns foarte
tineri în Europa, atraşi de mitul literar
al Parisului, unde au continuat să
trăiască din jurnalism, pătimind în
Oraşul Lumină zilele cele mai întunecate
din existenţa lor; amândoi au putut
să-şi scrie mai departe operele graţie
mansardelor pe care aceiaşi soţi,
M. şi Mme. Lacroix, li le-au închiriat
luni de zile în două hoteluri din
Cartierul Latin, şi amândoi şi-au văzut
refuzate primele romane de edituri
din acelaşi oraş, Buenos Aires; având
aceeaşi orientare marxistă, amândoi
au evitat întotdeauna să militeze în
partide de stânga şi erau apărători
declaraţi ai revoluţiei cubaneze;
amândoi vor fi prieteni şi discipoli ai
marelui poet al Americilor, Pablo
Neruda şi, până la urmă, vor fi „copiii”
predilecţi ai aceleiaşi Mame Mari,
Carmen Balcells; iar ca punct de
convergenţă, amândoi au ajuns stelele
cele mai strălucitoare de pe firmamentul
noului roman latinoamerican, al
curentului denumit impropriu Boom,
termen care a devenit un loc comun.
Însă erau doi oameni şi doi scriitori
foarte diferiţi şi chiar opuşi în multe
privinţe, de la firea fiecăruia până la
caracterul operelor lor, exceptând
fervoarea faţă de prietenie, de disciplina
muncii şi de angajamentul nestrămutat
şi exclusiv cu literatura. Însă până
când i-au despărţit circumstanţele
vieţii, ale prieteniei şi ale politicii,
ducându-i pe drumuri diferite şi chiar
opuse, amândoi au alimentat paralelismul
subteran al vieţilor lor cultivând o
prietenie intensă şi lungă cum de
puţine ori s-a văzut în istoria literelor
latinoamericane. Astfel încât nu pare
cu totul fortuit că primele două ediţii
ale premiului Rómulo Gallegos, cel
mai prestigios de limbă spaniolă în
acea perioadă, s-au acordat celor mai
bune romane ale acestor autori: Casa
Verde şi Un veac de singurătate,
iar discursurile şi atitudinile politice
asumate de amândoi în cursul decenării
au constituit două dintre cele mai
mari evenimente politico-literare din
America Latină a anilor şaizeci şi
şaptezeci.
În discursul său de la 4 august,
Vargas Llosa a oferit o lecţie magistrală
despre adevăratele raţiuni care îl
motivează şi inspiră pe scriitor şi
despre condiţia artistică şi misiunea
etică a romanului. A arătat că „literatura
este foc” pentru că „înseamnă
inconformism şi revoltă”, că „raţiunea
de a fi a scriitorului este protestul,
contradicţia şi critica” 4. Dar când a
trecut de la focul literar la focul real,
revoluţionar, care avea să termine
cu oprobiul, tirania şi injustiţia din
America Latină, aşa cum se întâmplase,
după părerea lui, cu opt ani în
urmă în Cuba, s-a iscat un fel de
război troian în plin Caracas. Se prea
poate ca până şi strălucitul său prieten
şi coleg columbian să se fi răsucit
în scaun ascultându-l, nu fiindcă
n-ar avea aceeaşi convingere căci,
bineînţeles, o avea şi va continua
s-o aibă şi atunci când Vargas
Llosa va renunţa la ideile socialiste,
ci pentru că García Márquez păstra
o prudentă tăcere publică în legătură
cu revoluţia cubaneză de când el şi
prietenii lui fuseseră expulzaţi (sau
autoexpulzaţi) de la Prensa Latina,
în 1961. Totuşi, şi în ciuda faptului
că va simţi veşnic acest ghimpe în
inimă, nu acesta era motivul principal
al tăcerii lui, ci faptul că vedea pe
atunci cu profundă nemulţumire
procesul tot mai intens de aservire
sovietică a revoluţiei cubaneze.
Aşa cum am văzut, călătorise mai
multe luni prin Uniunea Sovietică
şi ţările ei satelite din Europa de Est,
cunoscuse in situ dezastrul macondian
ce se cernea peste aceste ţări şi
scrisese câteva excelente reportaje
vizionare pe care istoria va ajunge
să le adeverească după treizeci de
ani. Militase de asemenea doi ani
la Prensa Latina: la Bogotá, la Havana
şi New York, reuşind să cunoască
frământările cele mai ascunse ale
revoluţiei cubaneze şi ale conducătorilor
ei. Aşadar, tăcerea lui era nu numai
cea a războinicului care se odihneşte,
ci şi a unui om care cunoşte nemijlocit
direcţia deviaţionistă a unei revoluţii
căreia, la fel ca Masetti, Rodolfo Walsh
şi mulţi alţi intelectuali latinoamericani,
i se dăruise fără rezerve. Vargas Llosa,
şi el dedicat aceleiaşi cauze, dar mai
tânăr, mai înflăcărat şi dispunând de
mai puţină informaţie directă despre
entelehia „socialismului real”, îşi
îngăduia în schimb luxul de a ţine
nişte peroraţii revoluţionare care i-au
înspăimântat pe burghezii şi oligarhii
care acum, în prezenţa lui Rómulo
Gallegos însuşi, îl adulau şi îl premiau
la Salonul Muzeului de Belle Arte din
Caracas. Columbianul şi peruanul
erau, prin urmare, doi scriitori, doi
intelectuali, atât de diferiţi, încât
se deosebeau până şi în privinţa
afinităţii (cum se ştie, mai târziu
Vargas Llosa va face din Fidel Castro
marea bestie neagră care trebuie
combătută, pe când García Márquez
se transforma într-un adolescent
revoluţionar de o lealitate neţărmurită
faţă de liderul cubanez), şi această
identitate a antiteticului, împreună
cu paradoxalul paralelism al vieţilor
lor, este ceea ce, între altele, avea
să confere o intensitate nebănuită
prieteniei lor.
Zâmbitor, cordial şi amabil, Vargas
Llosa făcuse ca publicul din Caracas
să fie descumpănit şi totodată cucerit,
cu înfăţişarea şi felul lui de a se
îmbrăca gen Hollywood şi cu intervenţiile
sale strălucite, pline de tâlc. Nesociabil,
timid şi stin-gherit de vâlva popularităţii
sale recente, García Márquez, cu
părul lui răsculat şi cămăşile multicolore
de caraibian, refuza să dea impresia
„serioasă”, academică, pe care toţi
o aşteptau de la creatorul lui Macondo.
Era un astru care urca, foarte fericit
cu destinul său literar, însă începea
să se simtă stânjenit sub reflectoarele
faimei: la o sărbătorire pe care i-au
făcut-o vechii lui prieteni din Caracas
ceruse să se pună un afiş pe care
stătea scris: „Interzis să se vorbească
de Un veac de singurătate”. De aceea,
când vorbea o făcea aproape întotdeauna
pentru a se amuza copios „în
spirit zeflemist” fiindcă, aşa cum
îşi va aminti Vargas Llosa, „le mărturisea
ziariştilor, cu chipul neclintit al mătuşii
Petra, că romanele lui erau scrise de
ne-vastă-sa, dar că le semna el pentru
că erau foarte proaste şi Mercedes
nu voia să-şi asume responsabilitatea;
întrebat la televiziune dacă Rómulo
Gallegos era un mare romancier, stă
pe gânduri şi răspunde: În Canaima
există o descriere a unui cocoş care
e foarte bună...” 5. Dar cel puţin
într-un rând a vorbit serios: la 11
august, în Ateneul din Caracas, la
închiderea celui de al XIII-lea Congres
Internaţional de Literatură Iberoamericană,
intitulat „Romancierul şi
criticii săi”. Era îngrozit. Ca un om
care îşi aşteaptă rândul la eşafod,
stătea lângă Vargas Llosa, cu mâinile
umede şi îngheţate, transmiţându-i
„infinita lui spaimă” şi „fumând ca
un liliac”. În loc de o dizertaţie
academică, precum cele care desfată
urechile criticilor şi profesorilor, a
relatat o istorie, o simplă istorie,
revoltat pesemne împotriva solemnităţii
şi academismului momentului. Începutul
a fost anevoios, bolovănos, căci a
însăilat cuvintele cu tăceri atât de
lungi, încât şi-a ţinut auditorii cu
sufletul la gură. Însă încetul cu încetul
a construit povestea completă a ceea
ce, după ani de zile, va constitui
subiectul filmului Presimţire6, şi a
primit ovaţii susţinute pentru singurul
lucru care în fond l-a interesat să fie:
un povestitor de istorii.
Prezentare şi traducere de
Tudora Şandru Mehedinţi
_____________
1 Francesc Arroyo, Historia de un libro
(„Istoria unei cărţi”), El País, suplimentul
„Libros”, Madrid, 28 noiembrie 1992.
2 Cf. declaraţiile lui Plinio Mendoza,
în El olor de la guayaba („Parfumul de
guayaba”), Barcelona, Bruguera,1982.
3 Mario Vargas Llosa, Cien años de
soledad: el Amadís de América („Un veac
de singurătate: Amadis al Americii”),
Amaru, nr.3, Lima, iulie-septembrie
1967.
4 Cf. „La literatura es fuego” („La
literatura este foc”), în Contra viento y
marea (1962-1982) („Cu orice preţ”),
Barcelona, Seix Barral, noiembrie 1983.
Vargas Llosa citează data de 11 august
drept aceea în care şi-a rostit discursul,
dar romancierul venezuelean Adriano
González León îşi aminteşte că a fost
înainte şi, într-adevăr, criticul José Miguel
Oviedo notează în cartea sa despre Vargas
Llosa, La invención de una realidad
(”Invenţia unei realităţi”) ( Barcelona,
Barral Editores, octombrie 1977), că este
vorba de 4 august.
5 Cf. García Márquez: Historia de
un deicidio („Gárcia Márquez: Istoria
unui deicid”), Barcelona, Barral Editores,1971.
6 Ibid.
