În noul său volum, Baletul de noapte, după închiderea Cercului, la 65 de ani, Doclin dansează pe muchie de cuțit – riscant și impasibil – între asumarea biografiei și căutările iluzorii ale unui fals tratat de disperare.
Notorietatea clandestină, penitența, viața de subterană a omului singur, însoțit doar de fantomele sale, biciuirile, odihna la piatra Eben-Ezer sunt secvențele rituale ale unui căutător de iluzii cu memoria zdrențuită. Încă din primul poem al primului ciclu el își declamă aspirațiile și eșecul. Ipostaza poetului „curat și nebiruit” a mai pălit în favoarea „desenului secret” al unui balet macabru: „a început cu sala goală/ protagoniștii au așteptat un timp/ după care sau topit/ în baletul lor de noapte/ singurul/ în final au observat/ cum în absența vreunor aplauze/ umil și părînd înfricoșat/ părăsea arena cu un obiect sub braț/ care mai tîrziu se descoperi a fi un manuscris/ însuși – așa presupunându-se acum –/ cel care a imaginat/ această formă de existență” (premiera).
Poemele din ciclul al doilea (vise. viziuni. halucinații ) au titlul la urmă pentru a nu impieta sensul delirului și al dialogului. „Fluviul Tavi/ izvorând din Babilon” e o altă ipostază a căutărilor poetului. Scriind prefața volumului, Marcel Pop-Corniș, fostul coleg de arme al poetului, legat prin destin și amintiri de generația lui Doclin, îi caracterizează astfel poezia:
„Poezia lui își asumă riscuri, manevrând în marginea convențiilor literare, provocând ideile tradiției – nu respingându-le integral ci reanimându-le – navigând împotriva curentului, explorând misterele nopții poetice pentru a pregăti revelațiile dimineții. Baletul de noapte implică «iubirea-puterea-eliberarea» într-o «luptă fără sfârșit…/ într-un timp fără sfârșit» – timpul poetului desăvârșit.”
Principalele motive care hașurează tema bătrâneții și a rememorării sunt: memoria Scribului, îndoiala, remușcarea, decăderea lumii și agonia. Ciclurile sâmburi și plonjarea sunt încercări de revenire la invocarea copilăriei și tinereții în contrast cu rătăcirile poetului în insomniile morții și în visele colorate. Atras de desenele secrete ale timpului, de „marea fără margini” a Cuvântului, de dragoste, eroare și moarte, poetul pendulează între delir și luciditate, dăltuindu-și în imagini și figuri propria mitologie: Scrib, Stăpân, Poet, Profet, Sacerdot, Pivnicer, Domeniu. Poetul care și-a legat numele de destinul și de existența minerilor din Banatul montan își gestionează – în clipele de luciditate – zăcământul subteranei docliniene, cu speranța unui nou început și a unei noi curgeri:
„S-a închis subterana docliniană/ cum mina de uraniu de la Ciudanovița/ urmele poetului prin pajiștile ei/ asemenea prețiosului zăcământ/ sunt conservate astfel/ pentru explorări viitoare/ (așa să fie).” (Zăcământul).
