Corabia acostase în micuţul port de la piciorul podului Blue Heron, din Palm Beach (statul Florida). Ora era stabilită şi respectată cu mult timp în urmă de toată lumea, dar mai cu seamă de pescarii dornici de aventuri cinegetice în largul Atlanticului. Era un program riguros şi de staţionat şi de plecat în larg, de întors cu sau fără captură, pe vreme liniştită. Dacă sufla vântul cu putere, făcând oceanul să spumege, nu se angaja niciun căpitan de vas să-şi pună viaţa în primejdie.

Îmbarca 10-12 oameni distribuiţi pe puntea ambarcaţiunii cu undiţele în poziţie... de tragere!

Căpitanul avea legitimitatea de a controla şi de a decide ce, cât şi care dintre peştii „vânaţi” pot să-i aparţină în exclusivitate celui care i-a prins. Oficial, Căpitanul îndeplinea şi misiunea unui consultant de proximitate. Se cuvine să înscriem în calcul un procent maxim de sinceritate a acestuia în deciziile luate ad-hoc. Iar tu, pescarul Radu, să nu cumva să cârteşti că ... Smokinowski Karell te-a obligat să arunci doi peşti înapoi în ocean, specia fiind protejată. Aşa că pentru 45 de dolari daţi stăpânirii, adică buzunarului său, privat, mai încearcă să găseşti peştele care te cheamă doar pe tine şi numai pe tine. Mai ai timp!

Aşteaptă, nu numai tu , ba şi fiul tău, americanul Thomas Horn. L-ai luat cu tine, în această croazieră, vrând să-l iniţiezi în migăloasa vânătoare de peşti în Atlanticul, astăzi când... s-a îmblânzit. Suntem în luna noiembrie.

Şi ieri a fost tot aşa. L-aţi văzut şi tu şi el, ca de altfel toată familia cu care te-ai deplasat de la Chicago până aici, măcar să faceţi cu toţii câte o baie. Oficiile de cazare ofertate de hotelul Marriott te-au îmbiat de pe vremea când compania ta de muncă te găsise indicat în afaceri şi pentru această zonă.

Aşa se face că „virusul” pescuitului , hai să-i spunem pasiune, a crescut în intensitate şi s-a maturizat, până peste cap, după ce ai venit în America. Acuma, vrei să transmiţi ... învăţătura fiului tău. Te ştiu de pe vremea când te hotărâseşi să fii ghid unor români, găzduiţi de tine, şi, plecând în voiaj spre centrul megapolisului Chicago, ai zărit la marginea lui Fox River doi undiţari pătimaşi, ca şi tine. Ai parcat maşina, şi lucind de bucurie, te-ai apropiat conspirativ de cei doi . În urma ta, oaspeţii să asculte, pentru prima dată , o conversaţie între profesionişti. N-a fost chip ca ei să înţeleagă ceva.

Iată de ce fiul tău a tăcut cât timp tu bodogăneai că domnul Karell ţi-a azvârlit cei doi peşti înapoi, în ocean. Poate că-i recuperam eu, dacă mă lăsai să iau loc lângă tine. Dar tu, nu şi nu !

– Învaţă, fiule, de la oceanul ăsta, că numai prin muncă, prin zbatere cu valurile ăstea, ajungi la mal.

...E, vezi, eu am prins câţiva peşti, dar nu ştiu ce sunt, daddy !

– Cu toţi, n-ai să mulţumeşti guşa unui pelican cenuşiu de la ponton ! Ei dau ora exactă a prânzului.

Mai avem timp.

... La ora prânzului, nava cu cei 16 pescari s-a întors la chei. Fiecare a hotărât cum să procedeze cu peştele prins în largul a zece kilomteri, în apele liniştite ale Atlantcului.

În micuţul port, a intrat şi barca prietenilor unor români. I-am lăsat să-şi vadă de-ale lor, căci l-am zărit pe Radu îndreptându-se spre... un măcelar de peşti. I-a întins satisfăcut un pârdalnic de peşte Mahi, cam la 7-8 kilograme, după ce s-a pozat cu el, pentru internet, rugându-l să-i aplice operaţia „cusco”. Asta însemna să-l facă fileu, gata pregătit pentru tigaie. Operaţia a fost executată, în schimbul a 5 dolari. În câteva mişcări de mare maestru, peştele a fost decapitat, iar sângele scurs spălat ca la carte cu furtunul pus alături pe masa de sacrificiu a vietăţilor din ocean. Restul, jupuit pielea, scoase măruntaiele şi aruncate peste bord, în apă. Până aici, nimic spectaculos, nimic deosebit.

Pe platforma acoperită, unde se afla măcelarul de peşti, trebăluiau alţi doi-trei pierde-vreme, să le zicem asistenţi de regie, şi câţiva dintre pescarii care fuseseră în largul oceanului, aşteptând să fie luaţi în seamă la... cusco.

De pe platformă, se trecea direct în barca acostată cu o parâmă din material plastic. Aci, căpitanul şi ajutoarele, de obicei voluntari, spălau puntea şi spaţiile eliberate cu timp în urmă.

Sigur, o pregătea pentru următoarea cursă în apele albastre ale Atlanticului.

...Să revenim la dansul de lipani, de lăboşi cât frunza de brusture, pe care îl executau cu o patimă devoratoare cei 7 pelicani cenuşii, în prinderea resturilor de peşte aruncate de Hutopilă, dincolo de tejgheaua lui de lucru. Nu numai că înghiţeau pe loc tot ceea ce prindeau din zbor, dar fâlfâiau în piruete care încotro, fără putinţă de a le scăpa ceva în apă. Aici,mulţimea de peşti cu solzi negri ca-ntrun meci de polo pe apă, era gata să-şi ia zborul pentru a prinde şi ei câte ceva. Pericol mare, nu glumă !

Înotători recunoscuţi, aceşti pelicani, mereu înfometaţi, dansau dezordonat pe apa tulburată de peştii mânaţi de veşnicul instinct al supravieţuirii. Şi ei cerşeau, dar nu renunţau la lupta inegală cu pelicanii cenuşii aşezaţi dezordonat pe suprafaţa apei. Nu în puţine cazuri, peştii erau mai atenţi la munca lui Hutopilă şi câştigau primii duelul cu înaripatele. Ba el însuşi, Hutopilă, da slavă Cerului, că şi unii şi alţii, adică pelicanii şi peştii, îl scuteau pe el de a face operaţia aceasta, adunând în containere rezidurile de peşti. Altfel, urma să-i caute pe cei de la salubritate ca să ridice ceea ce el strângea.

Nu ştiu dacă în astfel de situaţie, se poate aplica zicala românească o mână spală pe alta şi amândouă, obrazul. Dar eu am văzut la Palm Beach forme de într-ajutorare între om– păsări şi animale.

...Şi era luna noiembrie 2015 zi de plajă pe toată întinderea Atlanticului din spaţiul statului Florida.

*
* *

Am înţeles atunci că în lupta pentru supravieţuire, printr-o firească extrapolare, în cazul omului, se impune o voinţă de fier, ca toate ale pământului să fie curate, dincolo de otrava mentalităţilor nestatornice, venind din diferenţierile de rase şi religii.